Se uită în spate, spre dormitorul sărăcăcios mobilat, și o urmărește pe Lucica cum își împachetează lucruri. ”Și măgar, și ciudat. Picioare, tălpi, degete, iar picioare, iar tălpi, iar unghii, am devenit un picior! Un picior! Nu vede cât de nurlie sunt, nu vede ce fripturi și negrese prepar, nu vede că numai eu fac cumpărăturile, nu vede câți bani aduc în casă, nu vede că vreau copil, nu vede când vin de la coafor! Nu, el vede că nu mi-am tăiat unghiile de la picioare așa că, ce face? Ce face? Tânjește la degetele alteia! Nici măcar nu erau date cu ojă roșie, nici măcar atât! Ia, să iau și prosoapele astea, că eu le-am cumpărat. Da, iau și pasta de dinți, și ce dacă a cumpărat-o el? Și bureții de bucătărie. Da, și zacusca de la mama”.

Lucica e furioasă. Stoian e confuz. Pe de o parte, o pereche de tălpi, nu tocmai fine, ce este drept, vor dispărea din viața lui. Pe de altă parte, se pare că universul întreg al gleznelor fine, al pantofilor cu toc înalt și cu puțină platformă – nu contează culoarea – al mirosurilor de degete proaspăt spălate și al unghiilor proaspăt date cu ojă i se deschide în față. Nu va fi subjugat unei singue perechi de picioare, ci el va subjuga lumea membrelor inferioare. El, Stoian! Gândind așa, parcă se mai destinde, parcă îi mai trece golul din stomac, începe să tragă puternic aer în piept. Aruncă mucul de țigaretă peste balustradă, pe mașina vecinului, nespălată de vreo două luni, moment care corespunde cu cel al ușii trântite de furioasa și nurlia Lucica.

Stoian intră în dormitor, după ce închide ușa de la balcon. Este singur, camera e goală, e liniște, atâta liniște. Dar nu îl sperie acest lucru, ci îl face să răsufle ușurat. Se uită prin camera sa de parcă o vede pentru prima oară. Ar vrea să dea drumul la teveul Panasonic de pe măsuța sub formă de picior, din lut, pe care el cu mâinile sale mari, cu unghii boante, l-a făcut acum doi ani. Pe Teve stă telecomanda și o scrumieră sub formă de botină cu toc, pe care nu a folosit-o niciodată, scrumieră furată cu ceva timp în urmă de pe masa din fața unei crâșme din centru. Se trântește în patul cu lenjerie galbenă, pictată cu mici pantofi roșii, cumpărată de ziua lui, dintr-un exces de iubire, de Lucica. Credea că dacă îi astâmpără poftele de picioare, chiar și printr-un așternut de pat care a costat mai mult decât o țineau pe ea buzunarele, Stoian nu va avea pofte noi, nu va simți nevoia atât de acut să atingă, să miroase alte și alte picioare.

Stoian se trântește în pat. Își pune mâinile după cap și privește tavanul. Din tavan coboară nu o lustră sub formă de gheată, cum poate e de așteptat, ci un bec simplu agățat de un fir. Becul începe să pâlpâie, iar Stoian șuieră printre dinți un scurt Paștele mă-ti. Ar vrea să se ridice din pat, să se ducă la sertărelul din bucătărie și să ia un bec de 40 de volți, nou-nouț, să apuce tamburelul de la masă și să schimbe nenorocitul ăla de bec care pâlpâie și care devine chinuitor ca picătura chinezească. Ar vrea asta, dar nu se poate mișca din poziția sa inițială, fiindcă o toropeală nebănuită îl îmbrățișează mai ceva ca o ibovnică plină de dorință și patimă. Stoian cade într-o visare precoce, care îl cuprinde așa, cu ochii săi spălăciți deschiși, pironiți în tavan, cu privirea uitătă la becul pe cale să se ardă.

Visarea îl aruncă pe blondul Stoian într-o sală de bal, cu un candelabru mare coborând trufaș fix din mijlocul tavanului pictat cu chipuri de îngeri bălai. Sala este plină ochi de doamne subțirele care se mișcă delicat pe un cântec în surdină, un cântec domol care te invită să fumezi cu nesaț o țigaretă de foi pe un divan moale. Iar el, fetișistul, este un cățel mic la picioarele acestor doamne, un cățel cu limba scoasă, dând cu coada repede în dreapta și în stanga, apoi în stânga și în dreapta. Stă la picioarele lor, a acelor doamne elegante și distinse, și le miroase. Trece cu nasul umed pe lângă sandale cu barete fine și ștrasuri, unde se oprește asupra unghiilor lungi, fie roșii, fie French. Miroase călcâie fine, frecate riguros cu piatra ponce, adulmecă degete subțiriri și delicate, cu piele fină și mirosind a vanilie sau a petale de trandafir. Vede pantofi de toate culorile cu crăpătură delicată în față, numai cât să se vadă ispititor unghia roșie a degetului mare. Adulmecă botine din piele fină, cu șiret și toc înalt. Îi plac atât de mult botinele, pentru că dau farmec și mister piciorului. Vrea să îl vadă și nu poate, vrea să îi simtă mireasma și nu poate, totul ține de imaginație, piciorul ia forma pe care o vrea Stoian, pe care și-o dorește. Stoian cățelul se entuziasmează într-atât în fața perechei de botine din piele neagră, fină, încât tot corpul începe să-i tremure, dă din coadă rapid și nervos, ochii i se umezesc, ridică lăbuța din spate și un jet subțire de urină caldă țâșnește pe frumoasele ghetuțe ale cucoenei fără chip – căci fața nici nu mai contează. Dar cucoana simte, se enervează și, intrigată, dă un șut cățelului Stoian, cu atâta violență încât aceste zboară prin aer, fiind trântit de perete. Moment în care Stoian-omul se ridică din pat panicat. Clipește de câteva ori nedumerit, își scutură ușor capul, se freacă cu palmele lui mari pe chip, de parcă s-ar spăla pe față și își dă seama că are o poftă nebună de picioare. Trebuie să vadă, să simtă, să facă ceva căci altfel înnebunește. Se ridică brusc din pat, apucă haina din cuier și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.

Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.

Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.

Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva….orice, cumva, acum.

Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?

Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.

Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!

Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”

Mirosul de migdale cotropeşte celulă după celulă, poliesterul până şi bumbacul.

Silă, un strop de silă te mai salvează din când în când, la fel cum lipsa durerii nu prevesteşte însănătoşirea. După o gripă puternică, o pneumonie sau o durere de măsea, vezi fiecare zi vibrând în culori proaspete şi sunete curate…

Simţi uneori nevoia să te ascunzi în căştile mari cu muzica preferată, în chitara ta acordată cu inima , în cartea care te-a alinat la ultima despărţire sau pe care ai citit-o alături de cineva drag, în peisaje care nu te lăsau să îţi pierzi credinţa.

Bucură-te, ai putea să fi închis ca o stâncă în propriul corp sau minte, ai putea fi mai singur decât un vârf de munte sau mai uscat decât un perete vechi. Ţi-e greu , mai greu decât ţi-a fost ultima dată? Fii fericit, cineva crede că ai devenit mai puternic şi poţi suporta mai mult.

Caută-te în oameni, nu în tine când te simţi mai plin decât o cupa cu venin. Aşează-te cu capul pe asfalt şi priveşte oamenii de la nivelul cel mai de jos ca să reuşeşti să te înţelegi, „capul plecat nici sabia nu-l taie”, te vei mira când o palmă va devenii mângâiere. Dacă tristeţea nu-ţi mai lasă o pală de somn şi ţie, priveşte-i pe cei care îţi caută privirea la fiecare colţ de stradă. Privind în ochii lor goi şi adânciţi în mormanele minţii, tristeţea ta li se va închina ca unor idoli.

