(Mihai Eminescu, 1869)

Related posts:

1. Traian Basescu, poetul
2. Din cer spre pietre
3. Iubire interzisă

cînd îmi cumpărai țigări ca să nu ies din casă
numai să învăț să pot pleca în lume
în viață și apoi banii pe care mi-i trimiteai lunar
nu mi-am cumpărat mîncare și nici cărți
am vrut din nou stelele mamă

mîndru ca un luceafăr mi-am luat noi granițe
foarte îndepărtate nu-mi ajungeau toate păcatele lumii
pînă acolo trăgeam puternic țineam în piept
cît mai adînc eram fericit pielea îmi lumina
pe întuneric eram plin ca un cabaret

oasele-mi erau tuburi de neon
roiuri de muște bete vuiau împrejur și în sînge
aveam bine lustruite metastazele umanității
era bine mîncam miere cu lingura și ardeam
fericit ca un eretic spunînd

și totuși se mișcă iar soarele se învîrtea
în jurul meu era mult prea bine și pentru asta
am să te distrug mamă
fiindcă te ții tare nu ai ochii înghețați de durere
și ai învățat să-mi faci singură injecțiile

Related posts:

1. Nervi de seară
2. ordinul Chiroptera
3. Moartea unui necunoscut

Am recitit de curând gândurile pe care le-am scris acum câţiva ani, pe vremea când la numai doi ani de la Revoluţie făceam un prim bilanţ al realizărilor mele dar şi conştientizam pentru prima dată că ”ceva” îmi lipseşte. Iată ce scriam la vremea aceea…

“Cine s-ar fi gândit că la numai 4 luni de la data în care am scris ultima dată în acest caiet, la 22 decembrie 1989, istoria românilor se va schimba?. Intervenise în viaţa noastră o schimbare după care tânjeam cu toţii. “Dictatorul” a căzut, împreună cu tot clanul lui care ne-a otrăvit zilele, nopţile şi cele mai intime gânduri. La ora la care scriu, toate acestea sunt deja istorie. Au trecut doi ani aproape şi greul se pare că de abia începe. În ceea ce mă priveşte această “revoluţie” mi-a adus, mie si familiei mele, câteva împliniri profesionale. În rest, nu am cu ce să mă laud. Zilele trec la fel, monotone, tinereţea trece şi ea. Mă zbat în fiecare zi, de dimineaţă până seara, în cadrul aceluiaşi program: servici, cumpărături, lecţii cu fiul meu, culcare… Se pare că nimic plăcut nu vrea să ne tulbure monotonia zilelor.

Şi uite aşa, a mai venit o toamnă pe care nu o mai percep la fel ca în adolescenţă sau în vremea studenţiei. Farmecul anotimpurilor a încetat să mai existe. Zilnic privesc pe geam şi văd acelaşi peisaj: blocuri de beton şi maşini care-mi zdruncină nervii cu zgomotul lor.

Mi-aduc aminte cum, în copilarie, în oraşul meu natal, Câmpulung Muscel, descifram semnele de început ale fiecărui anotimp.

Primăvara începea cu topirea zăpezii şi gheţii pe “coastă” (casa noastră se găsea pe o colină, aproape de centrul oraşului). Spărgeam gheaţa, împreună cu tata şi ne bucuram că deja putem coborî cu maşina în oraş – lucru imposibil pe perioada iernii, din cauza alunecuşului. Apoi urmăream cu nerăbdare ivirea colţului ierbii şi a toporaşilor. Ştiam că dacă în grădină au aparut gingaşele şi frumos mirositoarele floricele albastre, înseamnă că primăvara a sosit. La 1 Mai erau zarzării înfloriţi… Parfumul lor amărui îmi dădea sentimentul de puritate, curăţenie şi reînnoire. Eram fericit. Începea sezonul florilor. Vremea se încălzea treptat şi totul părea plin de voioşie.
Primăvara devreme, era perioada curăţeniei în curte. Strângeam cu grebla frunzele moarte şi apoi totul se mătura cu mătura de nuiele. Mirosea a pământ reavăn. Iarba începea să crească, păpădia îşi deschidea, apoi, căpşoarele gălbui-pufoase, iar pe masă, în vază, aveam crenguţe de “mâţişori” sau “pisicuţe” cum le ziceam noi. Era colţul meu de lume, pe care-l iubeam , în fiecare an cu aceeaşi pasiune… eram acasă şi mă simţeam bine.

