Infernul sunt ceilalţi, spunea Sartre. Nu. Infernul sunt eu.

“Înainte de a citi alte capitole din “!NFERNUL”, am parcurs secţiunea „!NTERZIS”. Scenele erau atât de abrupte, de transparente şi de neiertătoare, încât m-am întrebat ce editor va îndrăzni să publice, chiar şi astăzi, când totul este permis, o asemenea carte. Ulterior însă, după experienţa de lectură din „!NTERZIS”, celelalte pagini ale „!NFERNULUI” mi s-a părut că descriu mai degrabă Purgatoriul, decât locul din care blestemaţii îşi strigă negrele lor poveşti. Nu, viziunile nu sunt mai puţin sumbre, doar că, treptat, în fiinţa mea cititoare a survenit un fenomen de acomodare cu grozăvia lor.

„!NFERNUL” nu e pură ficţiune: el prelungeşte în imaginar întâmplări reale, cel mai adesea şocante şi abominabile, petrecute în locuri şi timpuri diferite. „O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit” le leagă şi le survolează, oferindu-le consistenţă şi justificare literară.” – Ioan Es. Pop

Cam asta spune Ioan Es Pop pe coperta 4 a romanului !NFERNUL, a doua carte sub semnătura Leonard Ancuţa, care va apărea pe 25 octombrie la Editura Tracus Arte. !NFERNUL este în schimb primul purtător al siglei ULYSSE, noua colecţie de proză a editurii, coordonată de Cosmin Perţa.

Voi reveni cu detalii despre lansare, care va avea loc pe 5 noiembrie, în Fire Club din Bucureşti.

Castelul Pălărierului

Deși este o carte ușor de citit, personajele sunt construite cu atâta dibăcie încât ai impresia că le știi deja de o viață, că traiești cu ele în casă. Iar casa lor nu este ceea ce se numește „cămin”, ci reprezintă un pseudo-castel neobișnuit, prost construit și rece. Este casa lui James Brodie, pălărier de profesie, și a familiei sale supuse și hărțuite de acest uriaș prost, brutal, nerespectuos, dar mai ales vanitos.

Povestea e simplă, e a lui Brodie și a membrilor familiei lui: bătrâna sa mamă, lacomă și urâcioasă, soția, fiul Matt și cele două fiice (Mary și Nessie). Este înfățișată decăderea pălărierului, această brută care distruge în acelați timp pe toți membrii familiei. Răutatea și nedreptatea lui Brodie intrigă pe orice cititor, îl enervează și îl întărărîtă să citească cât mai mult în cât mai puțin timp, poate-poate acest personaj este pedepsit pentru toate actele sale nesuferite. Și pedepsele vin una câte una – pierderea lui Mary, falimentul micii afaceri ale protagonistuluii – dar ele se revarsă ca din plin și asupra celor din familie., ca o ploaie de pumni.

Opera lui Cronin are un puternic caracter moralist și e plină de scene care îți pun nervii la încercare. Dar la sfârșitul cărții, după 600 de pagini, vei avea inima strânsă că, iată, e gata. Și parcă îți pare rău.

Cartea potae fi cumparata de la librariile Adevarul.

Schimbarea la față a României

Cioran explică, cu multă aciditate, caracterul celor două tipuri de cultură, punând în comparație culturile mari, europene, cu cele mai puțin importante, cum ar fi cultura română. Autorul se încadrează, de fapt, în marea dezbatere a generației sale despre noua direcție în care cultura română ar trebui să meargă, o dezbatere pe deplin îndreptățită atunci, în contextul necesității adoptării unei noi orientări culturale.

Discuția despre poziționarea României în cadrul european este o temă foarte des abordată odată cu perioada modernă și a fost declanșată de dorința noastră de aliere la cultura și politica europeană. Cioran expune reflecția sa exaltată asupra deficienței istoriei poporului român și explică fenomenele care au dat naștere problemelor pe care România le întâmpină. În calitate de bun cunoscător al istoriei, cu o vastă lectură în acest domeniu, reușește să facă un periplu pornind chiar de la istoria veche a Europei, totul având ca scop final încadrarea României în spațiul considerat de el ca fiind reprezentativ.

Autorul opune țărilor cu o cultură minoră și totodată  inferioară, culturi majore precum Franța, Germania, Egipt etc.  De aici pleacă revolta acestuia față de impasibilitatea poporului român, pe care evită să îl numească „neam” din cauza absenței active de pe scena istorică a Europei. Cioran condamnă indiferența caracteristică românilor, completată de nelipsita umilință care a însoțit dintotdeauna spiritul nostru, dar și atitudinea defensivă pe care am avut-o de-a lungul istoriei, de a ne retrage în munți sub scuza că suntem forțați de împrejurări.