Somnul în care te-ai părăsit de ani, nu ţi se potriveşte. Omului îi e dat să  trăiască nu să hiberneze. Doza de somnifere administrată zilnic cu precizie , e doar veninul ce se scurge în colţurile întunericului tău. Trezeşte-l pe cel ce doarme pe umerii tăi şi vei scăpa de o povară.

Înghiţită de aceeaşi eternă conştiinţă îmi plâng de milă şi de dor. Lipseşte, dar ca o bucată ce nu poate fără cealaltă despărţirea nu ne e eternă , nu în ani ci în kilometrii te măsor. Ţi-s secundele stăpâne şi zâmbetele mele toate le plătesc pentru al tău. Numai el mi le aduce înapoi.

Priveşte-ţi podul palmei şi vei găsi calea de a spera pentru doi, priveşte-ţi fruntea şi vei găsi toată dragostea din lume ascunsă. Printre genele tale ar putea trăi mii de ego-uri ce se hrănesc din zâmbetele tale sau din lacrimile tale, aşa că nu le lăsa flămânde. Ridică-ţi ochii spre cer când aşteptările celor din jur sunt prea mari şi vei vedea măreţia. Speranţa?

O găseşti mereu pe umărul drept, acolo unde îţi laşi prietenii să plângă şi duşmanii să te judece. Nu te limita şi vei găsi adevăratele limite ce se vor impune singure fără ca măcar să îţi dai seama.

Fii, şi va fi mereu de ajuns dacă şti să trăieşti.

Pe colţul mesei o ceaşcă fără toartă adăposteşte un cub de zahăr. Raiul şi iadul fierb în ceainicul de pe plită. Cântecele corului bisericesc şi-au prins notele în perdeaua vernil ; nu-şi pot elibera punctele , semnele, iar cheia sol mărşăluieşte ca un general fără armată. „stâng, drept, stâng…” Pe lambriurile din lemn tocat de carii, un păianjen şi-a ţesut spânzurătoare… la celălalt capăt o înaripată bâzâitoare îi ţine pânza.

Tapetul s-a desfăcut la colţuri încercând să îşi urmeze stăpânii. El mort în război, i-a împreună cu cei cinci copii într-un lagăr.

Pe faţeta cu patru cadrane lăcuite supuse de vernilul autoritar se desfăşoară imagini diferite. Un copil murdar de galben îşi numără degetele de la picioare ; o statuie de ipsos îşi întinde braţele spre văzduh ; balconul colorat de rufe întinse la soare şi ultimul cadra se lărgeşte cuprinzând întreaga casă.

Culorile generoase de mai devreme se transformă acum în sepia. În târgul ce pare decupat dintr-o poză cu bunici zâmbitori, se-aşterne la picioarele mele întreaga magie a necunoscutului. Dar paşii mei de uriaş străbat uşor târgul şi numai tristeţea de a fi nepotrivită mă opreşte să mă întorc.

Peisajul îşi schimbă din nou costumul. Strada pe care mă aflu acum bălteşte de oameni. Zeci de feţe schimonosite în grimase neştiute până atunci, bolborosind cuvinte fără înţeles pentru ei în încercarea de a consola inconsolabilul. De-a stânga şi de-a dreapta blocuri cenuşii , identice ca dinţii unui piaptăn vechi şi folosit. Numai că unul lipseşte , iar în oglinda lui, Vitali. Lacuri, deşert , puritate şi vinovăţie în ochi de copil.

I love New York.

Cerul îşi despică fruntea şi universul meu se prăbuşeşte.

Mă regăsesc pe divan în faţa ferestrei crestate în ceară. Afară se scrie a x-a simfonie. Sticla se transformă în vitraliu cu modele complicate. Din prag mă pândesc doi ochii albaştri şi cercetători. În mâini poartă vulcan de smoală cu gust de flori de noapte zdrobite cu iasomie. Aceeaşi ceaşcă fără toartă. Cartea cu miros de naftalină şi tămâie îmi încreţise rochia de fâş vernil iar în cutele ei stoluri de fluturi argintaţi îşi închideau aripile de plută.

Coboară din podul casei, din cufărul plin de praf, lepădând rochia de nuntă a străbunicii şi primul căluţ de lemn cu o rotiţă ruptă, şi stă la căpătâiul bolnavului cu sufletul ros de un cancer malign. “ Totdeauna fii cu mine/ Şi mă-nvaţă să fac bine…”.

Era lung drumul până la el. Din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă şi un closet de faianţă sau o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă. Romantism apocaliptic. Cu aripile mestecate cronofagic şi cu molari întipăriţi pervers în gâtul subţire, amintind de fiecare dată când ţi-ai pus toată nădejdea în el. Şi râde hidos când te vede plângând şi ridicându-ţi ochii spre cer, de parcă ar zice într-un rânjet demonic: “La ce te uiţi? Nu e nimic acolo!” Şi nu e nimic, nu pentru că aşa a zis el, ci pentru că aşa crezi tu. Crezi cu tărie că nu crezi în Dumnezeu, la fel cum crezi cu tărie că Dumnezeu nu crede în tine. “ Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”.

Priveşte umanul din tine, homo sapiens-ul pus într-o cutie vidată si privat de dezvoltarea firească, instinctele primare şi zilele în care alergai de dimineata până seara pentru a supravieţui. Pentru a găsi mâncare, pentru a te ascunde. Priveşte cu câtă poftă mănânci animalele moarte. Cum alegi bucata de carne vânătă, acoperită cu grăsime, cum o sfârteci cu un cuţit, cum o arunci în ulei încins şi asculţi cum sfârâie cadavrul. Alt cadavru. Şi parcă ieri amândoi, tu şi prada, eraţi vii. Şi eu nu mai acopeream tabloul. “ Eu sunt slab, tu fă-mă tare…”.

Dar îngerul râde în continuare, mai crud ca înainte. Un zgomot de sticlă spartă din neatenţie, scurt şi răsunător, un huruit de roţi de tren ce frânează la trei metri de sinucigaşul întins pe şina încinsă de soare. Scârţâitul batjocoritor al uşii cu balamalele neunse, atunci când vrei să o deschizi fără zgomot. “ Şi-n tot locul mă-nsoţeşte…”.

Vede că amintirile te dor şi râde, el nu are motiv să fie trist, el nu are memorie, început sau sfârşit. Îti vine să urli, să strigi, să fugi, dar te opreşti, ştiind că nu ai unde. Vrei să îl omori, să îl faci să regrete fiecare chicotit în spatele tău, fiecare cuvânt răutăcios, nu avea nici cel mai mic drept să râdă. Nimeni nu râde când trece bolnavul în scaun cu rotile, paralizat şi privind cu jind la copiii care alearga. Nimeni nu râde cand trece orbul, pipăind  podeaua cu bastonul. Nimeni nu râde când nebunul urlă înfăşurat în cămaşa de fortă şi se loveste cu capul de pereţii căptuşiţi cu vată, sperând să moară. Nimeni nu ar trebui să râda de tine acum, când nu ai picioare să fugi, ochi să vezi, putere să mori. Nimeni nu ar râde, poate, dacă ţi-ai arde îngerul pe rug, pentru că râsul este o probă de curaj în faţa fricii, şi dacă tu te temi, el de ce nu se teme? “ Şi de rele mă păzeşte…”.