Semnele verii? – Trandafirul din faţa ferestrei, margaretele de pe deal, plimbările făcute seara, pe “Grui”, la apusul soarelui… Toate acestea mi-au înseninat copilăria şi adolescenţa. Ce putea fi mai plăcut decât să stai în şezlong, la soare sau la umbră, cu o carte în mână, în curtea casei părinteşti, aşteptând, fără griji, să se întâmple… nimic, dorind cu ardoare ca acele clipe să dureze veşnic…

N-am să uit niciodată plăcutele clipe petrecute cu prietenii mei, bucureştenii, ce veneau la Bunica, în fiecare vară. N-am să uit după-amiezele în care mergeam pe Grui să urmărim apusul soarelui, ritualul mareţ al astrului vieţii. Mi se părea drumul lung şi plăcut, imaginaţia îmi zbura liberă peste ridicăturile şi văile crestate de pârâiaşe şi flancate de brazi tineri. Eram cu ei, dar totuşi singur, cu gândurile şi trăirile mele. Locul de unde priveam era un vârf de deal. Jos, se vedea albia unui râu, de cele mai multe ori secat, iar departe, în zare, un munte, la poalele căruia se întindea un sat. Tăcerea era prietena noastră. Priveam cu toţii în linişte, fără să vorbim. Nimic nu tulbura liniştea şi măreţia evenimentului. Soarele era mare, roşu şi priveam cum încet, încet, dispărea parcă în spatele muntelui, ducând cu el ceva din sufletul meu… Era o privelişte unică, impresionantă. Mă întorceam trist, tot uitându-mă în urmă, la spectacolul prea curând terminat. Aş fi vrut ca drumul de întoarcere să fie de zece ori mai lung. Culegeam flori de câmp, pe care jumătate le puneam întotdeauna la troiţa de la răscruce, iar jumătate le duceam acasă, pentru mama. Pe drum, mă legam sufleteşte (se vede că pentru toată viaţa) de grădina cu cireşi amari a lui Călcâi, de pârleazul de la inrarea în parc, de casa doamnei Rizoiu, de poarta din spate a parcului şi de “cine vine al lui mămica” cu care mă întâmpina mama de fiecare dată…

Toamna… îmi plăcea să mă plimb prin parc, printre frunzele colorate ale castanilor, pe lângă băncile pline de îndrăgostiţi… Adoram foşnetul frunzelor uscate, pe care îmi plăcea să le răvăşesc cu piciorul şi să le aud poveştile pline de un înţeles numai de mine cunoscut.

Iarna copilăriei mele… cu derdeluşul plin de copii gălăgioşi, cu zăpada ce sclipea noaptea, sub lumina lunii, în mii de steluţe… cu tăiatul porcului, cu stropul de ţuică fiartă îndulcită cu zahăr şi aromată cu coajă de portocală din care aveam voie să gust, cu dimineţile în care mă trezeam cu nasul direct pe geamul rece ca să văd cât a mai nins… Şi ce bine că a nins! Aveam voie să fac pârtie până la poartă şi în plus, încă o porţie de săniuş! Cu Moş Crăciun, cu sacul plin, în persoana unchiului din partea mamei (pe care oricum l-am dibuit cine e, dar m-am făcut că nu pricep) care aducea bradul gata împodobit, în seara de Crăciun. Nu pricepeam eu cum întotdeauna numărul poeziilor pregătite de mine coincidea cu numărul de cadouri ce le avea în sac… De unde ştia el câte poezii ştiu eu? Şi… Doamne! câtă groază când mă chema să vin la el în braţe să mă sărute… “nu…că me fică de tine!”