România lui Cioran nu are glorie și nu are inițiativă.

Războaiele purtate au fost aproape în totalitate defensive, un lucru rușinos dacă ne raportăm la părerea acestuia, deoarece din acest lucru transpare mulțumirea românilor pentru falsul suficient pe care îl posedă. De aceea, aprecierea pentru un revoluționar francez este mai mare decât pentru toți românii căzuți în revoluțiile românești de până atunci care nu au spart nimic în calea lor și nu s-au putut ridica mai sus decât nivelul caracteristic poporului român.

Alături de toate problematizările care apar în cartea lui Emil Cioran apare și întrebarea dacă România va reuși vreodată să-și depășească propria condiție. Autorul își exprimă credința că acesta va evolua și-i recunoaște meritul de a fi o țară superioară vecinelor sale din Balcani, însă dacă nu va reuși să se deosebească net de ele, acest lucru nu va conta deloc.

Din punctul de vedere al culturii, Cioran vede posibilitatea unei evoluții în spațiul românesc, însă nu crede că țara noastră va reuși să se ridice vreodată la nivelul culturilor majore. Va reuși doar să se ridice din stadiul mediocru, dar nu va putea ajunge mai departe de un stadiu intermediar.

Schimbarea la față a României este modul personal și controversat prin care Emil Cioran reușește să exprime nemulțumirea față de istoria poporului român, o istorie sub semnul pasivității. În ceea ce privește concluziile cărții în ansamblu, însuși Cioran a recunoscut odată cu revizuirea ediției inițiale că anumite pasaje au fost exagerate și caracterizate doar de vârsta tinereții, singurul merit pe care și-l acordă este pasiunea pe care a depus-o la scrierea acestei cărți.

Fără îndoială, cartea este una extrem de valoroasă și, pe alocuri, îngrijorător de actuală, scrisă cu o vehemență notabilă prin care s-a încercat zdruncinarea unor credințe cu scopul de a releva, la rândul ei, soluții capabile să aducă o nouă perspectivă pentru cultura română, să îi schimbe fața de până atunci.

Cartea poate fi cumpărată si de la Humanitas.

Ei bine, cartea nu e şocantă, mesajul nu e nici înfricoşător sau înspăimântător. E doar deprimant.  E vorba despre singurătate, despre nebunie, despre interacţiunea a două culturi diferite, ilustrata de două personaje pitoreşti. Pe de o parte Japonia, pe de alta, America.

Iata un pasaj care m-a impresionat. E vorba de un experiment cu o pisică, o povestioară pe care Frank (om de afaceri din America – aşa cum e descris de autor) i-o spune lui Kenji  (ghid pentru clienţii străini care vin să se aventureze în viaţa de noapte din Tokyo):

“O pisică  ţinută într-o cuşcă unde are un buton pe care, dacă îl apasă, primeşte de mâncare. Repeţi miscarea asta până când pisica învaţă, iar apoi o înfometezi. După aceea o pui în cuşcă, numai că de data asta, când apasă pe buton, este electrocutată. Un curent slab, ca o pală de vânt pe faţă, dar rezultatul e acelaşi. Pisica devine instabilă şi începe să dea semne de tulburare psihică. În cele din urmă îşi pierde apetitul şi moare de foame. Pisica apasă cu lăbuţa un buton şi primeşte mâncare. Asta trebuie să fie plăcut de învăţat. Apoi, înfometat, încerci acelaşi lucru şi eşti răsplătit cu durere. Evident că pisica aia nu înţelege ce se întamplă.”

Ce-ar face un om în cuşcă, ipotetic vorbind? Faptul de a nu mai fi consecvent cu sine însuşi şi conştientizarea acestui fapt, de a fi un altul în raport cu acţiunile întreprinse, duce la un conflict interior, la o criză de conştiinţă.

Mă întreb în ce măsură omul ar mai avea încredere, după prima electrocutare, să apese butonul, în speranţa că, în locul unui şoc, ar primi mâncare? Ar ajuta raţiunea, ar ajuta intuiţia? Ar ajuta simţurile? Personalitatea parcată într-un colţ? Ce-ar ajuta? Ce stă la baza deciziei în cazul acesta? Voinţa de supravietuire, instinctul de conservare, satisfacerea nevoilor, sau frica de durere, teama instauraţă în urma experienţelor trecute? Nu ar fi si omul buimac, întocmai ca şi pisica?

