recitiri.ro » Eseu

Metafora gastronomica

Ella — Fri, 20 Nov 2009 13:19:36 +0000

Fii atent: închipuie-ţi că-ţi place foarte mult ciocolata. Că-ţi place atât de mult, încât nici nu contează dacă e dulce sau amăruie, albă sau neagră, mică sau mare, simplă sau cu alune. Te gândeşti la ea tot timpul, adormi cu gândul la ea şi te trezeşti şi noaptea poftind la ciocolată. Abia aştepţi următoarea dată când vei savura fiecare bucăţică, fiecare firimitură, când te vei linge pe degete şi vei spune „Atât? Mai vreau!” Ştii că nu-ţi face bine, că ai putea să te îmbolnăveşti, să te îngraşi, să-ţi strici dinţii sau să faci diabet. Dar nu contează. Fericirea de moment e tot ce cauţi. Cine gândeşte în perspectivă? Ei, ai prins ideea?

Bun, acum închipuie-ţi că cineva are toată ciocolata asta la care visezi. Că are o fabrică întreagă, de toate felurile. Că acolo simţi că este concentrată toată fericirea ta. Că ai da orice să fii acolo. Te simţi un pic ca Willy Wonka, nu-i aşa? Ei, tot ca el, mergi şi tu în vizită la fabrica asta. Guşti din toate soiurile. Ajungi să le cunoşti, să le deosebeşti, să ştii când şi la ce se potriveşte, ce mai, un adevărat expert. Proprietarul fabricii te priveşte, te admiră, se bucură de bucuria ta. Ba chiar ajunge să-i placă şi lui să fie darnic şi încearcă să rafineze tipurile de ciocolată, să o facă mai fină, mai gustoasă, mai aleasă, mai elegantă, mai deosebită, pentru tine. It’s a win-win situation. Mă urmăreşti până aici?

Aşa! Clar ai o dependenţă! Şi ca orice dependenţă, nu poate să ducă la ceva bun. În plus, ciocolata se răreşte, se împuţinează, îi scade calitatea, până ţi se face rău de la ea, atât de rău încât nu mai vrei să auzi de ciocolată niciodată. Ni-cio-da-tă! Auzi? Şi o vreme încerci să o înlocuieşti cu altceva. Cauţi surogate. Băuturi? Nu poţi s-o ţii la infinit aşa. Fructe? Sunt sănătoase, dar plictisitoare. De seminţe nici nu te-ai atinge, sunt de prost gust. Orice ai face, îţi lipseşte energia aia extraordinară pe care ţi-o dădea ciocolata. Ţi-e dor de gustul bun şi de senzaţia de dulce şi satisfacţie, de sentimentul ăla familiar, de … Dar ţi-ai promis că nu, niciodată!

Până într-o zi când, ca orice dependent, spui: e ok, a trecut destul timp, acum sunt în siguranţă, pot doar să mă uit sau chiar să gust puţin. Doar puţin, pot să mă opresc oricând. Înainte să-ţi dai seama, ai mâncat un pachet întreg şi mai vrei. Abia ai dat de gust din nou. Te copleşesc o grămadă de senzaţii pe care le credeai uitate. Te gândeşti că, de fapt, între tine şi ciocolată e o legătură indisolubilă pe care nici timpul, nici alte piedici nu o pot distruge. Îţi spui orice, dar nu contează, pentru că oricum nu te mai asculţi nici tu şi vrei să uiţi din nou şi de sănătate, şi de precauţie, şi de trecut, şi de viitor şi nu vrei decât să simţi din nou adrenalina, vibraţiile, fericirea! Da! Da! Da! Aaaaahhh!

…Pauză de efect…

Şi iarăşi vid. Nu degeaba există vorba aia că esenţele tari vin în doze mici. Dar tu eşti un dependent. Nu poţi să supravieţuieşti aşa, cu doze mici. Sau ai putea doar să supravieţuieşti, dar nu vrei. Tu vrei totul! Zi de zi. Nelimitat. Necenzurat. Nu vrei să te strecori în fabrică pe uşa din spate, când nu te vede nimeni, nu vrei să mai păstrezi slăbiciunea asta bolnăvicioasă ca pe micul tău secret, nu vrei să te mai prefaci. Şi atunci…

Fii atent: închipuie-ţi că atunci nu mai vrei ciocolată! Pur şi simplu. Ţi s-a luat! Că nu degeaba zice şi la televizor că excesul de alcool, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii. Da, asta e. Scurt pe doi: renunţi. Ai dreptate, nu e uşor, nu e uşor deloc. Dar ai experienţă acum. Ai mai învăţat şi tu una alta între timp. Nu mai eşti chiar ca la început. Şi apoi, când ţi se mai face totuşi poftă, ia o murătură şi-ţi trece!

