Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
un roi imens de corbi înfășura aerul pe aripi, mă lăsa fără suflare. știu,
ai fi împărțit ultima bulă de aer cu mine dar nu puteai deschide gura,
simțeam cum într-un fel anume, din spatele ochilor închiși, mă priveai și-mi mîngîiai pieptul cu gîndul.
îmi întindeam brațele și te strîngeam aproape, într-o pătură caldă ce tremura la fiecare pas nesigur.
nu știam ce să fac, să te spun mamei că iar dormi, deși nu-ți simțeam pe buze vin oțetit uitat prin butoaie,
sau să te ascund, un trofeu numai al meu, de care nu va ști nimeni.
am rămas să dorm cu tine, să te încălzesc din teamă că pleci dacă ți se face frig
și toate nopțile nu mi par suficiente pentru asta.
vroiam să-ți cînt, dar nu m-ai învățat nici un cîntec, așa am fredonat în sinea mea, pentru amîndoi,
the luxury of tears
și am făcut schimb de haine.
îmi pare bine c-ai murit tată, așa nu vei ști cît de tare am izbit chipul tău de pereți
sperînd să apară icoane.
mîine voi merge în mijlocul orașului cu poza ta în piept,
voi urî oamenii pentru tine și fiecare trecător va rupe o bucată din mine
ca dintr-un afiș de concert cu christian death.
Toamnă de vise, speranţe şi începuturi
Covor de frunze uscate îţi împresoară calea.
Confuz şi melancolic străbaţi atâtea drumuri,
Lăsând în urmă vise ce prevestesc ninsoarea.
Te mai cutremură doar vara cu dulcile iubiri,
Ce un octombrie ploios ţi le aduce-aminte
Emoţii şi priviri, surâsuri, amintiri
Vântul ce şuieră prin ale ei cuvinte.
Nu e târziu acum, dar nu e nici devreme
Să crezi în ce mai simţi, când sunt atâtea semne.
O să stârneşti furtuni şi ea o să te plouă
Cu ochii ei albaştrii ce-s înecaţi în rouă.
Să nu uiţi timpul care a trecut
Căci tot ce e mai viu acum se stinge.
Nu pot să cred că ceasul s-a oprit
Iar umbra nopţii încet, încet mă-nvinge.
Nu mai aud nimic şi asta mă deprimă
E prea multă căldură aici, în mine.
Petale de-ngheţ vor sufletu-mi aline,
Şi cartea de pe masă se-ndreaptă către tine
Ai aruncat-o de atâtea ori…
Încât tristeţea ei mă macină de-a dreptul.
De ce ţi-e frică s-o deschizi în zori?
Sau te gândeşti că se schimbă subiectul?
Tu mâine vei fi plecat în altă dimineaţă
În haină am văzut chiar azi biletul.
Tovarăş îţi va fi chiar cartea care-mi spune
Că tu şi eu am fost cândva subiectul…
O deschidere primară,
Un fel de ceară coloartă mov,
Salteaua care doare și puterea mută,
Cofragul saltimbancului formal,
Geana făcută și redesfăcută,
Satîrul rotit prin mese,
Cotitura filamentelor rotunde,
Și parîma straturilor de rușine.
Stau toate adulmecînd frivol
Opacitatea din spatele beznei,
Respiră-ncet prin apele d-eter,
Și se sufleacă printre probatele castroane.
Un om, dintre ele,
Deschide glasul năpădit de aer,
Si cum precum se aducea prin apa
Strigîndu-și alb novicele-animal,
Se referi de ele, din albul sac și mat
Și-ncovoiat de pară dulce-a sucului de sînge
Un animal beteag se-apropia de ei.
Omul deschise mîna,
Iar mîna se deschise.
Animalul saliva privire
Și privirea-i se întinse-n om.
În jurul lui formatele obiecte,
Ating prin verdele oțel
Capete.
Măcel.
Bucăți reînviate înconcordate,
Ating praful fin al grănicerilor putredzi
Se pregătesc de fapta care doare
De părăsirea omului
Și de suflarea vieții.
Culorile devin mai mari.
Iar albul crominează.
O biată descoperire moartă
Ce își rotește orbitor prin vale
Caracterele cusute printre inimile stătute fix.
Se descompune revenind o urmă,
Se retranspune prin cadența unu
Si se transformă-ncet în ultma redută.
Omul fugi cum fuge umbra după soare
Omul veni cum vine apa după ploaie
Si descoperit între forme depărtate
Își reprivi animalul și îi săpă o grabă.
Un animal deștept, o viață disperată străfulgera în ochii de aramă.
Un om minimal ce retrăgea să moară.
O serie de forme necalibrate prin mormane de prieteni calmi si dubitați.
Se rîse. O lacrimă defactă.
Căzu din josul unei pagini toarse permanent, de albina creanță.
Mișcarea care-apare devine mare, mare,
Nevoie de putință, cere Jupiter.
Om – Jupiter.
Animal – Om.
Stați!
Strigă secunda aliniată în rosturile cadențate ale straturilor filiforme,
Răsucește-te repede, prietene de oțel.
Săriți!
Strigă secunda toarsă prin inelele ovale ale funinginii creștine.
Iar omul lînga animalul său exagera cotirea prin fericitele perioade sure.
