De ce aici și acum.

Pentru că există un forum interior mai isteț în mine care știe să negocieze mai bine decât  toate realitățile ce așteaptă să treacă vama spre sufletul meu. Și mă mândresc cu el, pentru că e copilul meu, pe care l-am hrănit nu numai cu dulcețile vieții, ci și cu apă rece. Nu s-a bucurat numai de lanuri aurite de soare, ci și de răcoarea unui nuc. L-am învățat să vadă cu ochii închiși și să viseze cu ochii deschiși. Nu i-am spus ”Da” când a vrut el, ci i-am spus “Nu” când a vrut altcineva.  Așa a învățat că nu le știe pe toate și că mai are de învățat. E încă mic copil. Mă trage de mâneca hainei și mă întreabă care e următoarea stație la  care coborâm, drumul i se pare lung și obositor. Și-i zic, ai răbdare, uită-te pe fereastră și ai să cunoști destinația. Și nu înțeleg de ce este deranjat, pentru că pentru amândoi fiecare călătorie cu trenul este ca o poveste. Cred că a cam crescut și nu-i mai plac așa de mult călătoriile, poveștile. Deși, mie, se pare că-mi mai plac. Câteodată  cred că e mai matur decât mine. Îl liniștesc și-i spun că următoarea călătorie va fi mai scurtă și vom sta mai mult în brațele destinației, nu doar în stație, ci ne vom purta umbrele și umbrelele pe toate străduțele, până le vom transforma în străzi principale, ce ne  vor purta numele, într-un final. Poate ne vom și muta acolo. Face ochii mari și mă întreabă mirat: ”Putem noi, mamă, să facem asta?” Zâmbesc și-i răspund că da. Numai că trebuie să vedem dacă aerul acela ne face bine, poate e prea puternic pentru noi, sau poate plouă prea des. Vedem. Vom simți dacă e al nostru sau nu. Oare nu te-am învățat eu că răspunsurile pe care nu le cunoști le simți? Ne uităm pe geam și nu vedem nimic. Mă strânge temeinic de mână. Soarele plângea puternic.

aleargă-mi, viaţă, cu părul pe spate
prin aer dulce de vară,
din fulger zdrenţuit – soare
să-mi răsară.

aleargă-mi, viaţă, cu ochii verzi
prin porţi şi peste trepte,
din frig şi somn  - visul
să mi se deştepte.

şi-ai plâns o clipă! Şi cerul s-a înlăcrimat orange

gri, verde, albăstrui.

A fulgerat!

Petale roz s-au desprins din fructul soarelui

şi-au luminat

tot câmpul de rouă, de ceară

Din pieptul tău.

M-am aruncat în ochiul tău

şi-am râs durere! Şi fructul lunii

s-a pătat mov, negru, indigo…

Buze de plăcere

au vărsat petale negre-gri, uscate

în fumul alb din încăpere.

Şi ochi-mi s-au trezit în lacrimi

pe pătura verde,

pe masa de lemn,

pe apusul negru al soarelui din perete.

(foto)