Model studio videochat Bucuresti Videochat Bucuresti - studio videochat in Bucuresti Conturi videochat

Din cuprinsVezi toate scriiturile →

Bine ai venit pe recitiri.ro

Din cuprins:

Sorin Tudor Cenaclul Recitiri da piept cu lumea literara


Luni, in cadrul cenaclului Recitiri, voi anunta impreuna cu Dragos Butuzea un eveniment care va avea loc foarte curand. Momentan...

Continuare...


Inregistrare

Registration is closed

Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!

You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.

Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".

Ai uitat parola?

Noua parola iti va fi trimisa pe e-mail.

Scriituri recente

Noptile mele miros a iasomie

17 June 2011

Imi spuse azi florarul privindu-ma incet,
Imi culc capul pe perna si tot visez, se stie,
Cum trece o mimoza, plimbandu-se şiret.
Tu stii ce armonie si ce fior ascunde
Prin faldurile-i noaptea, chemandu-ma la geam?
Doar ce-mi inchide pleoapa, si simt cum ma patrunde
Ca o fiinta vie. Nici suflu nu mai am!

…dar orologiul suna noaptea jumatate.
La al meu vis in poarta oare cine bate?

Noptile mele miros a iasomie
Imi spuse si fierarul, zambind incetisor,
Imi culc capul pe perna si tot ascult, se stie,
Cum langa nicovala clipeste-un cuisor.
Si in tacerea noptii un freamat se ascunde,
Si plec nauc din casa, caci stare nu mai am,
Pe sub haina de ploaie tot simt cum ma patrunde
O moliciune dulce cand o zaresc la geam.

Noptile mele miros a iasomie
Si-a liniste de ploaie, si-a ras imbujorat,
Imi culc capul pe perna, dar somn nu am, se stie,
Ascult tacerea noptii. Nimic nu s-a schimbat.

Noptile mele miros a iasomie
Si-a ramuri ude de tei inmiresmat
Imi culc capul pe perna si imi soptesti, doar mie,
Ca datorita noptii tu nu ai mai plecat…

Urmareste-ne

Intalnirile Cenaclului Recitiri

Cenaclul Recitiri (re)incepe

31 October 2011

Noptile mele miros a iasomie

17 June 2011
Noptile mele miros a iasomie

Imi spuse azi florarul privindu-ma incet,
Imi culc capul pe perna si tot visez, se stie,
Cum trece o mimoza, plimbandu-se şiret.
Tu stii ce armonie si ce fior ascunde
Prin faldurile-i noaptea, chemandu-ma la geam?
Doar ce-mi inchide pleoapa, si simt cum ma patrunde
Ca o fiinta vie. Nici suflu nu mai am!

…dar orologiul suna noaptea jumatate.
La al meu vis in poarta oare cine bate?

Noptile mele miros a iasomie
Imi spuse si fierarul, zambind incetisor,
Imi culc capul pe perna si tot ascult, se stie,
Cum langa nicovala clipeste-un cuisor.
Si in tacerea noptii un freamat se ascunde,
Si plec nauc din casa, caci stare nu mai am,
Pe sub haina de ploaie tot simt cum ma patrunde
O moliciune dulce cand o zaresc la geam.

Noptile mele miros a iasomie
Si-a liniste de ploaie, si-a ras imbujorat,
Imi culc capul pe perna, dar somn nu am, se stie,
Ascult tacerea noptii. Nimic nu s-a schimbat.

Noptile mele miros a iasomie
Si-a ramuri ude de tei inmiresmat
Imi culc capul pe perna si imi soptesti, doar mie,
Ca datorita noptii tu nu ai mai plecat…

track 7: (păcate)

28 April 2011
track 7: (păcate)

That’s me in the corner
That’s me in the spotlight, I’m
Losing my religion (REM)

mi-am spălat păcatele
cu rufele tale
stropite de sânge

cred că plouase în dimineaţa aceea
era miercuri douăşunu aprilie

şi

înscenasem un fel de apocalipsă
tu jucai rolul Sfântului Petru

păcatele tale erau si păcatele mele
Dumnezeu era departe

vorbeai de o cădere de calciu
deplângeai recesiunea
cu citate din clasici

eu nu înţelegeam căderea ta de calciu
păcatele mele se mutaseră în storcător
era deja miercuri douăşdoi aprilie