Şi ai privi cum i se topesc aripile de oţel într-un aliaj în care se amestecă pene, oase şi piele. Tragi lichidul albicios în seringă şi îţi străpungi vena umflată, spălând-o cu substanţa albă şi asteptând parcă să vezi cum sângele ţi se albeşte. Şi te întinzi pe podea, ţi se împăienjeneşte privirea, iei păpuşa zâmbitoare cu faţa plină de cicatrici şi îi zdrobeşti capul, picioarele şi singura mână de tocul uşii. Şi nu mai există Admiraţie pentru nimic şi nimeni. Ochii mari te privesc acum fix, din orice colţ întunecat, din spatele fiecărui tablou cu iepuri morţi şi chiar şi din ochii celeilalte păpuşi, pe care acum o strângi la piept, plângând in hohote. În ochii ei vezi tristeţea surorii care îşi pierde fratele, a mamei care îşi pierde copilul, a ta când te pierzi pe tine însuţi şi rămâi fără cel mai bun prieten. Singurul pe care l-ai avut vreodată, care îţi zâmbea şi plângea cu tine din oglindă. Nu cerea niciodată nimic, dar avea nevoia imperioasă de a fi privit atunci când vorbea cu tine. Îi citeai pe buze din ciobul de geam, din globul din pomul de Crăciun, din suprafaţa lacului, era oriunde erai şi tu şi nu era nevoie să îi ţii un loc lângă tine. Nu te-a lăsat niciodată să îl ţii de mână, nu ţi-a răspuns niciodată la sărutări, a rămas acolo, virgin şi trist, sperând să îl accepţi aşa cum e şi să nu îl alungi niciodată. Se gândea la tine şi te gândeai la el, şi îi puteai mărturisi orice bucurie, păcat sau teamă, ştiind că şi el ţi le împărtăşeşte întocmai. “ Amin…”.

Începi să râzi nebuneşte şi-mi spui:

-Fă-l să nu mai râda, te rog, nu mai rezist…

2014: “De mânuţă” (piese numai din experienţele muzicale anterioare ale roacherilor; texte nu doar de textiero-impresar, ci şi de muzicienii înşişi şi, pe alocuri, de poeţi români celebri – de exemplu, piesa clăparului pe versurile poeziei “În loc de prefaţă”, de  George Topârceanu şi cea a bassistului, pornind de la “Unde ni sunt visătorii?”, a lui Alexandru Vlahuţă);

2015: ”Cridă în firidă” (primele încercări, sfioase, ca formaţie şi ca textier în colaborare în timp real: vasăzică, versuri şi muzici interadaptate, pe măsură ce sunt create);

2016: ”Antonel de Bontonel” (un mare dat peste bot la adresa “urbanilor”, adică a “mondenilor” (a snobilor, vasăzică); antiteză cu vremurile de aur ale românilor, în general, şi ale rockerilor români, în special; ultimul album cu cel dintâi bassist; ultimul album sub numele Deltamistic; albumul care le aduce consacrarea, datorită legitimării gerontocratice într-ale rockului);

2018: ”Manole cel Manual” (textierul propune “Manole cel Acustic”, dar clăparul consideră numele prea puţin subtil; piesele de până atunci sunt acum cântate acustic şi pe viu, în Keops, barul lor de veşnică ciumegire, din Craiova; primul album cu noul bassist, sosit direct din Forţele Aeriene Române, cu grad de locotenent; aproape numai compoziţii anterioare, ca să aibă nou-venitul răgaz să se integreze artistic; pe alocuri, câte un solo de bass al acestuia; câteva strofe în plus, pentru iluzia de noutate; unele compoziţii ale fostului bassist, mai mult sau mai puţin terminate de către el, continuate de către ceilalţi; câteva încercări ale lui bassistului cel nou, în special din perioada Craiova, când cânta în diverse formaţii de grindcore, împreună cu unul dintre cei mai mari grinderi locali din generaţia lor; primul album sub numele Jeg Tzappeshlitz, nume născut în urma unei beţii a textierului, pornind de la “Led Zeppelin”; pe copertele albumului, apar ambele denumiri ale formaţiei, pentru ca fanii să se familiarizeze cu trecerea);

2020: ”Aer-sol în si bemol” (cel dintâi album electric (vasăzică, nu acustic) cu noul bassist; prima sa compoziţie închegată pentru formaţie: “Die Gewehrmatratze” (“Salteaua cu puşcă”));

2023-2027: Trilogia “Construind imperiul” (părţile sunt compuse în întregime de către chitaristul solo, bassist, respectiv clăpar – albume de autor):

1. 2023: “Aprinderi”;
2. 2025: “Cuprinderi”;
3. 2027: ”Deprinderi”;

2030: ”Trompa-n Eurompa” (dedicat lui Hannibal, care a intrat cu elefanţi în Imperiul Roman; textierul, se află în perioada de documentare pentru un scenario de film despre daci; clăparul şi chitaristul solo, respectiv bassistul-pilot şi vocalistul, văzând că formaţia a luat o pauză, încep lucrul la câte un album, dând naştere unor zvonuri privind destrămarea trupei);

2036: ”Popa cu prohodul, rockul cu ciohodul” (coperta înfăţişează un rocker dând un şut în fund morţii; formaţia revine componistic, după şase ani de pauză: impresarul a terminat, între timp, scenariul filmului despre daci, dar, după aceea, muzicienii nu fac altceva decât turnee; urmează o scurtă pauză,  pentru alte scenarii şi pentru albumele celor două perechi de mai sus; zvonurile despre destrămarea formaţiei se accentuează, dar sunt infirmate prin concerte în formulă integrală, cu piese atât ale formaţiei, cât şi ale perechilor de mai sus; chitaristul armonic şi bateristul părăsesc formaţia, copleşiţi fiind de stresul familial; anul 2039 este gol din punct de vedere componistic, fiind ocupat exclusiv cu căutări, dar fără nici un rezultat; clăparul trece la chitară, iar chitaristul solo ia în primire tobele, dar această formulă apare doar în concerte, nu şi pe albume, şi numai timp de şase luni; bassistul găseşte, la sfârşitul anului 2040, un chitarist armonic şi un tobar, cu vreo 20 de ani mai tineri decât ei);

2037: “Ciorchinele” (album semnat de clăpar şi chitaristul solo; voce principală, compoziţie şi texte în proporţie de 90%: clăparul; creaţie remarcabilă pentru desenele în stilul lui Giuseppe Arcimboldo, înfăţişând locuri, oameni şi hărţi din America de Sud; însăşi coperta albumului prezintă harta continentului sub forma unui ciorchine de Criolla; jumătate dintre piese sunt instrumentale; clăparul îi interzice impresarului să intervină în versuri, scriindu-le el însuşi, ajutat, pe alocuri, de către chitarist; critica apreciază albumul pentru muzică, acordându-i bile negre pentru texte, considerate la limita dintre siropoşenie şi emoism, impresie potenţată de către inflexiunile vocii clăparului; invitat special: Eduard-Constantin Cotoară, zis Edi Talent (care şi-a schimbat porecla din adolescenţă în renume, devenind unul dintre cei mai căutaţi chitarişti din Timişoara);

2038: “Constantin Constantinopoliţescovici” (album bassist-vocalist, satiric la adresa naşilor şi a părinţilor care pun finilor, respectiv copiilor nume tembele; titlul este preluat de la clăpar, cu acordul acestuia, care a avut ideea numelui în studenţie, într-o sesiune de fumat iarbă; voce principală şi majoritatea versurilor: vocalistul; compozitor principal: bassistul; albumul satirizează asocieri onomastice precum William Brânză, Triţă Făniţă, Culiţă Tărâţă, dar şi prenume de sine stătătoare, precum Loredan, Doralin sau Extera; nici Castela, soţia clăparului, nu este cruţată, fapt ce le atrage celor doi câte un şut în fund de la ea şi bărbatul ei; Zambilica, o iubită din adolescenţa clăparului, este la loc de cinste în album; bassistul-pilot are onoarea de a fi vocalist principal pe trei melodii: “Castela”, “Zambilica” şi “Florence Bârnău”; ultima este prezentată drept “această Eleanor Rigby a ridicolului cu reactoare”; versurile vocalistului sunt văzute de critici drept prea morbide; unii, însă, laudă ermetismul mai avansat decât cel al impresarului; alţii, pe de altă parte, îl văd doar ca pe un exerciţiu de dadaism; invitat special: marele grinder craiovean, fost coleg de trupă cu bassistul, pentru piesele ce vizează politicienii, cântate în manieră grindcore);