Cartea subliniază ideea de degradare, faptul de a trăi într-o lume în care perspectivele nu sunt promiţătoare, o lume în care nu ştii când primeşti mâncare sau când se administrează un şoc electric – luat ad litteram şi nu numai. Căci şoc poate fi orice, sub orice formă. Iar Kenji ştie asta cel mai bine. Sau află pe parcurs.

Lipsa discernământului ca efect al unei cauze terifiante induce ideea unei lumi lipsite de sens. Cuşca e asimilată lumii. Se poate spune că ambele persoane trăiesc în astfel de cuşti. Neasemănătoare, însă tocmai datorită neasemănării lor, ele se întâlnesc.

Vă recomand să citiţi cartea. O puteţi comanda online de la Cărtureşti.

Quo Vadis?

Povestea de dragoste dintre Marcus Vicinius si Ligia este profundă, curată și nu pune sexualitatea pe primul plan. Povestea celor două personaje este una a descoperirii, în primul rând a persoanei de lângă noi, apoi a noastră.

Încadrată într-un context istoric bine definit, povestea iubirii dintre cei doi își găsește originea în timpul domniei lui Nero. Autorul ne prezintă creștinismul la începuturile sale și viața în timpul acestui împărat roman într-un mod foarte real, introducându-ne în atmosfera secolului I după Hristos. Aflăm astfel despre modul greșit în care înțelegeau păgânii creștinismul și despre suferința îndurată în numele credinței de creștini în timpul prigoanei lui Nero.

Deasupra întregii istorii planează povestea de dragoste dintre Marcus Vicinius și Ligia, ca un mister care se descoperă încet-încet, cu fiecare pagină citită. Deși cunoscuse multe femei înainte, Marcus este atras în mod irezistibil de Ligia, la început prin frumusețea ei, iar mai apoi prin misterul care o înconjoară. Treptat, cu multă răbdare și realizând lucruri pe care nu le crezuse posibile înainte, Marcus reușește să cunoască creștinismul la adevărata sa valoare, dându-și seama că acesta este singurul mod în care iubirea sa își poate găsi împlinirea.

Dar odată cu descoperirea creștinismului se întâmplă ceva… Cu ajutorul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care propovăduiau creștinismul în Roma, el ajunge să își dea seama că această credință nu este doar o simplă filosofie, ci este chiar mult mai puternică decât credințele păgâne. În creștinism, primordială este iubirea curată, iubirea jertfelnică pe altarul persoanei alese.

Romanul este unul al transformării. Dintr-un războinic roman, păgân care o îndrăgea pe Ligia pentru frumusețea chipului și a corpului, Marcus devine un creștin adevărat care nu ar regreta niciun moment chiar și pierderea vieții pentru persoana iubită.

Henryk Sienkiewicz ne transmite un mesaj fundamental dar pe care noi îl uităm astăzi. Adevărata iubire, cea jertfelnică, poate fi trăită doar în creștinism și, doar atunci când ești dispus să îți dai viața pentru persoana iubită arăți că o iubești cu adevărat. Quo Vadis rămâne povestea descoperirii unicității persoanei iubite, pentru că nu pot exista în această lume două persoane identice. Descoperind-o pe Ligia, Marcus se descoperă de fapt pe sine, iar Ligia descoperă în iubirea lui Marcus adevărata sa personalitate.

În finalul romanului îl vedem pe Sfântul Petru care, convins de ucenicii săi, pleacă din calea prigoanei din Roma, dar în drumul său are o întâlnire neașteptată… ”Quo vadis, Domine?”

Cartea poate fi achiziționată si de la librarie.net.

Panza de Paianjen este o carte partial autobiografica: autoarea, Cella Serghi, a trait la Constanta, iar o parte a intamplarilor sunt reale.

Este trista povestea a unei fete pe nume Diana. Viata Dianei, greu incercata de multe neajunsuri, este citita pagina cu pagina de catre prietena ei Ilinca Dima, din caietele-jurnal scrise ale Dianei.

Timpul in care am citit cartea am fost alaturi de dezamagirile si problemele Dianei Slavu, de micile bucurii ale ei, de trairile ei interioare, ajungeam la un moment dat sa ma gandesc la Diana ca si cum m-as gandi la mine.