(Sursa foto: www.photoforum.ru)

Fereastra de gheata

iYli — Fri, 06 Nov 2009 06:02:14 +0000

Era o iarnă blândă.Prin fereastra camerei bunicilor vedeam cum pluteau fulgii de zăpadă. Uşor, uşor, sticla pe care-mi sprijineam fruntea a început să îngheţe. Timpul se pierdea pe cursul râului infinit.
Inima îmi bătea tare, tot mai tare. Vedeam sănii cu zurgălăi, auzeam chiote vesele, zăpada scârţâia sub picioare. Lătratul câinilor. Glasul celor dragi.
Zi. Noapte. Zi. Noapte. Imagini plastice. Ninge.
În cuşca căţelului, două luminiţe se sting şi se aprind. Par calde şi blânde. Îmi simt fruntea rece. Îmi ridic pleoapele şi mângâi cu genele florile care îmbracă fereastra.
Atât de aproape şi totuşi atât de departe…..
Focul trosneşte în sobă. Îmi văd chipul în geam. Îmi simt părul aspru. Părul alb. Semăn cu iarna.
E mult de atunci. Miros de mere coapte. Şi numai o fereastră de gheaţă mă desparte de clipele în care zăresc ce-am fost odată.
Cândva, de prea mult ger, va crăpa fereastra…

Am publicat “Fereastra de gheaţă” in revista “Pasi pe nisip” in 1995.

Alerg

Ana-Maria — Thu, 17 Sep 2009 07:03:53 +0000

Merg des la alergat. Prefer singură şi, oricât de buni prieteni am fi, nu vreau să te văd în ochi când o fac. Nu pot vorbi când vreau să alerg.

Ies în stradă. Până la prima zebra număr cel puţin 10 feţe „nu deranjaţi, ocupat să mă spăl pe creier”.

Arăt ca un boschetar şi mă doare la başcheţi de ce crezi despre mine când mă vezi. Pentru mine nu exişti. Îmi pun căştile şi sunt doar eu şi muzica din capul meu.

Uneori te văd că zâmbeşti sau că întorci capul. Nu mă întreb de ce. Sunt banală ca o frunză cazută. Sunt complexată şi am slăbiciuni. Mă dor lucruri. Fug de greşeli. Sunt om. De-aia alerg.

Nu ai ce să vezi la mine. Decât faptul că nu am probleme să-ţi susţin dispreţul, curiozitatea, interesul, privirea.

După prima tură mirosul ierbii mă zgârie pe gât. Nu mă opresc, nu mă împiedic, nu cad. Alerg ca să pot alerga în continuare. E simplu.

În clipa asta sunt în drum spre parc. Tocmai am traversat şi văd lângă intrarea dintr-o curte o fetiţă de 5-6 ani. E şatenă închis şi se mozoleşte cu ciocolată, cârlionţata. Genul de copil care îţi sparge geamurile cu privirea dacă nu-i iei îngheţată asortată. Mi-a plăcut drăcoaica.

Fac 10 paşi şi simt ceva pe picior. Mă opresc şi întorc capul. Era o nuia iar la extremitatea ei se afla agăţată într-un rânjet însăşi maimuţica.

Alergase după mine dar nu mă lovise efectiv. Fusese mai mult ca o atingere de baghetă.

Îmi scot o cască pentru că văd că îmi vorbeşte: „cât e ceasul?”.

Scot telefonul din buzunar: „şase jumate”.

Îi sclipesc ochii iar zâmbetul îi e mobil ca un arc de dormeză: „mulţumesc, zâno”.

Mi-a îngheţat sângele în vene; mi-am amintit că în altă viaţă îmi zicea altcineva aşa. Mi-am pus casca la loc dar în capul meu replica rula, nu se mai termina, nu mai terminam eu să o aud. Cuvântul „zâno” îşi scosese colţii la mine. Am închis ochii şi m-am prefăcut că nu simt muşcătura.