2042: “EKG muntos” (piese de până atunci cântate pe viu, la un concert, în formula ce îi conţinea pe cei doi noi instrumentişti: tobarul Gheorghe Neacşu (poreclit Veacşu, din pricina înţelepciunii aparente şi nu numai) şi chitaristul armonic Vasile Pârvu (zis Stârvu, fiindcă este înalt, slab şi palid, fără a suferi de ceva); formaţiei îi este dintotdeauna greaţă de antologii, soluţia de compromis fiind albumele pe viu);

2044: ”Nobeluri, rockeri şi cockeri” (cântece de dragoste în stil de familişti, în cinstea soţiilor textierului, respectiv bassistului, laureate pentru medicină, în urma descoperirii remediului la Alzheimer; cockerul, în clăpăugia lui, simbolizează, pentru rockeri, familistul moleşit; sintagma “rockeri şi cockeri” este preluată dintr-un monolog al lui Dan Sava, blondul de la Vacanţa Mare, monolog în care acesta o folosea doar la nivel ludic);

2048: ”Umoarea cepoasă” (diverse întâmplări din viaţa formaţiei, puse în versuri şi pe muzică; înregistrare dintr-un concert susţinut pe Wembley);

2049: “La patru piroaie” (coloana sonoră a unui documentar despre rockul românesc, despre sacrificiile făcute de rockeri, în general, şi de cei fondatori, în special; rockul în sine este prezentat drept calea lungă şi anevoioasă, iar nu cea conformistă, “la patru ace”);

2050: “Găluşca aeropurtată” (coloana sonoră pentru comedia cu acelaşi nume, scrisă de impresarul-textier şi bassistul-pilot, în care cei doi îşi imaginează o posibilă evoluţie a acestuia din urmă, dacă ar fi rămas în aviaţie şi dacă România ar fi trimis trupe în războiul dintre India şi Pakistan, desfăşurat în acei ani);

2052: ”Rola şi busola” (pe măsură ce rola timpului s-a derulat, ei, martorii, au imprimat o direcţie stilistică generaţiilor mai tinere (le-au busolat) şi speră să aibă aceeaşi influenţă asupra generaţiilor postume; promisiuni pentru un album trilingv, în trei volume simultan lansate; lucrul este întrerupt de sinuciderea impresarului, doi ani mai târziu, care îi lasă pe toţi nedumeriţi).

Au fost odată două fete…născute în acelasi oraș mic din est. Una avea părul roșcat și mulți pistrui, cealaltă – păr șaten și dinții lungi și lați. Una avea nasul mic și cârn, cealaltă avea nările mai mari și nasul ceva mai lung. Una era cuminte, sfioasă și nu lua niciodată numele Domnului în deșert, cealaltă era baiețoasă, certăreața, tupeistă și mai scăpa din vreme în vreme câte o buruiană verbală. Pistruiata se trăgea din părinți înstăriți, tac-su securist, maică-sa nevastă de securist, așa încât zestrea îi fusese asigurată încă de la tăierea moțului. Prietena ei nu se putea lăuda, în schimb, cu părinți intelectuali, mama era muncitoare, tata șofer, și zestrea ei era sărăcăcioasă. Una învăța foarte bine la școală, notele de zece umplând pagina ei de catalog. Cealaltă era isteață foc, dar lua note mai mici, fiindcă profesorii o nedreptățeau de multe ori din cauza situații materiale modeste sau pentru că pur și simplu era deseori indolentă și nu își făcea riguros temele. Erau colege nu doar de clasă, ci de bancă. Au stabilit, ca bune prietene ce erau, mai ceva ca două surori, să meargă la facultate în același oraș: în Iași. Strașnic centru cultural al Moldovei, cu facultăți serioase și profesori ursuzi, dar renumiți în toată țara pentru disciplina și seriozitatea lor. Pistruiata a ales stomatologia, prietena ei – geologia. Continuau sa iasă la mese împreună, să se plimbe în același anturaj, să vorbească aceeași limbă, să râdă la aceleași glume, deseori numai de ele înțelese și atât. Mâncau la aceeași cantină studențească, deși locuiau în cămine diferite. Cu alte cuvinte, erau nedespărțite.
Încet-încet, se apropia pentru cele două vremea măritișului. Băieți zglobii, cu cărare într-o parte, galanți și dornici să impresioneze, începură să le cumpere celor două fete sucuri Ciko sau, din când în când, câte un pahar de vin alb, demidulce, cu apă minerală și nu cu sifon.
Fata cu păr roscat și cu mulți pistrui, deși mai frumoasă, era timidă și conștientiza că nu avea aceeași dezinvoltură pe care prietena ei o dovedea din ce în ce mai des la sindrofii. “Tu, fată, o să te măriți prima”, îi spune pistruiata surorii ei de suflet, cu privirea lăsată în jos, ca să ascundă faptul că ceea ce părea o glumă nevinovată ascundea frustrare și grijă.
Dar lucrurile s-au petrecut altfel. Fata cu păr roșcat și cu mulți pistrui își găsi un economist clujean, cu ochelari, nu tocmai înalt, dar înfipt și cu situație bună. Așa că, după facultate, fără a mai aștepta mult, pistruiata se mărită și, așa cum se cuvine, se mută în locul unde proaspătul său bărbat iși avea sorgintea.
Așa că cele două prietene, mai ceva ca două surori, și-au separat drumurile. Nu mai erau două ramuri crescute din același trunchi: una și-a urmat cursul vieții în Cluj, cealaltă a rămas în orășelul din est. Una stomatoloagă, alta geolog. Amandouă măritate.
După ani, femeia din est primi un telefon. Fata cu părul roșcat și pistrui, acum femeie în toată regula și ea, veni în vizită acasă, la maică-sa, nevasta de fost securist, mort deja de șapte ani. Ele două, cândva mai ceva ca surorile, urmau să se revadă, după atâta amar de vreme trecută fără milă. Timp în care multe se întamplară. Femeia din est avea un soț, un copil și o casă cu doi câini și două pisici, multe flori și câteva straturi în gradină cu roșii și păstăi. Femeia cu pistrui vorbea cu un puternic accent ardelenesc, avea doar doi caini, ura copiii, așa âncât nu se punea problema să aibă așa ceva. Niciodată. Se vedea că îi mergea bine: arogantă, vorbea tare și, spre uimirea prietenei ei din copilărie, o dată la două fraze rostogolea un “ce pula calului” cu aceeași ușurință cu care ar fi spus: “este atât de frumos afară”.
Fetele bârfiră, își amintiră de întâmplari undeva pitite și acum luate și scuturate bine de praf. Dar femeia cu păr roșcat și cu mulți pistrui își păstră, secundă de secundă, un aer distins, o răceală firească și un râs forțat. Nu ezita să dezvăluie prețul exorbitant al noii mobile de bucatarie, al călătoriei în Tunisia, al grădinii cu mii și mii de flori, al echipamentului din cabinetul ei stomatologic abia finalizat. Înjura pe unul și pe altul și nu uita nicicum să arunce acel “pula calului”, devenit deja tic verbal.
Reîntâlnirea dură câteva ore bune. Femeia din est păstră multe ore după acest eveniment o oarecare uimire pe chip si o privire pierdută, de om copleșit de gânduri grele.
Prietenele se mai întâlniră după acest episod. Se și vizitară. Dar aroganța celei cu părul roșcat și cu mulți pistrui nu dispăru niciun moment, iar sufletul ei, odată cald și sincer, arunca țurțuri de gheață usturători și ascuțiți. Prietena ei, dezamăgită, nu găsi nimic, nici o fărâmă din ceea ce le unea o dată.