Panza de paianjen fi achizitionata si de la magazinultau.ro.

În viziunea autorului, sacrul și profanul reprezintă două moduri de existență asumate de către om pe parcursul vieții, sacrul fiind “realul prin excelență”, pentru manifestarea căruia autorul propune termenul de hierofanie “manifestare […] a unei realități ce nu aparține lumii noastre în obiecte ce fac parte integrantă din lumea noastră”, iar profanul fiind opusul sacrului, desemnând realitatea cotidiană, dimensiunea materială a existenței. Pentru a evidenția această relație, Eliade prezintă următoarele concepte aflate în opoziție: spaţiul sacru-spaţiul profan, timp sacru-timp profan, dar şi om religios- om areligios. De asemenea, autorul prezintă și diferențele ce apar în manifestarea sacrului prin exemple din societățile arhaice agricole și cele vânătorești, precum și elementele comportamentului religios, exprimat prin ritualuri, mituri, simboluri.

Concluzia lucrării este aceea că indiferent cât de desacralizată ar fi Lumea, nu va exista un spațiu lipsit de presupoziții religioase, că vor exista întotdeauna anumite intervale temporale sacre, precum sărbătorile religioase și că omul profan, modern va păstra mereu reminescențe ale comportamentului omului religios.

Subiectul cărții reprezintă o preocupare a autorului, care propune prin intermediul acesteia o terminologie complexă, revelând un domeniu puțin studiat. Cu toate că se adresează unui lector inițiat, lucrarea captează prin claritatea structurii, frumusețea observațiilor și prin perspectiva inovatoare pe care o propune.

Lucrarea reprezintă o lectură fascinantă, ce ne determină să reinterpretăm existența cotidiană, să regândim raportul dintre religiozitate și modernitate și să reanalizăm simbolistica elementelor ce ne înconjoară în viața de zi cu zi.

Cartea poate fi cumparata de la Editura Humanitas.

Când vine vorba de literatură, eu sunt de modă veche. Sau, mai bine spus, sunt fidelă primei mele iubiri. Cărți noi tot apar, iar unele merită citite, altele doar privite. Însă, oricât de impresionante  ar fi, nu vor reuși să ocupe acel loc din inima mea dedicat scriitorilor clasici.

Mereu am iubit clasicii. Mi-am dorit să fiu unul dintre ei. Cu riscul să pară un exces de patriotism, pot spune că am avut și noi mari scriitori clasici, iar asta nu pentru că scrie într-un manual de liceu, ci am simțit-o pe pielea mea, cuprinsă de emoții, citindu-le operele.  Acum că am ajuns la miezul pasiunii, aș vrea să vă prezint una dintre cărțile mele de suflet: Adam si Eva. De câte ori recomand această carte, oamenii cred că vreau să-i educ religios. Însă, par și mai mirați când află că este o nuvelă scrisă de Liviu Rebreanu. Par nedumeriți de faptul că a scris altceva în afară de Ion, Răscoala și Pădurea Spânzuraților.

În Adam și Eva cuvintele ard. Atât de mult, încât, uneori, parcă aprind paginile

Și eu, ca mulți alții, l-am citit în liceu și l-am îndrăgit. Cu toate acestea, peste această carte am dat întâmplător. Ideea nu este tocmai nouă, însă narațiunea din Adam și Eva te lasă fără glas. La fiecare cinci pagini mă întorceam la copertă, mă uitam la nume. Sigur a scris-o același Liviu Rebreanu? Un stil cu totul diferit de clasicul obiectiv, detașat,  rece la dezlănțuirea naturii umane.  Deși prezența naratorului nu este simțită, iar autorul reușeste crearea unei lumi independente, talent deja demonstrat în romanele realiste menționate, în Adam și Eva cuvintele ard. Atât de mult, încât, uneori, parcă aprind paginile și trebuiesc oprite cu lacrimi.

Poate o laud prea mult, poate dacă o veți citi nu veți simți la fel. Nu mă supăr, dintr-un egoism coplilăresc, aș fi chiar fericită: dacă tu nu-l înțelegi, înseamnă că a scris doar pentru mine. E posibil să fiu eu o romantică incurabilă, poate asta m-a vrăjit. Până la urmă este vorba de o poveste de dragoste. Romeo și Julieta, Adam și Eva  - aceeași dragoste, același sfârșit tragic. Doar că, în această nuvelă, avem șapte cupluri protagoniste – reprezentări a două suflete pereche reunite și despărțite de-a lungul miilor de ani prin reîncarnare. Naturalețea cu care este descrisă fiecare din cele șapte lumi, în care s-au întâlnit sufletele în căutarea lor de a-și împlini dragostea, este remarcabilă. De la India și Egiptul antic, la mărețul Imperiu Roman, în Franța Marii Revoluții și la final în România secolului XIX. Fiecare capitol crează o lume de la zero, o lume în care avatarele sufletelor pereche se caută.