Lumea mea era plină de bucurii, de vise frumoase, dar aproape închisă pentru alţii. Puţini mă ştiau aşa cum sunt… mama era cea care ştia, simţea trăirile mele şi mă iubea pentru asta.

Toate acestea îmi lipsesc acum. Legătura mea cu natura a fost brusc întreruptă, odată cu plecarea de acasă. Oare de ce nu am mai reuşit niciodată să revăd locurile, copacii, dealurile, apusul soarelui, atât de iubite în copilarie? Atât de mult să mă fi schimbat? Anul acesta am tânjit atât de mult să le revăd, pentru a prinde puteri, pentru a simţi că trăiesc. Oare natura mă pedepseşte că am părăsit-o? Şi totuşi, de ce nu a fost vreme frumoasă anul acesta la Câmpulung? (6 octombrie, 1991)”

…de câţiva ani am schimbat locuinţa. Mi-am refăcut colţul meu de natură. Acum am din nou şezlongul meu (puţin mai modern), în care stau şi privesc, în puţinele clipe libere, cerul senin, frunzele din copaci, florile din grădină şi porumbeii care şi-au făcut cuib în prunul din mijlocul grădinii. Soţia mă priveşte cu dragoste, ne iubim ca la început… fiul nostru e student… suntem mândrii de el. E frumos la noi, acum văd din nou semnele anotimpurilor… Totuşi, lipseşte ceva… oraşul natal, apusul soarelui? Poate… Sau…poate copilăria?

Related posts:

1. Cohorte absolute
2. Cina cea de Taină Acră
3. am slăbit maria

personaje:

eu, tu, dumnezeu, jumătăţi de noapte, jumătăţi de oraş, oase, chipuri, medici, piane, acorduri, răsărituri, apusuri, amintiri, fîntîni, frumosul, esteticul, un cîine orb, o mică euglenă albastră care îţi traversează sîngele atunci cînd îţi aduci aminte de mine, vîntul, un poet, o inimă, o voce din culise, cortina

decorul:

jumătăţi de noapte înghesuite în jumătăţi de oraş autobuze goale ce opresc în staţii fantomă urcă şi coboară amintirile unor călători sau o aşezare neolitică într-o oază la o sută de kilometri de Cairo unde arheologii ar putea descoperi îngropate rămăşiţele de iubire de atunci cînd ne-am cunoscut

scurtă indicaţie de regie:

toate personajele sunt pe scenă, acoperite de umbra unei palme uriaşe, ca o mînă a unui personaj gigantic, întinsă către ele. lumina cade pe rînd pe fiecare, în timp ce-şi spune replica. la final, mîna coboară şi toţi urcă pe rînd în palmă, ca într-o barcă

eu: sunt proprietarul acestor cuvinte acesta este un poem cu formă fixă
sunt un satyr al sensurilor violez spaţiile dintre sunete
le umplu cu alte cuvinte
ca într-un circ al transformărilor
dumnezeu e un cîine bătrîn orb fără dinţi care se pre-linge pe un trotuar
dumnezeu se roagă la mine

vîntul: pe oasele mele chipul furios al unui miel pe zidul tău o icoană
pe care o fac să plîngă – am venit pe lume cu un suflet plec cu un altul

alt eu: cîteodată iau o lamă şi mă tai pe limbă
las cuvintele să curgă
o sîngerare verde ca fierea o durere ca amintirea unui viol
alteori răzuiesc limba cu un ban
îndepărtez pelicula de celule moarte
şi aflu că sunt
necîştigător.