Poveste fara sfarsit

7 February 2011
Poveste fara sfarsit

Eram decisă sa renovez apartamentul. Găsisem întâmplător 8.000 RON ascunşi de tatăl meu între filele unui dosar. Era un obicei de-al lui să ascundă bani şi să jure că nu are niciodată bani puşi de-o parte. Erau multe de făcut în apartament: de schimbat gresia şi faianţa, de pus parchet, de zugrăvit…
Dan avea atunci  33 de ani, era mai mic decât mine cu 6 ani, absolvent al Facultăţii de Drept şi anul II la Institutul de Teologie. Plecase din Roman de la vârsta de 15 ani, în urma unui seism puternic: tatăl său se sinucisese, iar mama se recăsătorise. Ceilalţi trei fraţi ai au rămas în Roman.
A fost o întâmplare sau destinul, nu ştiu, faptul că Dan, recomandat fiind de preotul meu duhovnic, a ajuns să renoveze apartamentul meu. După o perioadă de timp, Dan a simţit faţă de mine o atracţie şi în cele din urmă s-a îndrăgostit. Nu vroiam să cred aşa ceva, eu ştiindu-mă bolnavă, mai în vârstă decât el, cu principii şi mentalităţi sănătoase.
Dan a terminat lucrările de renovare după trei luni de zile, dar acest lucru nu însemna că-şi încheiase socotelile cu mine. Îi plătisem pentru toate eforturile făcute. Îi plătisem mai mult decât preţul pieţei de atunci, deşi el, cu gândul aiurea, m-a rugat să nu-i dau nici un ban. Cum ar fi fost posibil? Renunţase la slujba sa de pe şantier. De-a lungul vieţii lui poate că mai făcuse greşeli, dar acum era o nesăbuinţă faptul că renunţase la serviciu, ba mai mult decât atât, făcuse şi o cerere de îngheţare a anului II de facultate.
Promiţându-mi cu lacrimi pe obraz, că nu va înceta să mă iubească niciodată, s-a aşternut pe chipul lui Dan o umilinţă ce nu o puteai vedea decât în ochii unui câine alungat şi bătut de soartă. A plecat târziu la el acasă. Acasă este impropriu spus. Locuia împreună cu alţi trei colegi de şantier la un cămin de nefamilişti.
Deşi îşi dorise de atâtea ori moartea, Dan acum îşi dorea o iubită, o familie, un cămin. Dar pe mine mă dezgusta gândul unei relaţii cu un bărbat mai tânăr pentru care nu simţeam decât milă.
Dan m-a urmărit în neştire pe străzi. Apărea pe neaşteptate la serviciul meu. Apărea în staţia de autobuz. Apărea la biserica pe care o frecventam. Necazul era că eu nu mai vedeam ce era sublim în el: curajul, spiritul de sacrificiu, mila, priceperea sa de constructor. Uitasem faptul că o ajutase pe bunica mea în ultima perioadă a vieţii ei, că a dus-o în braţe, că a hrănit-o cu linguriţa ţinând-o ocrotitor de mână. Urmăririle, telefoanele repetate la orice oră din zi şi din noapte m-au uimit, vlăguindu-mă, devitalizându-mă de orice putere, de orice speranţă că s-ar mai putea schimba în bine ceva. Credeam că tot ce face el este o simplă exaltare lipsită de sens, că este un simulant sau mai degrabă un obsedat.
Când toate acţiunile lui Dan s-au amplificat, am făcut o plângere la Poliţie pentru hărţuire şi tulburarea ordinii publice. Şi uite că am fost şi a doua oară la Poliţie şi atunci am simţit că am coborât până în fundul iadului.
A mai continuat un timp aceeaşi stare de lucruri. Într-o zi mi-am adunat toată puterea din suflet şi i-am sugerat să plece în străinătate, la muncă.
A trecut de atunci aproape un an. Nu am mai ştiut nimic de Dan. Dar în răstimpul acesta tresăream la fiecare bătaie de vânt, la fiecare zgomot venit din urma paşilor mei, la fiecare umbră necunoscută.
Când m-am simţit din nou în rândul oamenilor trecuse o veşnicie peste mine.
Cu vremea, uitasem şi iertasem purtarea lui Dan, un pretendent la dragoste. La dragoste cu sila. Se poate face dragoste cu sila? Se poate, dar intrăm sub incidenţa prevederilor din codul penal.
Chiar pe data de 4 ianuarie 2008 am primit un plic roşu, parfumat din Marea Britanie.  Am tresărit când am văzut numele expeditorului pe plic. Expeditorul era Dan. Am desfăcut plicul şi am scos felicitarea. Aceasta conţinea cuvinte frumoase, cuvinte de dragoste, urări de sărbători pentru mine şi familia mea.
Aşa se face că am început anul cu gândul spre trecut, spre amintirile mele grele şi dureroase, ţinând în mâna-mi tremurândă încă o dovadă a unei iubiri neîmpărtăşite sau mai degrabă a unei obsesii ce avea să moară odată cu Dan.