O zi de vară. August fierbinte. Joi. Femeia din est își face treabă prin gradină. Trăbăluiește prin casă, trăbăluiește prin grădină, deși soarele mușcă din pământ ca un tiran, dă mâncare gătită la cei doi căței și la copilul vesel. Femeia se mișcă neîncetat. Până când o săgeată înveninată îi străpunge capul. Cu ochiul stang nu mai vede. Urechile i se infundă. O ceață i se pune și pe ochiul celălalt. Mâna dreaptă îi amorțește. Apoi piciorul stâng. Se sperie teribil, iar inima are 155 bătăi pe minut. Se târăște spre canapea, în timp ce-și strigă copilul. Nu vrea să fie singură, trebuie să facă cineva ceva, să îi ia teama și să îi redea starea bună de dinainte. Copilul e speriat și el, nu înțelege, clipește des, și, cu toată panica, îi pune mamei o batistă înmuiată în apă pe fruntea arzând. După o oră, femeia moare.

Cucoana cu părul roșcat si cu mulți pistrui află de la mă-sa de vechea prietenă din copilărie…Închide telefonul, suspină o dată, apoi scutură ușor din cap parcă a se lepăda de un gând sau de un sentiment rău. Se intoarce la pacientul ei din cabinet, proptit pe scaun cu gura larg deschisă. Pistruiata trebuie să facă o extracție a măselei de minte. Își vede de treaba, aruncând în gândul ei clasica înjurătură.
N-a venit niciodată la mormântul prietenei ei din est.

A fost odată ca în viață, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Şi-apoi ploaia, ploaia de vară, judecând după hainele noastre, după sandale şi după uimirea de pe chipurile noastre. La început eram trei : eu , mama şi Jeni. La început parcă fântâna nici nu era plasată chiar în faţa noastră, mai erau copacii, înalţi şi ei, aşa cum îmi păreau toate lucrurile din Bucureşti la început ( supradimensionale, ca şi cum doar mergând pe stradă, trecând printre clădiri, ele începeau să crească, formele să li se alungească, însoţite de sunetul acela înfundat, al realităţii care-ţi şopteşte : mă r-e-trr-aaa-g! ). Nu ne vorbeam între noi, dar începusem un dialog interminabil, o discuţie inutilă şi îngrozită ; nu puteam să îmi dau seama de ce ploaia pare a alege locurile din care cade, la început cu stropi mărunţi, timizi, calzi. Am început să ne îndepărtăm, mama pur şi simplu se evaporase ( nu mai era acolo, nu exista nicio explicaţie de ce ar fi plecat, cum , etc., iar noi, cele rămase, nici măcar nu ne puneam problema dispariţiei ei).

Şi-atunci …. Zgomotul. Asurzitor, impertinent, îngheţându-ţi mintea, dând naştere unor emoţii ghemuite, de culoare albastră, albastrul acela transparent al pielii unui înecat. Nu puteam să aleg : fie fântâna, fie cerul era responsabil de lichidul ameninţător care se scurgea deasupra noastră. Într-un moment de ceea ce ar fi putut să pară luciditate, mi-am scos eşarfa de la gât şi am aşezat-o pe creştetul bunicii – ca şi cum chiar ar fi contat, un material roşu în plus, sau unul în minus. Ne îndreptam încet spre un soi de boltă stranie formată din copaci, sălcii cel mai proabil, acolo unde apa părea să nu ajungă deloc.

Când am ajuns doar la un pas de siguranţa uscată a acelei bolte de frunze şi crengi, din dreapta, ca şi cum ar fi ieşit din pământ, şi ca şi cum porţiunea de cer deasupra noastră ar fi cedat presiunilor unei cantităţi uriaşe de apă : în dreapta o fântână a cărei apă forma un fel de disc straniu, violent, care se rotea cu o viteză nemaiîntâlnită, împrăştia blocuri de apă spre noi, iar de sus stropii ploii de vară de mai devreme se transformaseră în lame lichide, zgomotoase, clinchetul atingând cu furie capetele noastre.

Nu ne vobeam nimic, nu ne gândeam la nimic, poate doar la înterupătorul pe care am putea să-l apăsăm din nou, poate frica, poate visul, poate… numai să nu mai auzim sunetele contactului dintre apă şi pietre, dintre apă şi trupurile noaste epuizate.

Apoi, brusc, ca şi cum cineva tocmai aprinde lumina şi ochii ţi se deschid instantaneu , cineva a strigat : Opriţi fântânile ! Zgomotul Acela încetase, iar în locul său se instalase o linişte tipică ploilor torenţiale, un fel de băzâit al maşinilor pe şoseaua umedă ( în absenţa oricărei maşini)…şi oamenii, acei oameni ale căror feţe nu puteau fi văzute, nu trebuiau să fie văzute…şi momentul în care rotitul apei din fântâna principală s-a oprit dintr-o dată, şi pe retina mea Doar imaginea verde-îngheţată a trupului Înecatului. Ce m-a surprins iniţial a fost faptul că purta o cască specială pentru înot şi slipi, de un roşu care aducea izbitor cu roşul eşarfei pe care i-am aşezat-o pe creştet…dar unde era Jeni? Dispăruse pur şi simplu, se amestecase printre sunete şi umezeală. Au început să se dizolve şi oamenii, pentru o clipă mi-am amintit albul apei, rotirea ei înăuntrul fântânii, acel semnal oficial de oprire şi momentul acela în care se mai aude un slab vâjâit ( acelaşi sunet alungit al realităţii care se retrage). Şi-apoi : Nimicul, Nemişcarea , şi cadavrul plutind inert într-o apă la fel de moartă, la fel de rece, căreia i s-a luat mişcarea atât de periculoasă, însă construită doar pentru ea.

Mi-am privit trupul şi am observat că era acoperit doar de costumul de baie negru. Am privit în sus : aici se întindea o mare de apă, însă îngheţată de data aceasta. Desculţă, am început să merg, cu materialul elastic şi ud al costumului atingându-mi impertinent stomacul, sânii, vulva, cu părul eliberând din când în când stropi reci din imaginile anterioare, uitate parcă, dar agâţându-mi-se disperate în ultima încercare de a-mi atinge sinapsele obosite, intrate irecuperabil la apă.

Am început să urc, să păşesc în zăpada de un alb prevestitor. Acum absenţa zgomotului fusese înlocuită de absenţa senzaţiilor, pur şi simplu nu mi-era frig. Ştiam însă că ar fi trebuit să Simt altfel după felul în care un alt bărbat, cu un slip  mai puţin roşu, se scufunda voit în zăpadă, se înfăşura în ea ca în cea mai călduroasă dintre pături. Am  văzut însă că mă apropiam de un final al acestei călătorii neplănuite atunci când am dat de un gard gri, la fel de rece, un soi de linie de sosire pentru participanţii care nu au intrat de bună voie în jocul apelor curgătoare. De după el s-a ivit chipul băbatului blond, cu ochii verzi, şi brusc totul  fost învăluit într-o atmosferă de staţune de munte, pe care el părea să o viziteze în fiecare an, iar eu – o faţă cunoscută , îl făceam să fie surprins plăcut de prezenţa mea atât de neobişnuită, atât de nesincronizată cu locul respectiv. Nu părea însă să fie surprins de ţinuta mea sumară, poate şi pentru că nici eu nu am apucat să rostesc nimic în legătură cu asta, din gură ieşindu-mi brusc următoarele cuvinte : Nu mai vin în viaţa mea aici. ( însoţite de un amestesc de frică şi zâmbet pervers al celui ce a reuşit). Replica mea a fost urmată de un cateogoric : Eşti fraieră dacă faci asta. ( banalitatea limbajului şi a conversaţiei noastre aparent vizând preferinţe turistice ascundea un sens mai profund, mai viu, mai Esenţial, al dialogului permanent dintre fricile mele, dintre muşchii mei neantrenaţi, sau senzaţia unor muşchi prea fragili pentru momentul în care şuvoiul puternic al apei ar apuca ferm talia subţite, aruncându-mă, dându-mă pradă rotirii fără de sfârşit).