un eu în devenire: uneori visez că am murit doctorii îmi fac autopsia
găsesc în mine toate bileţelele cu te iubesc netrimise toate celelalte cuvinte nerostite
tot ce nu ţi-am spus vreodată
inima mea e o cutiuţă din lemn de trandafir
se desface în două revarsă melodia aceea pe care am dansat-o neîndemînatec
te-am călcat de multe ori pe picior
acum viaţa ne calcă pe cap moartea ne calcă pe urme
toţi vom ucide cîndva un om cînd îl vom iubi cu adevărat
ne vom înfige în el pînă la plăsele vom locui în trupul lui
asemenea unei muzici într-un violoncel
o simfonie neterminată în durere major

un poet: totul se află ascuns în partitura pe care pieptul meu o cîntă cînd respir
ar putea fi o combinaţie diabolică de optimi do si fa mi care mută mobila
aşa ne cuceresc obsesiile în realitate

un eu posibil: viitorul este o posibilă pasăre emu care învaţă să zboare
amintirile acestei păsări sunt stelele pe care le-am plantat într-o noapte de singurătate
o noapte în care am reinventat culorile am luat roşul şi l-am făcut albastru
albastrul l-am transformat în galben galbenul a devenit violaceu
doar verdele a rămas verde din vopseaua lui ţi-am făcut rochie
curgea pe tine ca o lume care ne îmbracă amintirile
pianul mi-a numărat exact cele două bătăi ale inimii
a 35-a sistolică a 36-a diastolică între care m-am îndrăgostit

tu: ne-am regăsit într-o mînă cu zece degete
unde sîngele miroasea în sfîrşit a moarte
am sugruma raţiunea cu toată patima aşa cum ne-am tăia venele
să facem schimb de sînge să facem schimb de vieţi
doar în ACEST fel devenim frumoşi
extraordinar de frumoşi

eu: cînd ne vede
dumnezeu fluieră în biserică
plămînii mei sunt la fel cu ai oricărui dumnezeu cînd expir
se umflă piepturile tuturor oamenilor şi fix în secunda asta
fiecare îşi dă seama că iubeşte pe cineva
şi tu spectatorule
şi tu privitorule
eu iubesc lumea
dar nu ştiu cum să spun asta
mai bine îmi pun căştile
ascult sunetul paşilor pe trotuarul acestei vieţi
unde speranţele îşi ridică fusta şi cer preţuri exorbitante

o voce din culise: plouă
viaţa îşi ridică piciorul din spate

poetul: caut un medic priceput să îmi găsească acea porţiune din creier
unde îmi pasă de tine
aş vrea să mi-o scoată
aş fierbe-o pînă la calcinare aş răzui pereţii vasului mi-aş face cel mai adevărat special k din viaţa mea
să simt cum ochii îmi traversează obrajii
pieptul se deşiră ca un ghem în genunchi pleoapele sunt aripile nevăzute ale unui colibri
mîinile sapă în pămînt
sapă o fîntînă trupului meu
creierul ţipă la mine urlă descreierat urlă ca ambulanţa urlă

o voce din culise: momentul acela în care ne-am cunoscut ne urmăreşte ca amintirea unui viol

tu: ai palmele prea mici să mă ridici din uitare şi eu nu mai ştiu a zbura
şi buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulţime teleghidată
o lume indiferentă care nu-mi ştie numele
vorbeşti la telefon şi mişti cumva din sprîncene
îmi expiră viza în ţările ce se războiesc pentru mine adînc în alveolele tale
voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor
un trup părăsit de toate atingerile

eu: torn amoniac în cafea şi tot dulce îmi pare
acesta este iadul
cu lacrimi ce acordează ferestre trupul violat de pustiu
înlocuiesc lama în aparatul de ras
cu pleoapa

efectul vieţii efectul morţii bucuria tristeţea
îmi sunt totuna cu efectul de seringă
a trăi este o fascinaţie pentru tot ceea ce nu este în noi
dar în final ajungem neputincioşi
ca un baston care nu poate alunga un cîine orb

voce din culise: sunt o fîntînă fără apă
doar cei care ştiu a bea îşi vor potoli setea