Care le este destinul vă las să descoperiți singuri. Cartea poate fi comandată online si de la Cartea din raft.

Vladimir Nabokov surprinde în Lolita o poveste de dragoste dintre Humber Humbert,  un profesor cvadragenar şi o fetiţă de 12 ani, cu numele de Dolores Haze. Subiectul este  controversat, dar cartea impresionează prin stilul ei simplu şi concis. Cuvintele curg  firesc, fără a fi licenţioase sau obscene, iar imaginaţia cititorului este explorată  la maxim.

Humbert Humbert, naratorul cărţii, încearcă să găsească o explicaţie pentru pulsiunile  sale sexuale neobişnuite. Vorbeşte despre copilăria lui, dar nimic straniu nu se  desprinde din ce povesteşte. După o căsnicie eşuată se hotărăşte să se realizeze ca  profesor şi ajunge chiriaş la doamna Haze, mama Lolitei. Aici o întâlneşte pe „nimfeta”  care îi va tulbura existenţa. Se îndrăgosteşte de ea şi caută tot felul de prilejuri pentru a-i  fi în preajmă.

O dragoste patologică, în urma căreia ajunge să se căsătorească  cu mama fetiţei doar pentru a fi mai aproape de cea care îi mistuie gândurile. Descoperind pasiunea lui Humbert pentru fetiţa ei, doamna Hazeiese în stradă  şi este călcată de o maşină. Este momentul din care povestea de dragoste dintre profesor şi „nimfetă” se desfăşoară fără oprelişti.

Unii cititori se vor grăbi să spună, probabil, că tema nu este pe gusturile lor. Însă arta lui Nabokov a ajuns să fie recunoscută și prin contrastul dintre acţiunile condamnabile a lui Humbert Humbert şi stilul tandru şi duios prin care acestea sunt redate. Scenele de senzualitate sunt strict funcţionale în desfăşurarea unei povestiri tragice ce se îndreaptă ferm spre o apoteoză morală.

Un farmec straniu, tandru o învăluie pe această nimfetă mică

În prefaţa Lolitei, Nabokov mărturiseşte că nu are niciun regret pentru că a scris această carte: „A fost asemenea unui joc de puzzle frumos – pe măsură ce-l inventam, îi şi găseam soluţia. Bineînţeles că a eclipsat total celelalte scrieri ale mele, dar nu pot să-i port pică. Un farmec straniu, tandru o învăluie pe această nimfetă mică.”

„Lolita” este o carte ce lansează o temă de gândire. Copilul năbădăios, mama egoistă şi maniacul pofticios aduc în prim-plan faptul că există tendinţe periculoase, dar răul potenţial poate fi evitat.

Pentru doritori, cartea poate fi comandată şi online de la Libraria Cărturești. Lectură plăcută!

Mircea Eliade

Personajul, Andrei Mavrodin o cunoaste pe Ileana in casa unui arhitect, indragostindu-se imediat de aceasta. Sentimentul este reciproc, dar, in ciuda dragostei dintre acestia, rutina se instaleaza in cuplu, insotita de discutii pe probleme minore. Evadarile din Bucurestiul prafuit par, pentru o vreme, sa revitalizeze relatia. Cu toate acestea, ruptura completa dintre Mavrodin si Ileana se produce in momentul in care aceasta incearca sa ramana insarcinata si Andrei refuza sa devina tata.

In roman este descrisa si existenta unui alt cuplu format din Barbu Hasnas si Lena, cuplu ce se construieste in oglinda fata de cuplul Mavrodin-Ileana, ei intampinand aceleasi probleme de comunicare si de neintelegere reciproca. Divortul dintre Hasnas si Lena se produce tot din cauza unui copil, pe care de data aceasta Lena nu il doreste, in timp ce Hasnas il considera ca o modalitate de a salva o relatie care decazuse.

Mircea Eliade a reusit sa creeze un roman  in care sa surprinda  imposibilitatea de a comunica in cuplu, un roman unde indragostitii nu sunt in stare sa se inteleaga unul pe altul si mai mult, au perspective diferite despre viata.