Fetiș

5 January 2011
Fetiș

Stoian stă pe balcon, rezemat de balustradă, mestecând în colțul gurii o țigaretă Lucky Strike. A schimbat de curând țigările, are el impresia că așa pare mai bărbat, mai viril, că aduce cu acei cowboy vânjoși, curajoși, bruneți, nerași, cu zâmbet frumos, dintr-o reclamă de demult. Dar el nu seamănă cu personajele pe care și le imaginează din spotul publicitar făcut de fapt pentru Malboro.  Stoian nu stă bine cu memoria, este mărunt, îndesat, cu ochii prea apropiați pentru chipul său fără vreun rid, cu nasul puțin borcănat și buzele groase. Este blond, cu sprâncene și gene blonde, până și părul din nas este galben. Își scoate țigarea din gură, o rotește între degetele sale groase, cu unghii boante, și o privește în timp ce oftează.

Se uită în spate, spre dormitorul sărăcăcios mobilat, și o urmărește pe Lucica cum își împachetează lucruri. ”Și măgar, și ciudat. Picioare, tălpi, degete, iar picioare, iar tălpi, iar unghii, am devenit un picior! Un picior! Nu vede cât de nurlie sunt, nu vede ce fripturi și negrese prepar, nu vede că numai eu fac cumpărăturile, nu vede câți bani aduc în casă, nu vede că vreau copil, nu vede când vin de la coafor! Nu, el vede că nu mi-am tăiat unghiile de la picioare așa că, ce face? Ce face? Tânjește la degetele alteia! Nici măcar nu erau date cu ojă roșie, nici măcar atât! Ia, să iau și prosoapele astea, că eu le-am cumpărat. Da, iau și pasta de dinți, și ce dacă a cumpărat-o el? Și bureții de bucătărie. Da, și zacusca de la mama”.

Lucica e furioasă. Stoian e confuz. Pe de o parte, o pereche de tălpi, nu tocmai fine, ce este drept, vor dispărea din viața lui. Pe de altă parte, se pare că universul întreg al gleznelor fine, al pantofilor cu toc înalt și cu puțină platformă – nu contează culoarea – al mirosurilor de degete proaspăt spălate și al unghiilor proaspăt date cu ojă i se deschide în față. Nu va fi subjugat unei singue perechi de picioare, ci el va subjuga lumea membrelor inferioare. El, Stoian! Gândind așa, parcă se mai destinde, parcă îi mai trece golul din stomac, începe să tragă puternic aer în piept. Aruncă mucul de țigaretă peste balustradă, pe mașina vecinului, nespălată de vreo două luni, moment care corespunde cu cel al ușii trântite de furioasa și nurlia Lucica.

Stoian intră în dormitor, după ce închide ușa de la balcon. Este singur, camera e goală, e liniște, atâta liniște. Dar nu îl sperie acest lucru, ci îl face să răsufle ușurat. Se uită prin camera sa de parcă o vede pentru prima oară. Ar vrea să dea drumul la teveul Panasonic de pe măsuța sub formă de picior, din lut, pe care el cu mâinile sale mari, cu unghii boante, l-a făcut acum doi ani. Pe Teve stă telecomanda și o scrumieră sub formă de botină cu toc, pe care nu a folosit-o niciodată, scrumieră furată cu ceva timp în urmă de pe masa din fața unei crâșme din centru. Se trântește în patul cu lenjerie galbenă, pictată cu mici pantofi roșii, cumpărată de ziua lui, dintr-un exces de iubire, de Lucica. Credea că dacă îi astâmpără poftele de picioare, chiar și printr-un așternut de pat care a costat mai mult decât o țineau pe ea buzunarele, Stoian nu va avea pofte noi, nu va simți nevoia atât de acut să atingă, să miroase alte și alte picioare.

Stoian se trântește în pat. Își pune mâinile după cap și privește tavanul. Din tavan coboară nu o lustră sub formă de gheată, cum poate e de așteptat, ci un bec simplu agățat de un fir. Becul începe să pâlpâie, iar Stoian șuieră printre dinți un scurt Paștele mă-ti. Ar vrea să se ridice din pat, să se ducă la sertărelul din bucătărie și să ia un bec de 40 de volți, nou-nouț, să apuce tamburelul de la masă și să schimbe nenorocitul ăla de bec care pâlpâie și care devine chinuitor ca picătura chinezească. Ar vrea asta, dar nu se poate mișca din poziția sa inițială, fiindcă o toropeală nebănuită îl îmbrățișează mai ceva ca o ibovnică plină de dorință și patimă. Stoian cade într-o visare precoce, care îl cuprinde așa, cu ochii săi spălăciți deschiși, pironiți în tavan, cu privirea uitătă la becul pe cale să se ardă.