Şi-apoi mai e al doilea vis, aparent fără legătură, în care mă plimbam printre clădiri la fel de înalte cu Matilda, probabil eram în Bucureşti, deşi aveam senzaţia unei sărbători provinciale sau a unui festival într-o locaţie de nimeni ştiută sau visată. Şi zâmbetul ei complice sau poate fascinat atunci când am început să îi povestesc visul : ca şi cum Ştia. Şi contopirea zâmbetului ei ( şi a unui Da rostit aproape fără să fie trecut prin filtrul gândirii) cu imaginea din visul anterior, al cilindrului gros de apă Albă, înalt, tâşnind cu forţă din fântână, unindu-se poate cu albastrul cerului, cu picăturile de sus. Şi vocea mea , şi mâinile mele cuprinzând neputincioase aerul în timp ce îi spuneam cu un glas aproape sfârşit : Era atât de albă, atât de albă.

Atât de alb era şi câinele pe care l-am întâlnit printre străzi întortocheate şi înguste. Şi ea a început să îl strige, să îl cheme , să îl roage să ne însoţească. Mâinile ei calde îi atingeau blana deasă, atât de albă, atât de albă. La început mi-era frică, o uram pentru că i-a atras atenţia, l-a chemat atât de aproape, mă speria imaginea câinelui suindu-i-se în spinare cu atâta dragoste, la început aşteptându-mă în orice clipă să îi găsească jugulara şi să muşte cu poftă. Dar frica nu îşi avea locul, era prea alb, prea călduros, prea multă iubire, prea multă grijă. Şi-atunci am Înţeles : mi-am aplecat timid spinarea, mi-am expus vulnerabilitatea cu atâta umilinţă şi el s-a urcat pe mine, nici nu mai părea câine acum, îi simţeam răsuflarea caldă şi protectoare pe ceafă, boţul ascuţit şi colţii nu mai erau percepuţi ca o ameninţare; dar acum că se urcase pe mine încetase să fie atât de alb, atât de alb ; căpătase o nuanţă cenuşie, un fel de alb murdar, o nunaţă tipică maidanezilor.

Matilda dispăruse şi ea. Era doar spatele meu şi umerii pe care mi se odihneau labele murdare de noroi ale unui alb, atât de alb, pe care abia învăţam să-l iubesc.

M-ar fi ciugulit, m-ar fi lovit cu straduinta pentru a-mi desface matca de toate rezidurile gospodaresti din imprejurimi; ca apoi sa ma abandoneze sagalnic. Nu eram de ea!
Nu stiam ce sunt si nici ea nu aflase asta, atata timp cat- chiar daca nu aveam vreun miros interesant pentru genul asta de lighioane, nici nu voiam sa ma fac inteles, lasandu-ma macar mancat. Astfel, as fi avut o sansa la vesnicie prin jertfa mea.

Dar inca de la inceput nu am stiut sa-mi acord sanse sau sa acord macar celor din jur genul asta de artificii.
Ar fi plouat peste mine, razele soarelui m-ar fi topit, decolorat, bucurat. As fi simtit izul durerii obiectelor din jur. Al celor vii, al celor care ar mai fi avut ceva de zis prin dulapurile camarii, pe obiecte de mobila din cires, eventual dintr-un baroc desumflat, prin cutiile de jucarii ale mai actualului domn Goe sau prin lada de zestre a unei fete mari cu riduri, cand fata ori nu mai e mare ori are prea multe riduri; cand ridurile vor sa acopere rusinea trista a deflorarii. As fi simtit fiorul mortii. Cel care te face sa realizezi ca esti normal, ca poti accede intr-o lume a bucuriei, in lumea linistita a astrelor.

In lumea viselor mele- caci asta credeam ca este- cunoscusem deja cladirile din sticla, florile din fier forjat, copii care mergeau la scoala de cadavre intorsi cu o cheita albastra sau roz, berzele care tot mai incercau sa strabata orizontul adevarului, orizontul intunericului, in incercarea de a aduce copii – pe cei adevarati- chiar daca acum nu mai erau rodul dragostei parintilor lor, ci colet adus in urma unei comenzi pe internet.
Exista o rezerva de suflete calde in raiul ascuns din care in rastimpuri berzele raspandesc viata.

Povestea sufletului meu ar fi putut incepe oriunde; in marea cea albastra, plina de alge, strabatuta de creaturi cu corpul alungit, cu aripioare si solzi, cu priviri ciudate, cu priviri prietenoase sau chinuitoare, printre perlele ascunse in scoici, printre epavele de acum, inghitite de valuri, cu tot cu calatori, cu tot cu visele si sperantele lor. In salbaticia muntilor, oricare dintre ei, ai oricarui continent, oricat de inalti, salbatici, oricat de tristi sau imbracati de vegetatie; intr-o delta cu ape limpezi, in cel mai mare desert , intr-o depresiune bogata.

Dar am prins trup de lut in pantecul unei fiinte vii, pe care apoi am numit-o mama.

Invatasem sa simt mirosurile, caldura iubirii, a accesibilitatii necesare oamenilor. Cu trecerea timpului insa, pe masura ce am imbatranit, ce am capatat mai multa experienta in tot ceea ce priveste societatea moderna, diferenta dintre gandurile si atitudinile oamenilor, pe masura ce incercam sa invat adevarul despre iubire, iertare, credinta si incertitudine, am observat ca marea majoritatea oamenilor din jurul meu incearca sa transmita si sa pastreze pentru ei sau pentru cei “dragi” lor- false valori.

Am continuat totusi sa fiu cinstit si sa lupt pentru o viata corecta.
Bietul de mine! Mai bine eram mediocru de la inceput, nu mai visam la lucruri frumoase si corecte. Eram ca toti ceilalti.

De frica esecului am adus esecul in viata mea si a celor dragi mie.

- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi’au făcut poftă.

- A, da, sigur, serveşte’te. Uite, ţi’o aprind eu.

Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu’mă într’un zîmbet şchiop, aproape timid.

- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum…

- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.

- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca…ce fel de nume e ăsta?

Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu’i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.

- Nu ştiu nici eu. Cineva, într’o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi’a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.

Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa’i fur felul de’a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?

- Te’ai urcat vreodată în tren fără să’i ştii destinaţia?

Hainele, mai  exact pantalonii  albaştri, rupţi   pe  ici  pe  colo, şi  bluza  roşie, pătată, îi  erau  punctate  de  picături  mici  de  rouă. Pielea, murdară, i  se  încreţise, de  parcă  era  o  găină. Se  ridică  de  pe  bancă şi,  încercând  să  se  încălzească  cu  braţele  mititele, porni înfometat  către  bulevard. Acolo , îi  va  ruga  pe  domnii  să-i  dea  şi  lui  nişte  bani  să-şi  cumpere  o  pâine. Imaginea  unei  pâini  calde  îl  bucură  şi  alergă  tot  drumul  până la destinaţie.