un eu imposibil: în lumea aceasta sunt oameni pe cale de dispariţie
sunt tăcuţi şi poartă cămăşi lungi şi albe de hîrtie
uneori se opresc doi cîte doi îşi scriu unul altuia o poveste
moartea ia forma unei oglinzi
în care omul îşi citeşte propria poveste

o voce din sală: dacă aş bea cerneală aş vomita acatiste

cîinele orb: oamenii trăiesc şi merg mai departe eu sunt acel ceva întotdeauna aici în acest acum pe care îl percepeţi şi îl înţelegeţi ca o lumină vie
dar trebuie să ştiţi că aici lumina omoară lumina se întoarce în mine ca o pedeapsă
îmi renegă carnea de înger mă îngroapă în aici şi acum cu aici şi acum mă îngroapă pînă nu mai sunt nicaieri decît în oamenii care caută înfometaţi lumina pierdută
greutatea lor atîrnă în mine sunt un pendul care spune acelaşi lucru la ore fixe
durerea e o mortăciune care muşcă o altă mortăciune

un eu simplu: inima mea este un cazan cu smoală care mi se varsă
în trup

poetul: aş vrea să pot să te uimesc cu o nouă prestidigitaţie
să îmi ascund inima de tine şi să mă urăşti
atît de tare încît uneori
să am cinci minute de nepăsare

cortina

Related posts:

1. Copilaria este inima tuturor varstelor
2. Jurnalul unui călător
3. evadarea lui Dino de Laurentiis din coșmarul unui scriitor de duzină

Decât o femeie cu buze roşii.

Stă singură şi absurdă la o masă pentru două persoane,

Fumul ţigării ei ajunge până la mine.

Mi-l apropii, să îi aud cioturile de gânduri

Exalate de răşinile plămânilor.

Îl respir pe tot

Să ajungă la o parte din anatomia mea

Care să îi tălmăcească singurătatea.

Sufletele femeilor cu buze roşii sunt dintre cele mai greu de diagnosticat

Şi le-aş găsi un colţ în pecetea lui Solomon.

Îşi bea cafeaua cu un plic de zahăr, ca şi ea.

Îmi rulez o ţigară  şi o privesc în continuare

Cum nu ştie să mă privească, la fel ca ea.

E atentă doar la televizorul răstignit pe un perete,

Sus, aproape de tavanul fals cu ţurţuri,

De parcă ar vrea ea însăşi să înveţe scenariul,

Să dea reprezentaţii într-un spectacol

De pe o stradă cu nume ciudat din Sankt Petersburg.

O stradă unde nu pot ajunge, paşaport n-am avut niciodată

Şi nici nu-mi fac pentru-o falenă.

În noaptea aceasta opresc luna,

Dimineaţă mă voi spăla pe mâini de tine.

Related posts:

1. Cant de noapte buna
2. E noapte în Bucureşti
3. Noapte de iarna

am pierdut toate vieţile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuţinează dragostea moare de frig
şi pierd puţin cîte puţin din iubire încă un nume al tău şi încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e uşor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucăţele ori de cîte ori
ţi-e frig sau te simţi slabă

* Poezie distinsă cu Marele Premiu pentru Poezie al sitului Agonia.ro

Related posts:

1. Maria
2. poem pentru dragoste
3. ordinul Chiroptera

ochii ei încă umblă pe pielea mea, un soi de mîncărime care îmi intră în trup
aici e raiul zoo, spunea, şi mi-a trimis un rinocer să-şi facă de cap cu mine
stau cu cornul lui încă înfipt în cap dar nu simt nimic, acolo e Triumpful
probabil e un rinocer isteric, insistă, insistă mi-a ajuns între sistolă şi diastolă
şi e cum m-aş îneca în sîngele ei înainte de a atinge dorinţa
în afară de asta mai e mirosul acela de transpiraţie trandafirie şi dragoste
de după dragoste, te înnebuneşte, te despică în fîşii multicolore ajungi
măcar pentru cîteva clipe să fii un bici al iubirii care sfîrtecă cerul la fel
ca un curcubeu. stai nemişcat, doar îţi aduci aminte că spunea cîndva într-un e-mail,
mind & spirit you got, nu te-au interesat decât banii – poate doar mici investiţii în mine
şi în Triumpf – că de fapt de aia nu-mi pasă &
lumina din ochii ei picură la aşa cum picură ceara.