Visarea îl aruncă pe blondul Stoian într-o sală de bal, cu un candelabru mare coborând trufaș fix din mijlocul tavanului pictat cu chipuri de îngeri bălai. Sala este plină ochi de doamne subțirele care se mișcă delicat pe un cântec în surdină, un cântec domol care te invită să fumezi cu nesaț o țigaretă de foi pe un divan moale. Iar el, fetișistul, este un cățel mic la picioarele acestor doamne, un cățel cu limba scoasă, dând cu coada repede în dreapta și în stanga, apoi în stânga și în dreapta. Stă la picioarele lor, a acelor doamne elegante și distinse, și le miroase. Trece cu nasul umed pe lângă sandale cu barete fine și ștrasuri, unde se oprește asupra unghiilor lungi, fie roșii, fie French. Miroase călcâie fine, frecate riguros cu piatra ponce, adulmecă degete subțiriri și delicate, cu piele fină și mirosind a vanilie sau a petale de trandafir. Vede pantofi de toate culorile cu crăpătură delicată în față, numai cât să se vadă ispititor unghia roșie a degetului mare. Adulmecă botine din piele fină, cu șiret și toc înalt. Îi plac atât de mult botinele, pentru că dau farmec și mister piciorului. Vrea să îl vadă și nu poate, vrea să îi simtă mireasma și nu poate, totul ține de imaginație, piciorul ia forma pe care o vrea Stoian, pe care și-o dorește. Stoian cățelul se entuziasmează într-atât în fața perechei de botine din piele neagră, fină, încât tot corpul începe să-i tremure, dă din coadă rapid și nervos, ochii i se umezesc, ridică lăbuța din spate și un jet subțire de urină caldă țâșnește pe frumoasele ghetuțe ale cucoenei fără chip – căci fața nici nu mai contează. Dar cucoana simte, se enervează și, intrigată, dă un șut cățelului Stoian, cu atâta violență încât aceste zboară prin aer, fiind trântit de perete. Moment în care Stoian-omul se ridică din pat panicat. Clipește de câteva ori nedumerit, își scutură ușor capul, se freacă cu palmele lui mari pe chip, de parcă s-ar spăla pe față și își dă seama că are o poftă nebună de picioare. Trebuie să vadă, să simtă, să facă ceva căci altfel înnebunește. Se ridică brusc din pat, apucă haina din cuier și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.

Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.

Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.

Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva….orice, cumva, acum.

Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?

Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.

Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!

Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”

Un loc in care se ingroapa si oameni, si case

5 January 2011
Un loc in care se ingroapa si oameni, si case

Autor: Camelia Tabacu

Peste crucile strambe din cimitir se zareste un pustiu de lunca. La marginea pustiului, creasta unei paduri despuiate de frunze prin care serpuieste panglica de ape a Ialomitei.

Glia acoperita cu fasii de zapada si chiciura, argintate de razele plapande ale soarelui, a ramas singura companioana permanenta a bisericutei batrane asezate, in urma cu aproape 200 de ani, la marginea satului Panduri (initial Paduri, astazi parte a comunei Axintele, IL). Cu trecerea timpului, minusurile demografice au mutat marginea putin cate putin, astfel incat satul propriu-zis e, de la an la an, tot mai departe de bisericuta sa.

Gospodariile din apropiere au disparut la scurta vreme dupa ce batranii truditori s-au mutat rand pe rand in tintirimul crucilor strambe. Pamantul hulpav a inghitit, felie cu felie, casutele cocosate din paianta, acoperind urmele cupiditatii sale cu maracinis. Aici natura dicteaza arhitectura locului! Pana si clopotnita e inclinata intr-o parte, fie de asprimea vanturilor care isi sufla cu putere gerurile de la est, fie de indolenta mesterilor locali care, asa cum le sta in fire, nu s-or fi ostenit indeajuns sa infiga bulumacii temeinic in pamant.