Se depărta numai pentru a se micșora.
Iar animalul scăpără o curațită evadare dim posibil.
Uită-mi aripile ridicate în vînt,
Părților de carton,
Evadează-mă din mine.
Și dacă te voi descoperi vreodată,
Dezgolindu-ți istorii policolore?
Poate mă înveți încă odată,
Degetul subțire.
Iar curcubeul marginal,
Marginal încă luminează coridorul etajului 7.
Lîngă poftă de prăjituri reci,
Cu egrasii plîngătoare,
Cu cîrtițe oarbe,
Și soare de ora 14.
Ceasul încă bate ora,
Limbile-ncă vorbesc trupul,
Oamenii, omul, și e-a,
Mă… privește…
De cînd îți zgîrie privirea,
Mi-a devenit incomfortabilă plăcerea.
Te-ai trezit special azi?
Pentru mine?
Nu
În afara ta, mai e doar un ghiveci cu frunze și păstăi,
Iar în năuntru, parcă disting o larvă,
Ești tu?
Nu
Mulțumesc.
Distrugînd felurite modele
şi mari podoabe adumbrite
verticale plante ce strivesc satîruri
sfîrtecă munţii creuzaţi în fluviile
popoarelor ciripite.
Un astfel de munte viciat,
un astfel de unduitor sălbatic ce trece printre vîrfuri de alminteri
nu poate decît să atragă amintea
spre simplele vindecături de fragede lunecări materne,
o vidă aluată ce desprinde culoare în judecată predestinată.
Pe tine te mai caut în lumea asta absurdă
Şi n-o să-ţi spun cuvinte ce fiinţa ta nu vrea să le audă.
Îmi folosesc emoţiile să mi te imaginez,
Îmi retrăiesc serile noastre să pot să te creez.
Şi-n ochii mei stângaci te conturezi de-ndată
Ca o făptură blondă, frumoasă şi înaltă
O parte ce mi-o dai mi-ajunge o veşnicie
Şi cea ce mi-o refuzi mă zguduie-n neştire.
O să îţi spun că vreau să pleci şi-n gând te rog să mai rămâi.
O să ma urmărească nostalgia şi focul nopţilor dintâi.
Mă voi plimba prin ger, prin frig şi prin zăpadă
Cu inima-ncălzită de amintirea ta prea dragă.
Copile, tu străbaţi ale vieţii sinuoase trepte
Şi mai scrutezi văzduhul în linii adiacente.
Ţi se arată război şi pace, imoral şi dreptate.
Viaţa-i o teoremă cu forme cubice şi pătrate.
Succesul e o ecuaţie cu n necunoscute,
Iubirea se argumentează cu acţiuni prea multe.
Se-ntâmplă ca problema să-ţi dea cu zecimale,
Aşa că mai strecoară peniţa-n călimare.
Cerneala iar învăluie foaia alba ca ninsoarea
Îţi pierzi din drepturi pe măsură ce înaintezi cu rezolvarea.
Există o concluzie la care ajungi prin două moduri,
Mori sau trăieşti chinuindu-te cu ale vieţii noduri.
Îmi amintesc posesia umană,
Sacrificul mamar,
Descrierea puterii de a frînge
Poțiunea jarului salbatic.
Dar de ma învirt în umbrele stîlcite,
Reapărînd mizeriile colectate,
Trenez doar partea joasa de lumină,
Și incă nimic emotional.
La sud de vene inghinale,
Stări de grație amorfă,
Cotiledonate înfometate
Și untură la discreție.
Judec acvilin,
Un sloi de ață atinsă de probabilitatea,
Cosoarele agățate pe noroiul verde,
M-au curățat.
Curat, servesc curățenie molcomă,
Depășesc turnuri fumegînde cu stîrvuri,
Reclădesc și eu, cimbrul, scrobul, Danaida.
Gandul mi-e o arma, realitatea un camp de lupta
Cuvintele izbesc o liniste sfasietor de muta
Exista un destin, un tot si un hazard
Ochii tai se preschimba in pietre ca de jad.
Ma-ncearca o durere ce azi nu imi da pace.
Trupul mi-e schingiuit pe o saltea de ace.
Ce simt si ce mai caut, ce oare e firesc?
Cand lumea mi-e straina, ce oare mai iubesc?
Sa-mi port iar visele pe cai necunoscute
Sa cred in alte iluzii, ce mi se par prea multe
Sa-mi leg de viata ta cuvantul si universul
Finalul si-nceputul, dorinta mea si versul.
Nopţi ciudate, făr’ de întuneric şi fără de vise.
Trăiri de mult apuse, ce nu se vor fi stinse.
M-atinge mâna ta prin gratiile de fier,
Dar eu nu o mai simt, nu te mai vreau, nu te mai cer.
Aromă de iasomie, tristă grădină de petale.
Miracole subite ni se aruncă-n cale.
Şi ce nu mai simţim, n-o să înţelegem pe veci.
Disperarea ce-o exprimăm prin gesturi mult prea seci.
Sublimă tragedie jucată în multiple acte,
Descrisă prin poezie şi prin iubiri deşarte.
Cortina ce se lasă peste iubirea noastră,
Un vultur ce ucide o pasăre maiastră.