e trecut de miezul nopţii, al vieţii şi al morţii,
stau suspendat, un actor prins în sforile invizibile ale orgoliului, jucînd propria durere
actînd atît de bine încît nu mai ştie să deosebească un galben fantastic al obrazului drept
de roşul real care-i topea obrazul stîng, buza mea spartă, ochii înnegriţi de lucrător în mină
de acolo de unde scoteam cărbunii din ea şi îi ardeam în mine să ne fie cald împreună
da, cîteodată ea se deforma şi îşi pierdea proprietăţile însă îmbrăţişarile o aduceau
în forma iniţială. era făcută din acel material cu memoria formei, iar eu ajunsesem
o rufă oarecare, fără eleganţă, fără culoare,
ca atunci cînd le aduni pe toate în maşina de spălat şi pui hipoclorit din belşug,
au toate aceeaşi nuanţă cînd le scoţi, de culoarea norilor de furtună
cu ele pe tine semeni cu un ansamblu de clădiri proiectate de un arhitect nebun
agresiv şi posedat ca un măr biblic proscris. probabil singurul măr care se muşcă singur.

cineva ţipă să ma mişc mai în faţă, nu pot să-mi trag picioarele după mine, inima pompează mercur
aş vrea să avansez fiindcă înainte e ea, dar probabil că a aruncat deja pieptănul…
sînt aruncat şi eu pe aici, pe undeva, nici nu-mi dau seama
sînt multe tuburi de medicamente, pe toate scrie mi-e bine
încărcaţi torpilele 1 şi 2, fixaţi target mi-e bine, apoi m-am pierdut
mă scufundam ca un vapor în apele ei teritoriale, de fapt dispărusem de pe radar
într-un soi de triunghi al bermudelor. bip. bip. biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
mă voi regăsi probabil după mulţi ani şi voi fi minunat. ca atunci cînd descoperi
dincolo de praf, în debara, o cutie cu casetele din liceu. le ascult cu un soi de sfinţenie
benzile demagnetizate îmi lasă o emoţie care se pierde curînd, e prima dată cînd cred
că şi la oameni e la fel după o vreme.

dar chiar şi aşa e un loc secret în fiecare piesă, acolo e ascuns un mesaj
gata să rezoneze cu locul acela intim, în care stă un sentiment-vierme
plăpînd şi adînc înfipt în carnea ce-mi aduce aminte de mine,
e singurul lucru pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, în sîngele lui păstrez
cîteva lucruri importante, un copil nenăscut, un dar ce nu l-am oferit niciodată
cît de mult îi iubeam nebunia, lacrimile neplînse la moartea tatei
apoi gîndul acela simplu la vederea acestor comori
cum că aş putea să-i fac cel mai frumos cadou, firesc aşa ca un duş împreună
noi veseli, schimbînd becuri în cer şi toţi morţii zîmbind la un pahar de Triumpf
împreună cu tata.

Related posts:

1. ordinul Chiroptera
2. Nervi de seară
3. am slăbit maria

Mergea cu paşi deşiraţi spre casa şi-n drumul ei dorea să tragă-n piept tot freamătul lumii; să-şi ascută simţurile astfel încât să absoarbă toată viaţa din jur şi prin ea să găsească răspunsuri la întrebările ce îi frământau spiritul de atâta vreme.

Avea ochii înfometaţi de imaginea lui şi totuşi, totuşi vroia să simtă aerul de toamnă târzie- miros al libertăţii pentru care plătea cu fiecare centimentru al conştiinţei sale.