E o margine de sat si de viata unde o lumea nestiuita isi ingroapa sub tarina zgomotele si toate urmele trecerii sale discrete printr-o asezare minuscula din Baragan. Un taram care agonizeaza si devine, cat amintirea il pastreaza nediluat, ideal pentru proiectarea cosmarurilor nocturne. Copaci batrani cu trunchiuri groase infipte ca niste gheare in pamantul vascos, garduri putrede cu sipcile smulse, fantani pe fundul carora bolborosesc maluri vascoase, cu ghizduri din care vanturile musca bucata cu bucata, cu galeti al caror fier e rontait centimetru cu centimetru de apetitul frenetic al ruginii. Un loc in care, ca intr-un descantesc stravechi pentru alungarea deochiului, nici cainii nu latra, nici cocosii nu canta. Bisericuta ar fi pierit si ea de n-ar fi fost parintele Bogdan. Dar asta e o alta poveste pe care o voi depana curand cu binecuvantarea sfintei sale…

Glodul din cimitir, inasprit de gerul noptii, se inmoaie si isi agata cleiurile de cizme. Dar nu ma tem pentru ca am cizme noi din cauciuc iar “Animal”-ul inscriptionat in dreptul calcaiului luneca neinfricat, desi e supt cu lacomie de foamea vascoasa a pamantului. Si cand ai zice ca gata, l-a inhatat, “Animal”-ul se opinteste, se ridica in aer, planeaza si se infige intr-un loc mai putin ostil, acoperit ici-colo cu smocuri de iarba (inca) verde.

Iar fiecare pas ma duce tot mai aproape de zidurile fantomatice ale unei case cu ferestre fara geamuri, cu usi cazute, o casa cu pridvor din lemn, sculptat cu migala, care isi striga prin toate crapaturile neputinta de a rezista chemarii mieroase cu care pamantul isi atata foamea. Si urletul ei reverbereaza in gradina din fata nefiresc de verde si umple toata valea. Ma cutremura o jale care e cu atat mai zguduitoare cu cat la poarta cu scanduri lipsa sau rupte de la jumatate, zaua unui lant e agatata intr-un ciot de cui mancat de rugina. Ca si cum stapanii zidurilor jupuite, de care buruienisul se apropie amenintator, se vor intoarce curand sa puna ordine in ograda. O iau agale catre satul sambetelor mele – doua ulite mai incolo – incercand sa-mi urnesc totodata si gandurile care se incapataneaza sa se mire continuu de lantul care atarna cinic la poarta si sa se intrebe prosteste “Cine l-a pus? Cine l-a pus?”. Si nu stiu daca pustiul de afara e mai mare decat pustiul dinlauntrul meu…

Lumina din Lumina

12 November 2010
Lumina din Lumina

Autor: Mariana Constantinescu

“Harul Domnului să fie în casa voastră!”
Mi-ai spus într-o zi dăruindu-mi o carte.
Te-am privit căutând o simplificare a gestului tău
În universul timpului trăit alături de tine.

Prieten, duşman,considerarea aprecierii
Ţi-o las ţie,prezentului venit din trecutul,
Astăzi atât de îndepărtat al absentului Noi,
Fiindcă îţi mai aminteşti de Noi?

“La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul…”
Insist să-ţi privesc chipul,înghiţându-mă curiozitatea.
“Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului
de ape era întunerec şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.”
Te privesc… curios, ca pe nimeni altul…

Insist pentru a câta oară să-ţi privesc chipul nefiresc de alb,
Acel alb în care realitatea nu mai este realitate.
Uimire cât cuprinde etnitatea mea, atât de mărginită,
Eşti mort de mult şi totuşi viu,privindu-mă-n privire

Mă copleşeşti cu amintirea ta…
Obrajii-mi ard, o flacără mi-e gura
Şi un potop de lacrimi mă năpădesc
Aruncându-mă-n cascadă şi cad şi cad într-una,
Ameţitor de iute, ca un vârtej de şoapte
Întretăiate-n ţipăt de nimeni auzit.

Trezeşte-te, îmi strigam şi iar strigam
E mort de mult iar tu eşti încă vie!

“Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec”

Plecase întunericul, venise trezirea…
Ochii-mi ardeau,sufletul durea,
Mintea-mi rătăcea,jur împrejur aerul plutea
Între a fi şi a nu fi, unde am fost şi unde sunt acum…
Harul,harul!-auzeam,acelaşi glas dar fără chip…
“Harul Domnului să fie în casa voastră” din nou ai spus.
Cu plânsul meu tu ai plecat,lăsându-mi ochii trişti şi reci
Suspinuri pe dimensiuni necunoscute-n veci.
Aşternute pe un nivel astral de frunze căzute fără rost.

“Să fie lumină!” Şi a fost!

Autori

pr365.ro

    RSS Error: A feed could not be found at http://pr365.ro/feed/. A feed with an invalid mime type may fall victim to this error, or SimplePie was unable to auto-discover it.. Use force_feed() if you are certain this URL is a real feed.

© 2009-2016 recitiri.ro.
Inchide
Publica si tu pe site-ul Cenaclului Recitiri