Dacă amarul lor e greu?

Şi dacă ape mă ridică

O să mă sparg

şi o să gem

din piele pori de vată…

din gură dinţi de leu?

De ce să tai tu toată pacea

Cu coasa ta neşlefuită?

Şi într-un strigăt de durere

să cadă toată marea

cea de miere

în colţul gurii negre, triste

a lămpii fade de oraş,

a străzilor cu buze pesimiste…

(foto)

Autor: Alexandra Popa

pe plajã sunt eu.
soarele se înalţã nesigur
ca şi cum ar fi zmeul meu.
pescarul cerului stã aninat în nori
cu undiţa veşnic în cãutare –
pescuieşte el destinele altora,
sau cautã doar de mâncare?
sunt un peşte care se zbate pe plajã,
solzii îmi sunt nisip fãcuţi din timp.
mã sufoc lângã mare, sub o transparentã vrajã –
e un vis care mã viseazã,
o clepsidrã veche, înstelatã,
fibra ei argintie pulseazã
buzele miilor de peşti ascunşi
de undiţe, de vise, de tot ce doare…
visul meu mã va pescui din nisip,
mã va conduce în zbor cãtre zare?
nu ştiu… zmeul s-a fãcut nevãzut,
nu-i nimeni pe plajã,
nici mãcar o mare.