Dar eu…
eu nu sunt ascunsa intr-un ciob de sticla albastru
si nici nu am forma unui abur
eu ard verde intr-un oras cu mult beton
eu respir soare atunci cand ploua
eu ma rasfrang in apa atunci cand imi vine sa plang

timpul meu e scris pe nisip
genunchii imi sunt juliti de incercari de a ma catara in copaci
pielea are nuante usor aramii

ochiul stang priveste intre mine
cel drept inspre afara
se cearta mereu, pentru ca percep realitati diferite

gura mea e mica
si are gust de zmeura
cateodata, cand se misca, arunca venin

asa ca – stiu ca e cadoul preferat -
arunca ciobul de sticla intr-un colt.
macar pentru 10 secunde
si spune-mi ce vezi.

acum respira adanc si numara in gand
toate culorile pe care le vezi in mine

acum inchide ochii

am disparut

uneori, e mai bine sa iubesti o imagine reala pierduta decat sa te certi cu imaginea pe care o vezi prin ciobul de sticla

Sunt al naibii de tânără. Viața mi-ar râde în față dacă aș zice că am o vastă experiență de viață. Până la urma urmei, cine nu are?  Revenind. 22 de ani e o vârstă. Însă 22 de ani, mai mult sau mai puțin întregi, petrecuți la țară, cu pauze însorite în brațele Floridei, sau cu anotimpuri veșnic geroase pe culmile Belgiei, mă fac să cred că am pășit cu toată ființa pe treptele mai late sau înguste ale drumului meu în lume. Mă fac să cred că sunt înainte de a fi.
Ce înseamnă să trăiești, însă, la țară, să fii sau nu în rând cu lumea, cum se zice, să te trezești cu un chef de viață de care nu ești conștient, un chef care nu cunoaște cuvântul <em>stres </em>, și nu pentru că această lume uitată ar fi lipsită de griji, ci pentru că rânduiala de peste veacuri a oferit țăranului o mentalitate înrădăcinată în stabilitate și îngrădită de puterea credinței. Ori, asemenea structuri sunt de neclintit.

Dimineți în care bunicul te prinde de-o mână și te învață cum se dau oile în strungă, dimineți în care aproximezi cam care va fi recolta grâului de peste an din sacii goi pe care bunica ți-i îndeasă în spinare.

Nopți sfinte în care tot satul este învăluit de o aromă parcă cerească a pascăi și a cozonacilor, noapte în care știi să oferi o vorbă bună în prag de sărbătoare. Zile în care stăpânești rânduiala unei gospodării notabile, fără să ții cont de frământările ceasului. Sunt zile în care simți că visele tale nasc non-stop, iar tu rămâi veșnic tânăr.
Așa aș descrie câteva bogate clipe dintr-o firimitură de viață. Deși nu ezit să-mi amintesc parfumul ulițelor copilăriei, am ales să bătătoresc alte poteci în viață. Poate e o altă formă a curentului downshifting, sau chiar o nouă formă de snobism, însă cred cu tărie că mediul de început al călătoriei tale prin lume își va lăsa amprenta, mai devreme sau mai târziu, asupra  propriului sistem de valori, sistem ce, depinde de flexibilitatea fiecăruia dacă va adopta valori noi odată format. Și e minunat și ideal să fie așa. Și…

…mă voi desprinde, sau m-am desprins deja, de toate astea, voit. Însă nu le voi uita, ci le voi împărtăși la timp potrivit. Și câte nu sunt de povestit…și de țesut, încă.

Aplaud, dar nu neapărat pe mine.

argument: Eu? Pãi, mă pot în schimba în cursul unei zile. Mã trezesc şi sunt unul şi când mã culc ştiu clar cã sunt altul. De cele mai multe ori nu ştiu cine sunt. Ca şi cum ai avea  ieri, azi şi mâine, toate în aceeaşi cameră. Nu se poate spune ce se va întâmpla.

fragment din filmul I’m not there

Acum e doar o voce, însă demult de tot era copil. Apoi, când l-a văzut prima oară pe Erou,  şi-a dorit să fie ca El. Aşa se explică apariţia mea.

A fost dus la şcoală, unde l-au învăţat să scrie şi să citească. Pălea încet cu fiecare carte citită, cu fiecare bileţel de “Vrei să stai cu mine?” mototolit, iar eu mă conturam din ce în ce mai bine.

Astăzi, a rămas doar vocea ce se întreabă în nopţi albe cine e. Eu nu trebuia să fiu. Trebuia să fie doar el, copilul. Greşeala lui a fost că şi-a dorit să fie altcineva. Şi după o groază de altcineva-uri probate s-a pierdut şi m-a creionat pe mine. Mă simt vinovat.

Am încercat să-l distrez. Era atât de trist şi atât ocupat să-şi ascundă durerea, încât mi s-a făcut milă de el. L-am dus pe bicicletă la Pârâul în care se juca pe vremea când era stăpân. Dădea să plângă, mi-a spus să-l duc repede de acolo fiindcă Pârâul i-a adus aminte de o fată desculţă al cărei chip nu şi-l mai amintea.

-E veche amintirea, îmi zise. Doar sufletul ei îmi mai răsună clar în memorie, alături de râsetele noastre îmbrăţişate în timp ce călcam sfioşi prin apă ca nu cumva să omorâm vreo broască.

-Capriciosule, termini odată? Uită-te la trăirile mele. Sunt la fundul sacului acoperite de cuvinte, iar exprimarea lor presupune atât de mult efort încât mă întreb cât o mai duc. Încerc să le scot la lumină, se zgârie de cuvinte şi le scap în cele din urmă pe nisip sfâşiate şi schilodite. Mă simt neputincios şi vinovat, fiindcă de câte ori mă întrebi „Cine sunt?” nu-ţi pot răspunde. Dacă mai continui aşa, într-o zi am să te prostesc şi-o să-ţi spun că eşti cel mai fericit om din univers şi că cea mai frumoasă fată din lume te iubeşte doar pe tine. E bine?

A tăcut ruşinat, deşi avea tot dreptul să n-o facă.

Privind în urmă la ce am fost, pot spune că am ajuns mai bun. M-am lăsat de fumat, mi-am tras o gagică, bursă şi-o comoditate nemeritată în cercul de prieteni. Însă lui nu i-am luat nimic şi de-aia mă simt vinovat. Copiii se aşteaptă să le iei ceva…

sursa FOTO