Vrea dar se teme şi fuge nebună prin viaţă, pe lângă viaţă, pe lângă ea. Aleargă spre oriunde-departe de monstrul ce mănâncă lumină!

Sunete acute, frunze trosnind, culori aruncate- toate pe un pământ rece, cel mai rece pământ. Degetele i se indoaie într-o formă bizară. Unghia aceea roasă până-n creştet face sens cu tâmpla dreaptă. Genunchii ascuţiţi se înfruptă din nurii mişcaţi de un fior grav. Piciorul drept încă poartă o urmă a iubirii pătimaşe din liceu. Dinţii au prins să muşte din rotila stângă, iar irisul se joacă plăpând cu raza ce-i răsare-n cale. Muşchii braţului stâng zvâcnesc în cascade şi picuri reci de sudoare îi preumblă tot corpul.

Îşi promite distinct că va găsi calea şi murmură frenetic un cuvânt târziu: iertare!

Conştiinţa i se rezeamă sfâşâiată de tâmpla dreaptă. Pleoapele respiră sacadat.

(…)

Related posts:

1. Cohorte absolute
2. Jurnalul unui călător
3. Nisip si aur. Chip.

pe care niște preșcolari să le umple cu mașinute și lopeți colorate,

dar înainte de după-masa de duminică în care oamenii mici

erau purtați de copii în hamace către orașele-cutii de nisip

a început o furtună.

Copacii s-au răsculat pe pământ și cerul s-a răsculat peste copaci.

De la cel mai de sus satelit pînă la cel mai din adînc demon

o cădere de smaralde minuscule a umplut aerul pe care oamenii mici îl respirau.

Smaralde care le intrau prin haine și le ieșeau prin frunte.

Smaralde mici și jucăușe care le intrau în nas și nu mai ieșeau.

Așa au murit oamenii mici sufocați de furtună.

Casele s-au răsculat împotriva animalelor de casă și le-au aruncat pe pridvoare.

Furtuna le-a împins în pereți și una în alta

pînă cînd pisicile și câinii au devenit culori vii și decoruri lipite de beton.

Un papagal marocan s-a lipit de un geam și-a devenit vitraliu.

Apoi noi, care priveam jocul de teatru ne-am culcat.

Ne-am trezit a doua zi, era duminică și după-masă ne-am dus copiii în parc

să umple cutiuțele de nisip cu mașini și lopeți colorate.

Related posts:

1. Singurătate urbană
2. “Practici” aducatoare de ploaie
3. Viu

Evenimentul va avea loc vineri, 25 septembrie, ora 17:30, la Absintherie Sixtina, Strada Covaci, nr. 6, etaj. 1 (deasupra fostei Amsterdam Cafe).

Dimensiunea „Umbrella“

O carte scrisă la două mâini pe care toţi cei ce adoră dimensiunea ludică a avangardei o găsesc în noua colecţie de poezie a Editurii ART, „Malul albastru“.

Textele cuprinse în acest volum sunt nişte jocuri din familia bine-cunoscutului „cadavre exquis“, în care doi sau mai mulţi participanţi compun un text scriind unul după altul, însă fiecare, după ce a scris, îndoaie hârtia, astfel încât următorul să nu ştie ce a scris cel dinainte, miza (şi frumuseţea jocului) constând în întâlnirile fortuite dintre cuvinte sau fraze.

Iulian Tănase

Iulian Tănase este redactor la Academia Caţavencu, din anul 1997, şi realizator de programe la Radio Guerrilla din 2004. Din anul 2003, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2008, a participat ca visiting writer la International Writers Workshop în Hong Kong. De asemenea, în 2007 şi 2008 a participat cu lucrări la London International Festival of Surrealism.
Texte semnate de Iulian Tănase au fost traduse în germană, franceză, engleză, chineză.
În 2009, a primit Premiul „Hubert Burda“ pentru Poezie.