Barbatii nu pot intelege femeia, iar la randul ei  femeia este cand o fiica risipitoare care nu doreste implinirea pe pamant, cand o femeie doritoare sa se reintoarca pe pamant, sa isi dea un sens vietii ratate si sa dea nastere unui copil

Cartea poate fi comandata si online de la libraria Humanitas. Lectura placuta!

Autorul ne-o prezintă pe Sierva Maria de Todos los Angeles, o tânără neînțeleasă și neiubită de părinții ei, care ajunge să fie crescută de sclavii negri care lucrează la moșie. Lucrurile iau o întorsătură în momentul în care copila este mușcată de un câine turbat. De teamă ca fata sa nu moară de turbare, părinții apelează la medici, vraci, iar în final la un episcop care este convins că tânăra este posedată de diavol și o închide într-o mănăstire pentru a fi exorcizată.

Toată viața Siervei se schimbă în momentul în care părintele Cayetano Delaura, desemnat să se ocupe de ritualul de exorcizare, se îndrăgostește de ea. El este singurul care o înțelege pe fată, îi înțelege emoțiile, trările și așa-zișii demoni. Adevarații demoni nu sunt însă presupusele reprezentații ale diavolului ce o posedau, ci lipsa de iubire de care aceasta se lovise până la acea vârstă și abandonul și ignoranța părinților.

Despre dragoste și alți demoni este o poveste despre disperare, despre pasiune, despre abandon, despre dragoste și ignoranţă, despre neînţelegere, despre demoni interiori, despre durere. Este o poveste care arată că fiecare persoană are latura aceea misterioasă, care nu se schimbă în funcţie de nenorocirile sau bucuriile prin care trece, dar care nu este descoperită decât de oamenii care vor să vadă dincolo de aparențe.

Cartea poate fi achiziționată si de la librarie.net.

Nascut in 1973 si absolvent al Facultatii de Limbi si Literaturi Straine din Bucuresti, Constantin Popescu este tanar, atat la varsta cat si la idei. Numele sau a fost rostit insa mai mult in salile de cinema de la marile festivaluri, fiind asistent de producţie la patru dintre filmele lui Lucian Pintilie, iar prima încercare de regie a fost scurtmetrajul „Apartamentul“ (2004), distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneţia. Au urmat „Canton“, „Drezina“ şi „Apă“, toate primite entuziast de critică, iar o colaborare de actualitate a fost cu Cristian Mungiu pentru „Amintiri din epoca de aur”. Debutul sau ca prozator, cu romanul „Mesteci şi respiri mai uşor“ (nominalizat la Premiile Prometheus) a avut loc in 2002, insa tema se mentine in continuare realista si actuala, cititorii intrebandu-se daca am progresat vreun pic de atunci…

O minte limpede si de un tomberon imens in care sa fie aruncate prejudecatile

Desi titlul induce usor in eroare, traseul povestii nu urmareste deloc reclama pentru o noua guma de mestecat proaspat lansata pe piata. Totusi, revenirea in universul urban actual si personajele vii alaturi de care te simti ca pe o terasa, la o bere ieftina, depanand amintiri, creeaza un gust mentolat pentru cititorul obosit de traditii si reguli.

Pentru a citi aceasta carte este nevoie de o minte limpede si de un tomberon imens in care sa fie aruncate prejudecatile, pudoarea si conceptiile clasiciste. Constantin Popescu insusi isi descrie cititorul ideal:

“Cititorul meu trebuie sa manance sticla si sa bea nisip. Cititorul meu trebuie sa fluiere in dus si sa se scarpine in nas, daca asa ii vine. Cititorul meu trebuie sa stie sa ia o decizie in cinci minute”.

Si daca in cele 5 minute un om decide sa citeasca aceasta carte, isi asuma responsabilitatea. Va parcurge cele “doua sute si ceva” de pagini si nici nu isi va da seama cand a trecut timpul. 80% din text este sub forma de dialog, structurat socant – par a fi niste replici aruncate la nimereala, in care a fost inclus un limbaj oarecum vulgar, cu elemente de argou, sau poate ca fiecare cuvant si succesiune de fraze au fost indelung studiate pentru a conferi acea senzatie de realitate. Oricum ar sta lucrurile, este evidenta maiestria autorului in a crea o lume imaginara. Un fel aparte de ironie trista avand in vedere ca, fie ca vrem sau nu sa recunoastem, in paginile cartii ne simtim ca acasa.