Alerg des.

Alerg în cerc.

Uneori, alerg ca să îmi amintesc, alteori ca să uit.

De cele mai multe ori, alerg pentru simplul fapt că pot.

M-am oprit din scris pentru a Scrie

Dumitrita Hirtie — Wed, 16 Sep 2009 07:22:35 +0000

Am întrerupt orice activitate pentru a scrie acest articol. M-am oprit din scris pentru a Scrie. Am simțit agerimea unui fulger dinaintea respirației mele. M-am oprit necondiționat. Am simțit nevoia imperioasă de a scrie. Să scriu nu pentru și despre idealurile anului ultim de facultate, ci să scriu conștiinței mele, privirii ce ajunge înaintea respirației mele, cea care este singura capabilă să-mi direcționeze pașii fără a se ajuta de cărările trecutului. Acelui ochi vizionar ce-mi cunoaște doar poarta visurilor, punctul lor de start nu și decorațiile dinăuntrul curții, adunate de peste ani, asortabile sau nu întru totul. Am închis ochii în fața ochiului – indicator: obligatoriu înainte, fratele geamăn cu ochiul prim al visurilor mele, încă vii. Un cerc în continuă mișcare, cu același ritm de la A la Z, dar care-și refuză segmentarea, poticnirea pe drum, așa trebuie să fie. Mă întreb de ce nu se întâmplă așa și în viața reală, cea pe care o privesc în roz prin ochii verzi ce-și culeg contrastul cu fiecare unghi. De ce Zodia Racului pare să fie zodia de pe verso-ul zodiei mele de fapt? Zâmbesc acum, și-mi spun ironic: “Dumitrița, dar zodia ta este compatibilă cu cea a Racului”…poate așa este …ca în romanul “Zodia Cancerului”, expresia are conotație pozitivă, în esență. Totuși. Mă revolt asupra-mi pentru că îmi place să privesc diagrama trecutului, s-o retrăiesc, s-o fac să bată din nou, să-i admir Nadirul și Zenitul, iar și iar. Nu mă aplec asupra adâncimilor trecutului, ci-mi îndrept privirea spre clipele ce Acum sunt culmile dinaintea lui Azi și Mâine. Privesc doar cu un ochi, când ambii ochi fizici sunt sănătoși, când ambii sunt suficient de mari pentru a cuprinde prezentul și viitorul. Aș vrea să mă opresc din copiat trecutul și să încep o nouă filă de jurnal. Jurnal vizionar, jurnal al visurilor pereche.

M-am oprit din scris când am pierdut (material) ce-am muncit peste zi. Se poate recupera. Dar poate e mai bine să încerc să uit alfabetul vechi, pentru că ceva din trecut m-a uitat pe mine. O să-l folosesc pe cel nou, pentru a învăța a Scrie. Acum? Fac Bastonașe…

Am nevoie doar de exercițiu.

Copilaria este inima tuturor varstelor

Elena Cîrîc — Mon, 07 Sep 2009 11:18:49 +0000

Ambrose Bierce definește copilăria în Dicționarul Diavolului ca fiind „perioada vieţii umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii – la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii. ”

Așadar, crede! Speră! Visează, cu ochii larg deschiși! Cu forța cu care cândva credeai că toate jucăriile din lume pot fi ale tale, dacă tu asta îți dorești. Viața e frumoasă, iar tu n-ai bariere în calea ta. Nimic nu te oprește să vezi totul roz, să atingi balonașele de săpun și ele să nu se spargă. Să întinzi mâna către stele și să simți că le atingi.

D-asta cred eu că e copilăria magică. Fiindcă ai posibilitatea să crezi orice. Să îți dorești o păpușă Barbie, să o desenezi cu creioane colorate și să fie a ta pe vecie. Să îți placă la nebunie mașinuța roșie a prietenului tău de joacă, să o modelezi din plastilină și să vă jucați împreună, fiecare cu mașinuța lui. Să îi rupi mânuța ursulețului de pluș, iar bunica să ți-o coasă la loc, fără să observi vreo diferență.

Nu trebuie să existe o zi anume în care să-ți aduci aminte de copilărie. Poți să te simți zilnic copil, să joci în fiecare zi un joc nou. Să ai lumea ta.

Sursa foto: http://www.flickr.com/photos/library_of_congress/2179173952/