De ce aici și acum.

Pentru că există un forum interior mai isteț în mine care știe să negocieze mai bine decât  toate realitățile ce așteaptă să treacă vama spre sufletul meu. Și mă mândresc cu el, pentru că e copilul meu, pe care l-am hrănit nu numai cu dulcețile vieții, ci și cu apă rece. Nu s-a bucurat numai de lanuri aurite de soare, ci și de răcoarea unui nuc. L-am învățat să vadă cu ochii închiși și să viseze cu ochii deschiși. Nu i-am spus ”Da” când a vrut el, ci i-am spus “Nu” când a vrut altcineva.  Așa a învățat că nu le știe pe toate și că mai are de învățat. E încă mic copil. Mă trage de mâneca hainei și mă întreabă care e următoarea stație la  care coborâm, drumul i se pare lung și obositor. Și-i zic, ai răbdare, uită-te pe fereastră și ai să cunoști destinația. Și nu înțeleg de ce este deranjat, pentru că pentru amândoi fiecare călătorie cu trenul este ca o poveste. Cred că a cam crescut și nu-i mai plac așa de mult călătoriile, poveștile. Deși, mie, se pare că-mi mai plac. Câteodată  cred că e mai matur decât mine. Îl liniștesc și-i spun că următoarea călătorie va fi mai scurtă și vom sta mai mult în brațele destinației, nu doar în stație, ci ne vom purta umbrele și umbrelele pe toate străduțele, până le vom transforma în străzi principale, ce ne  vor purta numele, într-un final. Poate ne vom și muta acolo. Face ochii mari și mă întreabă mirat: ”Putem noi, mamă, să facem asta?” Zâmbesc și-i răspund că da. Numai că trebuie să vedem dacă aerul acela ne face bine, poate e prea puternic pentru noi, sau poate plouă prea des. Vedem. Vom simți dacă e al nostru sau nu. Oare nu te-am învățat eu că răspunsurile pe care nu le cunoști le simți? Ne uităm pe geam și nu vedem nimic. Mă strânge temeinic de mână. Soarele plângea puternic.

argument: Eu? Pãi, mă pot în schimba în cursul unei zile. Mã trezesc şi sunt unul şi când mã culc ştiu clar cã sunt altul. De cele mai multe ori nu ştiu cine sunt. Ca şi cum ai avea  ieri, azi şi mâine, toate în aceeaşi cameră. Nu se poate spune ce se va întâmpla.

fragment din filmul I’m not there

Acum e doar o voce, însă demult de tot era copil. Apoi, când l-a văzut prima oară pe Erou,  şi-a dorit să fie ca El. Aşa se explică apariţia mea.

A fost dus la şcoală, unde l-au învăţat să scrie şi să citească. Pălea încet cu fiecare carte citită, cu fiecare bileţel de “Vrei să stai cu mine?” mototolit, iar eu mă conturam din ce în ce mai bine.

Astăzi, a rămas doar vocea ce se întreabă în nopţi albe cine e. Eu nu trebuia să fiu. Trebuia să fie doar el, copilul. Greşeala lui a fost că şi-a dorit să fie altcineva. Şi după o groază de altcineva-uri probate s-a pierdut şi m-a creionat pe mine. Mă simt vinovat.

Am încercat să-l distrez. Era atât de trist şi atât ocupat să-şi ascundă durerea, încât mi s-a făcut milă de el. L-am dus pe bicicletă la Pârâul în care se juca pe vremea când era stăpân. Dădea să plângă, mi-a spus să-l duc repede de acolo fiindcă Pârâul i-a adus aminte de o fată desculţă al cărei chip nu şi-l mai amintea.

-E veche amintirea, îmi zise. Doar sufletul ei îmi mai răsună clar în memorie, alături de râsetele noastre îmbrăţişate în timp ce călcam sfioşi prin apă ca nu cumva să omorâm vreo broască.

-Capriciosule, termini odată? Uită-te la trăirile mele. Sunt la fundul sacului acoperite de cuvinte, iar exprimarea lor presupune atât de mult efort încât mă întreb cât o mai duc. Încerc să le scot la lumină, se zgârie de cuvinte şi le scap în cele din urmă pe nisip sfâşiate şi schilodite. Mă simt neputincios şi vinovat, fiindcă de câte ori mă întrebi „Cine sunt?” nu-ţi pot răspunde. Dacă mai continui aşa, într-o zi am să te prostesc şi-o să-ţi spun că eşti cel mai fericit om din univers şi că cea mai frumoasă fată din lume te iubeşte doar pe tine. E bine?

A tăcut ruşinat, deşi avea tot dreptul să n-o facă.

Privind în urmă la ce am fost, pot spune că am ajuns mai bun. M-am lăsat de fumat, mi-am tras o gagică, bursă şi-o comoditate nemeritată în cercul de prieteni. Însă lui nu i-am luat nimic şi de-aia mă simt vinovat. Copiii se aşteaptă să le iei ceva…

sursa FOTO