Related posts:

1. Debuturi, lansari, recitiri
2. Cenaclul Recitiri: Marea Provocare
3. am slăbit maria

• Sub pseudonimul nr137, Alexandru Filimon scrie despre Miruna cu ochii negri , “cu buzele închise / Frământând uşor / Umbra unui cântec”. Sub “privirea hipnotică, / Năucitoare” a fetei, autorul îşi autoanalizează neliniştile.
• Sorin Delaskela observă, într-un fragment de Jurnal, că “timpul pierde, amestecă şi pierde, rispeşte” multe dintre detaliile relaţiilor şi iubirilor trecute. Totuşi, concluzionează, unele episoade, aparent arbitrare, îţi rămân mereu în suflet.
• Tânărul autointitulat Tupamaramos scrie ceea ce ar putea să pară un Stih de dragoste. În cele 4 strofe sunt ironizate domniţele şi muzele folosite până la epuizare în clişee poetice: “Iubita mea, e greu să-ţi zic aşa, deodată / Că nu eşti luna de pe cer”.
• O imagine surpinzătoare asupra iubirii şi sensibilităţii feminine aduce şi Rayne în povestirea Ordinary life. Textul începe cu descoperirea unei mâini tăiate în frigider, “în locul unde ar trebui să fie doar o bucată de salam”, continuă cu meditaţii asupra stării de normalitate şi se termină, ca orice thriller bun, cu o incertitudine.
• Într-o notă mai optimistă, Dan-Lucian Ştefancu îşi dă seama că A fost iubire dintr-un cuvânt aruncat la urcarea într-un taxi. Cu sinceritate şi umor, autorul vorbeşte despre puterea şi importanţa unui moment care să “repare” lumea din jur şi să conteze mai mult decât “toate cele douăzeci şi şase de te iubescuri spuse” până atunci.

(sursa foto)

Related posts:

1. Despre inimi
2. Zoomorf
3. Inceput de toamna

Dacă şi-a amintit să înoate spre mal, ziarele n-au scris nimic a doua zi.

(sursa foto)

Related posts:

1. am slăbit maria
2. Tablou
3. 7 decembrie: cine citeste astazi la Recitiri

și bucățile le punem lângă foc,

la vârfurile picioarelor noastre obosite de drum și murdare de praf.

Să se încălzească pâinea

și când o vom despica cu măselele

să ne amintească de Cina cea de Taină

pentru că în loc de vin

fom folosi zeama de la strugurii încă necopți

ce ne face să ne strâmbăm ca un rechin cu cap de ciocan,

ne strepezește dinții, ne mută mutra la ceafă.

Ah, cina cea de taină acră!

Cu drumul ne vom împăca mâine de dimineață

după ce vom strânge roua de pe bocancii de armată

într-un bocanc cu gaură la degete.

Vom încerca să ne spălăm

la această chiuvetă improvizată.

Mâine seară, când ne vom opri din nou,

vom lua iar Cina Cea de Taină ca niște călugări credincioși.

Poate că mâine seară cu nisip și cu sudoare.

Related posts:

1. Noapte de iarna
2. Parfumul acelor vremuri
3. Astazi nu ne vedem la Recitiri

Tot ce ştiam,

ştiam pentru că tu erai cu mine.

Ochii tăi se închideau cu sunete de table ascuţite,

se deschideau cu invocaţii de brahman

şi se-nvârteau fără să-mi dea de ştire.

Cântau pantofii tăi, costumul meu de fericire

ca la o nuntă împărătească.

O să îţi construiesc din ciobi de sticlă

stupi de albine.

Am să-le aşez în câmpul tău condus de un trandafir

stup lângă stup, fir lângă fir, nadir lângă nadir.

în corul lor cohortele absolute

mărşăluiau spre noi cu solouri de brute.

Trandafirii aşteptau ca nişte vecini cu cioburi

ochii închişi cu sunete de table.

Related posts:

1. Fragment
2. Ieri
3. Sonetele tacerii

Related posts:

1. Mana ta stanga
2. Ei despre ele
3. Nu beau ceai verde