Bine ai venit pe recitiri.ro

Din cuprins:

Gabi Macovei Ninge din cornul unui capricorn

Ninge din cornul unui capricorn bolnav de viteză. Îl văd cum se trudeşte, se învârte puternic, picioarele-i cu copite încinse,...

Continuare...

Registration is closed

Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!

You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.

Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".

Iubire în praf

Citeste »

Toţi veţi ucide cîndva un om, atunci cînd îl veţi iubi cu adevărat. – L.A.

1.

Aveam un ceas pe care îl lăsam garanţie la bar, pînă plăteam băutura. Mai aveam o cameră în cămin, un motan pe nume Kant, cîţiva tovarăşi de bune – nici nu se punea problema că ar fi de rele – şi o dorinţă.
O viaţă simplă, cu zile parcă trase la xerox. Dimineaţa începea cu mieunatul voios al lui Kant, cocoţat în copacul din faţa camerei mele. Avea bunul obicei ca atunci cînd e somnul mai bun să deschidă singur uşa camerei, sărind pe clanţă pînă reuşea să o deschidă, apoi să iasă afară din clădire pentru a-şi face nevoile. Uşurat de constrîngerile fiziologice, începea vînătoarea de cîini. Reuşea să enerveze mai toate patrupedele din complex, apoi se urca de fiecare dată în același copac din faţa geamului meu.
Nu era nicio plăcere pentru mine, mahmur fiind, să încerc să mă caţăr în copaci pentru a-mi recupera fiara. Dar nici nu o puteam lăsa acolo, ţineam la ea, şi nu suportam să-l văd pe regele motanilor văitîndu-se printre crengi. Chestie pe care, de altfel, nici vecinii mei nu o suportau, şi nu o dată, aruncaseră cu sticle şi borcane încercînd să curme vacarmul provocat de pisoi. Nişte fiinţe abjecte, care nu ştiau ce înseamnă dragostea, ce înseamnă să-ţi pese cu adevărat de cineva.
Aveam o dorinţă, o dorinţă care pentru mine însemna viciu. Mă otrăveam cu mine însumi şi îmi plăcea. Aveam zeci de mijloace la dispoziţie. Plecînd de la simplele discuţii cu diverşi cunoscuţi sau necunoscuţi pe la cîte o terasă, la o bere, mergînd pînă la excesul de alcool sau de droguri. Şi nu în ultimul rînd, apetenţa mea deosebită pentru sex cu femei frumoase, dar nu neapărat, mai bine spus interesante, fiindcă nu-i aşa, frumuseţea e trecătoare şi înşelătoare – inteligenţa însă e şi mai vicioasă, muşcă mai rău ca o viperă şi te face să suferi de infinit mai multe ori. Chestia asta mă excita, era ca un joc de ruletă rusească pe care mi-l asumam zilnic, şi pentru că întotdeauna eram în picioare, cu rînjetul cîştigătorului şerpuind pe buze, îmi doream întotdeauna mai mult.
Da, eram egoist, infatuat, imatur, imoral, impardonabil, impulsiv şi impotent din punct de vedere social. Nu făceam nimic util, doar mă comparam cu alţii şi îmi doream să fiu cîştigător.
Îmi plăcea să fumez. A dracului de tare, iarba dracului era ca părul de pe mînă. întotdeauna acolo. Fumam aproape două pachete de ţigări pe zi, însă plăcerea cea mai mare era cînd aveam haşiş sau măcar o iarbă de calitate. Mă bucuram şi să bag pe nas un special k sau, dacă era o zi mare, să am parte de cocaină. Din cînd în cînd mai îmi făceam de cap cu romparkin sau codeină, salvie, aspirine, timbre, banane, tot ce se putea. Alături de droguri, eram un consumator înrăit de alcool, în orice stare de agregare. Beam cu sticla, cu borcanul, cu vaza, cu paharul, îmi preparam bong-uri cu vodkă. Beam în fiecare zi, oricît de mult se putea.
Nu prea aveam bani, în vremea aceea trăiam dintr-o rentă lunară pe care mi-o trimiteau părinţii ca să-mi finalizez studiile. Dar asta era oricum insuficientă. Ineficientă exceselor zilnice pe care le căutam cu abnegaţie. Majoritatea băuturii provenea pe calea simplă şi sigură a anturajelor. Mă infiltram în grupuri, vorbeam sigur pe mine, răspicat şi cu o vervă imperturbabilă. Era suficient să fac pe interesantul, să arunc provocări, să par un tip de încredere, să cuceresc interesul.
Apoi aveam ceasul, o bijuterie găsită pe stradă, un Panerai Luminor pe care nu m-am îndurat să-l vînd, cu toate că m-ar fi scos din mizerie pentru o bună perioadă de timp, însă nu intrasem niciodată atît de adînc în rahat încît să fie nevoie de asta. De aceea preferam doar să-l las garanţie la cîrciumile pe care le frecventam, atunci cînd nu aveam bani să plătesc consumaţia. Întotdeauna mă întorceam cu bani să achit nota şi ceasul revenea vesel pe mîna mea, ca un cîine care ajută un orb să traverseze.
Aşadar, îmi plăcea să trăiesc pe spinarea altora şi nu-mi făceam procese de conştiinţă. Mă pricepeam la asta şi chiar reuşeam să las impresia că sunt genul de om care merită atenţia tuturor. Şi ei plăteau pentru asta. Era cea mai bun sezon din viaţa mea.
Majoritatea mă considerau un om bun. În ciuda exceselor, a beţiilor care durau cu zilele sau cu săptămînile, în pofida aberaţiilor de orice natură, încă rămăsesem o persoană care nu păcătuise, care nu se făcuse vinovată de nimic grav. Nu furasem, nu omorîsem pe nimeni. Dintr-un anume punct de vedere, aveam sufletul curat şi mă puteam oricînd înfiinţa fără teamă la ultima judecată, ducînd cu sine doar acele păcate de viaţă pe care lumea le consideră omeneşti.
Mă amăgeam cu acest venit al meu în materie de morală, mai mult, eram aproape dezamăgit că nu reuşeam încă să fac ceva deosebit, ceva care să mă diferenţieze de ceilalţi, nu aveam acel ceva care să mă scoată din anonimatul fiinţei şi fiinţării mele. Nimeni nu mă putea arăta cu degetul spunînd “uite ăla a făcut aia!”. Şi asta mă durea, fiindcă în adîncul fiinţei mele mă consideram atît de special încît nimic, dar absolut nimic nu trebuia să mi se pună în cale.
Apoi m-am hotărît să comit o crimă şi pînza de mătase neagră a satisfacţiei, a împlinirii mele spirituale mi-a mîngîiat faţa. Ceva bun se întîmplase în viaţa mea.

Pagini: 1 2