Trebuia  să  fie  în  jur  de  zece, căci  soarele  strălucea  puternic  pe  cer, iar  “ Strada  Mare ”,  cum  credea  el  că  se  spune  la  bulevard, era plină  ochi  de  maşini şi  oameni, toţi  prinşi  în  grabă  şi  nepăsare. Băiatul  se  postă  în  faţa  unei  alimentare şi, învingându-şi  ruşinea, căci  se  simţea  inferior  domnilor, întinse  mâna  către  cei  care  intrau  şi  ieşeau  din magazine  şi  începu a  recita  mult  prea  bine învăţata frază:

- Iertaţi-mă  că  vă  deranjez, domnule, daţi-mi  şi  mie, vă  rog frumos,  nişte  bani  de  o  pâine.

Se  adresa  cu  “ domnule”  atât  bărbaţilor, cât  şi  femeilor, neştiind a  vorbi  corect. Băieţelul  avea  în  jur  de  8  ani  şi  trăia  din  mila  oamenilor cam de  când  se  ştia. Mama  lui  îl  abandonase, acum  trei  ani, de  Crăciun, în  faţa  unui  magazin de  jucării şi  dispăruse  pentru  totdeauna.  Întreaga  noapte  îşi  căutase, plângând, mama , dar  nici urma de ea. Un  bătrân  beţiv , care-l  găsise  degerând  lângă  un  semafor , îl  luase în  grija  sa, oferindu-i  un  cămin, într-o  mahala. Îşi  amintea  că  bătrânul, văzându-l  stând  în  ninsoare, îl  întrebase:

- Cum  te  cheamă, băiete?

- Ţigan.

Aşa  ştia  băiatul  că-l  cheamă. Ţigan. Maică-sa, mereu  plină  de  vânătăi, nu-i  spunea  în  niciun  fel, nu  se  îngrijea  deloc  de  el, lăsându-l  să  moară  de  foame  zile  la  rândul, până  ce-şi  amintea  că  are  un  copil. Nu  fusese  învăţat  să  vorbească  şi  ştia  doar  câteva  cuvinte  şi  fraze pe  care  le  auzise  la  maică-sa. Majoritatea  erau  înjurături. Defapt, tot  ce  ştia  el  despre  lume  erau  lucruri  memorate  de  la  alţii, căci  ţinea  minte  fiecare  cuvinţel  pe  care-l  auzea. Într-o  zi, un  copil  venise  să  se  joace  cu  el, dar  o  tânără  femeie, toată  îmbrăcată în  haine  scumpe, îl  dojenise:

- Andrei, vino  în  coace, puiule, nu  te  apropia  de  el, că e ţigan.

Fericit  că  aflase  cum  îl  cheamă, băiatul se  dusese  acasă  şi-i  spusese mamei. Aceasta  a  râs, după  care  l-a  bătut  până  a  uitat  de  el. Când  şi-a  revenit, s-a  bucurat, căci  aşa  credea  că  îşi  exprimă ea  mândria.

Autor: Theodor Barbu

Stau în cafenea cu George şi degustăm amândoi insinuările de goliciune – un picior suav şi bine bronzat, un decolteu de o nobleţe aristocratică, purtat de către o blondă cu părul scurt. Sorbim o picătură de monden, străpungând marginile scrumierei cu ţigarete fine, doi străini desăvârşiţi ce împart poveşti familiare. Mor după o gură de aer proaspăt. Din păcate plămânii mei vor trebui să se împace cu izul de nicotină arsă, căci nimeni nu pare să vrea să deschidă o fereastră blestemată. Fumul pluteşte apatic spre tavan, se furişează în fiecare colţ al camerei, mângâindu-i pereţii gri, trişti; aproape c-o sărută pe chelneriţă pe obraz atunci când ne aduce nota. “27 de lei, vă rog” rosteşte timidă, privindu-l pătrunzător pe George şi prizându-i parfumul scump cu o delicateţe forţată. Nările îi tresar, el îşi scoate MasterCard-ul şi-l glisează provocator prin P.O.S., iar ochii-i flămânzi se hrănesc cu zâmbetul ei insinuant. “Cred că e nouă pe-aici” îi spun lui George. “Nu-i rea, nu-i rea deloc”. Într-adevăr fata care tocmai a plecat avea ceva special, ceva ce ne-a atins simţurile în ciuda nenumăratelor sticle de bere pe care le-am golit în seara asta. Cu toatea astea m-am jurat să nu mă mai îndrăgostesc, indiferent de situaţie, de această dată s-ar putea foarte bine să-mi fie fatal şi nu-ndrăznesc să-mi asum acest risc. La inima ta, mi-a zis doctorul, e un privilegiu pe care nu ţi-l permiţi. Am mai lenevit pentru câteva minute în camera aceea întunecată, luminată doar de ochii chelneriţei şi entuziasmul lui George, iar apoi ne-am grăbit paşii către metrou, ştergându-ne orice expresie umană de pe chipuri. Se-ntâmplă câteodată ca propria-ţi existenţă să se metamorfozeze în ceva atât de malefic, atât de impur prin excelenţă, încât nici măcar nu îndrăzneşti a o conştientiza. Viaţa ţi se transformă în ore infinite de muncă şi somn, o maşinărie neobosită gresată cu propriul venin. “Nu te poţi opri niciodată”, îi explic lui George urmărindu-mi şirul retoric, îi spun toate astea de parcă aş fi gândit cu voce tare şi el m-ar fi auzit cât se poate de limpede. Mutra-i nedumerită îmi sugerează că n-are nici cea mai vagă idee despre ce e vorba, aşa că-l întreb:

-          Nu te-ai săturat de tot rahatul ăsta?

-          La ce anume te referi ?

-          La mizeria ce ne-nconjoară, la scurgerea păcătoasă de timp pe care o numim viaţă. Vreau să spun, nu te-ai săturat?

Şi înainte să se poată gândi la vreun răspuns zic: “Unde te vezi peste zece ani ? Ştiu că-i un clişeu, dar fă-mi pe plac puţin şi răspunde. Sau nu, lasă, ce crezi că vei face anul viitor ?

-          Viaţa fără exces e un drum lung şi plictisitor, mon cher ami. Peste un an mă văd recoltând fructele lui Dumnezeu, o să-mi fac curaj şi-o să iau o gură sănătoasă din mărul interzis doar ca să-i fac în ciudă.

-          Eşti un adevărat fiu risipitor, nu crezi?

-          Ei bine, nu suntem cu toţii? Dacă-mi permiţi analogia, oare Prometeu nu a fost un slujitor al omului?

-          Într-adevăr, nimic nu este mai adevărat.

George continuă:

-          Iar  păcatul său, nu a fost el o sfidare adusă zeilor?

-          Într-adevăr.

-          Te întreb, aşadar, unde rezidă virtutea dacă nu în păcat? Oare titanul grec nu şi-a primit pedeapsa cu vârf şi îndesat după ce-a furat flacăra sacră? Durerea nu ne-a învăţat nimic?

-          Doar prin suferinţă poţi atinge mântuirea, asta vrei să spui?

-          Nu ştiu, poate. Lupul cel mare şi rău, este el condamnat să o mănânce pe bunicuţa? Unii o vor numi soartă, alţii ficţiune. Eu unul am încetat să mai cred în basme acum mult, mult timp. Ar cam fi cazul să te trezeşti şi tu la realitate, dragă prietene.