Cu marar si flori de colt, cu salvari fara benzina, cu noroi, cu praf, cu bere…

O mana de prieteni traiesc fantasmand cu privire la Romania, asa cum e ea, visand sa o schimbe, dar si sa se schimbe pe ei insisi. Grasu, Abrasa, Faianta, Pappucinno, Ciuhabu, Salata si Manase poarta discutii interminabile in duba lor Volkswagen, presarate cu glume si poante. Unele te fac sa razi in hohote, iar altele te ating subtil si te fac sa iti pleci putin capul, ca si cum te-ai ascunde de personajele atat de reale, incat le simti prezenta si le auzi vocile. Alteori injuraturile lor te pot face sa rosesti, dar daca te gandesti mai bine, auzi zilnic cuvinte mult mai vulgare in plina strada, la metrou sau in trafic, asa ca nimic nu te mai poate soca. Nimic, in afara de monologurile lui Faianta, adevarate rauri de gandire si de metafore in care se regasesc sentimentele sale cele mai profunde, sentimente pe care le credeai imposibile in inima unei persoane aparent fara viitor. Surprind si referirile la diverse elemente culturale, cum ar fi ecuatia lui Fermat-Shimura, scrisa pe perete cu un marker negru, cartile de Joyce, Dostoevski, Bulgakov, Marquez si multi altii aruncate pe o policioara, Tanhausser si Louis Armstrong, si “poetul englez Yeats”. Amintind de celebrele filme “Trainspotting” si “This is England”, firul povestii exploreaza, ca supratema, conceptiile unor tineri asupra tarii lor, tara “cu marar si flori de colt, cu salvari fara benzina, cu noroi, cu praf, cu bere, capace fara canale, cu planset, cu ras, cu mercedesuri si bemveuri, cu talcioc si angrouri, cu salam, cu mici, cu praz…tara fara caviar”.

Nu lipsesc adrenalina si dramatismul, furtul unui autoturism si povestile cu atacul minerilor, un tata depravat si iubirea pentru o prostituata, un sechestru, o umbra a mortii, induiosarea si revolta, vizitele la bordel si, desigur, visul american. Nu e nimic nou, nici nimic vechi de aflat; doar prezentul, ca un jet de apa rece, navaleste si spala tot in calea lui, lasand in urma o incuviintare:

“Esti tara mea!!! E tara mea!!! Ce-ai, ma, cu ea??? E a noastra, buna, rea, cu munti, cu ape, cu flori si iarba, cu codri, baa, ca va e rusine sa vorbiti romaneste!!!”

Se poate cumpara si de la librarie.net.

Dans Dans Dans (1988) este al şaselea roman al autorului¹. Un roman  în care te surprinde cu aceleaşi trucuri, cu acelaşi stil, rămânând totuşi original.

Naratorul este un personaj fără nume, jurnalist fără ambiţii a cărui ocupaţie este “deszăpezirea culturală”, un tip de scris pentru umplutură cu care îşi câştigă existenţa ca liber profesionist. Viaţa sa banală ia o întorsătură ciudată după ce se hotărăşte să plece în căutarea unei prostituate pe nume KIKI, care îl chemă obsesiv prin intermediul visului la un hotel obscur unde petrecusera o noapte pe când era mai tânar. La hotel se petrec o serie de evenimente bizare, care ne amintesc că trăim într-o lume a imaginaţiei şi totul este posibil. Personajul este purtat într-un carusel al vieţii dincolo de limita percepţiei, iar ceea ce urmează face deliciul romanului. O intrigă demnă de un roman poliţist, evenimente neprevăzute presărate cu un umor fin şi şcene cu tentă erotică.

Încă de la începutul romanului cei care îi cunosc artificiile lui Murakami pot preconiza ceea ce va veni în întâmpinare lor, dar acest lucru nu face ca romanul să placă mai puţin. Odată prins în vârtejul evenimentelor, viaţa naratorului pare un titirez, iar singura lui şansa de a rămâne în picioare este să danseze.

„Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cît ține muzica. Pricepi ce-ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Așa că să nu-ți stea picioarele. Să nu-ți pese o secundă, oricât de prostesc ți s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puțin câte puțin, părțile înțepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Folosește tot ce poți folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. Acum ești obosit și înspăimântat. Se întâmplă oricui. Ai senzația că totul e greșit. De aceea ți se opresc picioarele. (…) Trebuie doar să dansezi. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.”*

Cine vrea să se bucure mai mult de stilul şi savoarea lui Haruki Murakami poate achizitiona cartea de la Polirom. Enjoy!

