mi-aş dori să existe diateză pasivă pentru verbul a ploua.

Te-a strâns toamna in braţe mai tare decât aş putea eu să o fac

cu mâini de om.

Părul tău e mai aspru

şi nici frunzele stejarilor nu mai sunt aşa de verzi.

Plouă prin pori

şi toate tâmplele tale freamătă

lipite de obrazul meu sihastru

ca o floarea soarelui cruţată de septembrie.

şi vrei să zbori spre ţările calde, iubito,

să mă laşi să te aştept anotimpuri…

Şi putrezeşte lemnul şi ceara se topeşte,
Zâmbeşte-un crin şi inima-mi vorbeşte.
Vorbeşte-n şoaptă, tăcut, să n-o aud.
Şi-o las să spună! O las, şi n-o ascult.

Îmi plânge chipul şi lacrimi cad din gene,
Suspină stropul, uitat pe damigene,
Şi vinu-i acru, smântâna-i putrezită,
Închide-ţi pleoapa căci viaţa-i o ispită.

Păstrează clipa ce-a curs în râuri reci
Şi nu pricepe ce nu poţi să-nţelegi.
Căci plouă, plouă în zâmbet şi în casă,
Plouă în noi şi intră ploaia prin fereastră.

Sursă foto

• Într-un text al cărei titlu face referire chiar la poezia citată mai sus, Ioana S. vorbeşte despre dragostea care îngroapă “iluziile, despărţirile, scrumul de ţigară, paharele sparte”, transformând viaţa celor doi într-o aglomerare de secrete ştiute doar de ei. Scena, delicată şi pe alocuri suprarealistă, se petrece “sub ploaia de-nceput de toamnă”.
• Pe blogul “Idei desculţe“, poezia “iubirea haşurată” parcă aduce aminte, prin limbaj, de orele de literatură de început de toamnă. Tot despre iubire ajunge să fie vorba şi aici, despre iubirea “simplă, / foarte simplă, / fără vise, promisiuni şi angoase” pe care şi-o doreşte vocea lirică.
• Pe “Dulce mahala“, Vlad Stroescu scrie o “Poemă” ancorată în cotidian, ce porneşte din nostalgia ploilor din vremurile fără griji. “Dar acele vremuri au trecut şi iată-mă astăzi” într-un labirint de activităţi de rutină, întrerupte de meditaţii amare şi reverii literare.
• Tot despre viaţa de zi cu zi, dar într-o notă semnificativ mai pragmatică vorbeşte Neliniştu‘ în pseudo-reţeta “Zacuscă de vinete nărăvaşe…“. Textul curge entuziast, volubil şi spontan nu spre vreo epifanie filosofică şi serioasă, ci spre… oala de zacuscă: “am dat să întorc vinetele, iar una, mai borţoasă şi a dreacu’, n-a rezistat atingerii mele înfiorător-legumicole şi a făcut poc-pâfff!”
• Studentul la Inginerie Electrică poreclit Măgarul crede în puterea expresivă a prozodiei fixe. În dulcele stil clasic (pentru a reveni la Nichita), ne este descris un peisaj tomnatic, punctat cu metafore care vorbesc nu atât despre anotimpuri, cât despre sentimentele şi spaimele umane: “a-mbătrânit iar ziua, [...] deschide ochii lumea.”

În loc de concluzie, vă urăm o toamnă cu sau fără ploi, nori şi melancolii, dar musai cu inspiraţie. Ne vedem la cenaclu?