Praful se punea pe sticla de gin, şi ea însăşi se simţea murdară şi singură, blocată într-un univers al impersonalităţii cu care băuturile preferate de localnici erau atât de familiare, în care orice relaţie de camaraderie între sticle era împiedicată de efemeritatea coexistenţei lor. Eticheta sticlei, din hârtie de calitate, să fim înţeleşi, şi cu cuvinte într-o limbă cunoscută, începuse să se îngălbenească şi să se lase la colţuri când a venit Eliberarea. Un barman tânăr, care cu siguranţă că într-o ţară mai puţin îndepărtată nu ar fi avut voie să intre măcar în acel bar uitat de lume, a făcut o mişcare bruscă cum nici el n-ar fi gândit şi sticla de gin s-a răsfirat imperial pe pământul bătătorit ce ţinea loc de podea.

Mai târziu, într-un coş de gunoi improvizat dintr-o găleată găurită de vopsea, sute de cioburi de sticlă clară zâmbeau la lună.

Sursa foto.

Nu s-au căsătorit, însă, dintr-o piruetă executată pe note stângace, l-au adus pe lume pe Grisha, palid şi orb. După naşterea sa, Vasile nu a mai lăsat vodka din mână până în ziua când a murit, cinci ani mai târziu, mistuit de ciroză. Rusoaicele i-au făcut felul, întocmai cum îl avertizase bunicul său când şterpelea pe ascuns, în copilărie, bomboanele Korkunov, din Obor.

Catia a încercat să se întoarcă împreună cu fiul ei la Moscova, însă familia a anunţat-o printr-o scrisoare că nu doreşte să o primească înapoi după atâţia ani, cu un fiu nevăzător, iar că tatăl ei, secretarul general al primăriei, Vladislav Petrov, a stabilit cu autorităţile că trecerea graniţei Rusiei îi este strict interzisă domnişoarei nevrednice, care ar fi avut altfel un viitor glorios de prim-balerină la Kiev.

Curând, Catia s-a prăpădit de supărare, lăsându-l pe sărmanul Grisha în grija părinţilor săi spirituali, Francisc, un bun prieten al dirijorului, violonist şi pianist de excepţie, şi Lenuţa, soţia lui rămasă stearpă de pe vremea când lucra la fabrica de vopsele. Francisc l-a învăţat să cânte la vioară, iar Lenuţa a încercat să se obişnuiască cu gândul că trebuia să crească un copil care nu era al ei.

În doar trei ani, Grisha învăţase pe dinafară toate simfoniile lui Beethoven, concertele lui Mozart şi valsurile lui Strauss. Nefiind familiar cu forme, culori şi orice fel de înfăţişări de natură materială, era preocupat doar de sunete, de originea şi structura lor, de îmbinarea lor întru sublimul acesta care îl fascina. Grisha visa sunete. În fiecare dimineaţă lua vioara în mână şi încerca să reproducă muzica pe care noaptea subconştientul său sau vreo forţă exterioară nevăzută o scormonea sau i-o semăna în minte. Cântată înainte de a merge la culcare, Zingaresca lui Sarasate se auzea uşor sleită, a doua zi de dimineaţă arcuşul îşi lua vioara în braţe şi berzele uitau să mai plece în ţările calde, rândunelele îşi puneau fuste de ţigănci, de dragul lui Grisha, cel care visa sunete.

Grisha nu a văzut niciodată luna şi nici nu ştia cum să şi-o închipuiască. De fiecare dată când aceasta se împlinea, se apropia de fereastră şi auzea toţi copiii nenăscuţi zbătându-se în pântecele ei rece. Auzise de la părinţii săi că soarele e de fapt cel important pentru oameni, pentru că îi încălzeşte şi le dă lumină. Din cauza asta, lui Grisha îl plăcea luna, nu reuşea să îşi explice ce e lumina şi ştia că nu va putea vreodată să o asocieze decât cu vara, când mobila din casă se dilată şi trozneşte, tulburându-i visele.

Până să împlinească 14 ani, Lenuţa îi spunea în fiecare seară poveşti lui Grisha. La început, dintre cele clasice, cu tărâmuri fermecate, curcubee şi rochii de prinţese vălurite, dar el nu-i pricepea cuvintele şi nici lumea de dincolo de pleoape, doar vocea ei, respiraţia caldă şi umărul mirosind a vanilie reuşeau să îl liniştească. Grisha vedea doar muzica, fiica împăratului era o sprintenă notă Sol, grădina era un ţambal care cânta singur iar zmeul, un bariton care acoperea discursul unui flaut. Dar cel mai mult îi plăceau poveştile despre cârtiţe şi cum îi spunea Francisc că el e frate cu norocul, pentru că norocul e orb ca sobolul.

Doar de două ori a ieşit din casă, o dată cu părinţii, iar a doua oară cu naşii lui. Nici unii, nici alţii nu l-au mai scos a doua oară, pentru că în lumea din afara apartamentului Grisha devenea nervos şi cel mai trist copil de pe faţa pământului. Zgomotele maşinilor, fluierăturile oamenilor şi tot necunoscutul care îl înconjura pe stradă îl tulburau şi nu îi mai dădeau voie să audă muzica ce răsuna în mintea lui. Nu putea să perceapă toată forfota decât ca pe o orchestră în care fiecare instrumentist cântă după cum îl taie capul, fără urmă de armonie, într-un haos fără de lege, iar asta i se părea o blasfemie.

Maria s-a născut în aceeaşi zi cu Grisha. Zece ani mai târziu, tatăl ei a primit prin succesiune apartamentul 403 şi toată familia s-a mutat dintr-un cătun de munte uitat de lume în Bucureşti. Părinţii ei s-au angajat la un mic restaurant din cartier iar ea a început să meargă la şcoală. Fiind singura fată de la ţară, colegii ei o respingeau şi râdeau de originile ei sărăcăcioase. Mariei îi era dor de munţii de acasă şi de păsările care îi ţineau companie primăvara în copacii din grădină.

Când Grisha a început să cânte a alinat toate dorurile fetei, care abia aştepta să sosească mai repede acasă pentru a se lipi de perete şi a asculta vioara lui plângând. Nu mai auzise niciodată muzică clasică, însă îi plăcea nespus. Maria şi-ar fi dorit să îl cunoască, să îl privească măcar pentru câteva momente, să îi vorbească despre cum el era singurul care o înţelegea, deşi nu se văzuseră niciodată. Întâlnind-o pe Lenuţa, a rugat-o să îi dea voie să îl viziteze pe Grisha şi să se joace sau să înveţe împreună, însă aceasta a refuzat-o categoric, invocând faptul că lui Grisha nu îi plăcea compania necunoscuţilor şi că din acest motiv ea şi Francisc îl şcoleau acasă. Din când în când, Maria zăbovea pe holul etajului privind prin vizorul uşii violonistului sau printr-o crăpătură neastupată. Într-o zi, i s-a părut că îl vede intrând în bucătărie, înalt, cu părul negru până sub urechi şi spatele drept, de bărbat tânăr. Maria a simţit atunci că genunchii nu mai sunt ai ei. Speriată, a intrat repede în casă plângând, nu îşi dădea nici ea prea bine seama de ce. Începuse să îl iubească.

Suspina în tăcere, fără să i-o poată spune, hrănindu-se doar cu muzica lui. Când Grisha cânta Zaraza sau Să-mi cânţi cobzar, fata simţea că toate cuvintele  sunt pentru ea şi că el era conştient că ea există şi îl iubeşte, de dincolo de peretele rece, marmoreic.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. “LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

– E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Lynx „Psihedelicul” Holloway, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice (el, Mishu) de capotele unor maşini parcate în faţa ACR-ului din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu (Mircea The Witness), când se poza cu ochelarii de soare şi cu chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai „Plodu’” Bercea şi Valentin „Psihedelicu’” Busuioc, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ioan „Clăparu’” Ionescu) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven, paraşutistul de mai devreme).