1. vezi pagina de pe wikipedia a lui Haruki Murakami

Pot insa sa va impartasesc doua din “practicile” la care la mine in proportie de 90% dau rezultate.

Sa luam un exemplu de vara… udatul gradinii… Se scoate furtunul, se monteaza la instalatia de apa, se uda bine gradina de zarzavat. Se scoate al doilea furtun, se prelungeste cu primul, pentru a putea uda si rondul cu flori din fata casei. La finalul operatiei se strang toate furtunele, se pun la loc si in mod sigur, in cel mult o jumatate de ora incepe ploaia. Nu injurati, nu va ganditi ca fir-ar sa fie, ca mai bine faceam altceva in timpul asta, ploaia e buna, racoreste si purifica atmosfera. Ce daca ati facut un pic de sport…

Al doile exemplu, valabil pentru toate anotimpurile: spalatul masinii.

Asa un noroc ca al meu, mai rar… astazi am luat din nou teapa! Ce-mi zic? Iata astazi este senin, soarele straluceste, bate putin vantul, dar ce conteaza? Ultima data cand am spalat masina, nici nu am ajuns acasa, ca s-a si pornit ploaia. Atunci mi-am zis ca eu sunt de vina, ca nu m-am uitat pe cer, sa estimez cum va fi vremea, ca n-am fost atent la meteo, ca…ma rog, asta e! Asa ca ma duc tinta spre spalatorie… ma reped direct in boxa (culmea, era liber, nu era coada… Uraaaa!). Ies si comand, plin de hotarare: “Interior-Exterior-ceara… ” Gata Sefu’ “zice baiatul, care a si pus mana pe “pistolet”… am sesizat un zambet subtil pe care atunci nu mi l-am explicat. Cand totul a fost gata, platesc si multumit de calitatea “lucrarii” imi iau la revedere de la baiatul din boxa, caruia ii strecor in buzunar o mica “recompensa” pentru zelul cu care freca noroiul de pe capacele rotilor… Baiatul se uita la mine cu acelasi zambet subtil… apoi se uita la cer… ma uit si eu… simt racoare pe sira spinarii. Pe cer nori negrii de ploaie! Cum e posibil? Trebuie oare sa schimb spalatoria? Ala micu’ din boxa e vrajitor? Nu se poate… Cu gandul la toate astea ma grabesc sa ajung macar acasa… dar nu… la mijlocul drumului se porneste o ploaie torentiala, apoi lapovita…apoi ninsoare… Doamne!!! Toate dintr-o data!

…asadar… ce paparuda… ce “sfantulica”… e deajuns sa duc masina la spalat… vine sigur ploaia…

• Sub pseudonimul nr137, Alexandru Filimon scrie despre Miruna cu ochii negri , “cu buzele închise / Frământând uşor / Umbra unui cântec”. Sub “privirea hipnotică, / Năucitoare” a fetei, autorul îşi autoanalizează neliniştile.
• Sorin Delaskela observă, într-un fragment de Jurnal, că “timpul pierde, amestecă şi pierde, rispeşte” multe dintre detaliile relaţiilor şi iubirilor trecute. Totuşi, concluzionează, unele episoade, aparent arbitrare, îţi rămân mereu în suflet.
• Tânărul autointitulat Tupamaramos scrie ceea ce ar putea să pară un Stih de dragoste. În cele 4 strofe sunt ironizate domniţele şi muzele folosite până la epuizare în clişee poetice: “Iubita mea, e greu să-ţi zic aşa, deodată / Că nu eşti luna de pe cer”.
• O imagine surpinzătoare asupra iubirii şi sensibilităţii feminine aduce şi Rayne în povestirea Ordinary life. Textul începe cu descoperirea unei mâini tăiate în frigider, “în locul unde ar trebui să fie doar o bucată de salam”, continuă cu meditaţii asupra stării de normalitate şi se termină, ca orice thriller bun, cu o incertitudine.
• Într-o notă mai optimistă, Dan-Lucian Ştefancu îşi dă seama că A fost iubire dintr-un cuvânt aruncat la urcarea într-un taxi. Cu sinceritate şi umor, autorul vorbeşte despre puterea şi importanţa unui moment care să “repare” lumea din jur şi să conteze mai mult decât “toate cele douăzeci şi şase de te iubescuri spuse” până atunci.

(sursa foto)