- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi’au făcut poftă.

- A, da, sigur, serveşte’te. Uite, ţi’o aprind eu.

Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu’mă într’un zîmbet şchiop, aproape timid.

- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum…

- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.

- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca…ce fel de nume e ăsta?

Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu’i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.

- Nu ştiu nici eu. Cineva, într’o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi’a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.

Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa’i fur felul de’a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?

- Te’ai urcat vreodată în tren fără să’i ştii destinaţia?

Related posts:

1. Curatenie
2. Erosiuni
3. Exercitiu de personaj

Autor: Theodor Barbu

Stau în cafenea cu George şi degustăm amândoi insinuările de goliciune – un picior suav şi bine bronzat, un decolteu de o nobleţe aristocratică, purtat de către o blondă cu părul scurt. Sorbim o picătură de monden, străpungând marginile scrumierei cu ţigarete fine, doi străini desăvârşiţi ce împart poveşti familiare. Mor după o gură de aer proaspăt. Din păcate plămânii mei vor trebui să se împace cu izul de nicotină arsă, căci nimeni nu pare să vrea să deschidă o fereastră blestemată. Fumul pluteşte apatic spre tavan, se furişează în fiecare colţ al camerei, mângâindu-i pereţii gri, trişti; aproape c-o sărută pe chelneriţă pe obraz atunci când ne aduce nota. “27 de lei, vă rog” rosteşte timidă, privindu-l pătrunzător pe George şi prizându-i parfumul scump cu o delicateţe forţată. Nările îi tresar, el îşi scoate MasterCard-ul şi-l glisează provocator prin P.O.S., iar ochii-i flămânzi se hrănesc cu zâmbetul ei insinuant. “Cred că e nouă pe-aici” îi spun lui George. “Nu-i rea, nu-i rea deloc”. Într-adevăr fata care tocmai a plecat avea ceva special, ceva ce ne-a atins simţurile în ciuda nenumăratelor sticle de bere pe care le-am golit în seara asta. Cu toatea astea m-am jurat să nu mă mai îndrăgostesc, indiferent de situaţie, de această dată s-ar putea foarte bine să-mi fie fatal şi nu-ndrăznesc să-mi asum acest risc. La inima ta, mi-a zis doctorul, e un privilegiu pe care nu ţi-l permiţi. Am mai lenevit pentru câteva minute în camera aceea întunecată, luminată doar de ochii chelneriţei şi entuziasmul lui George, iar apoi ne-am grăbit paşii către metrou, ştergându-ne orice expresie umană de pe chipuri. Se-ntâmplă câteodată ca propria-ţi existenţă să se metamorfozeze în ceva atât de malefic, atât de impur prin excelenţă, încât nici măcar nu îndrăzneşti a o conştientiza. Viaţa ţi se transformă în ore infinite de muncă şi somn, o maşinărie neobosită gresată cu propriul venin. “Nu te poţi opri niciodată”, îi explic lui George urmărindu-mi şirul retoric, îi spun toate astea de parcă aş fi gândit cu voce tare şi el m-ar fi auzit cât se poate de limpede. Mutra-i nedumerită îmi sugerează că n-are nici cea mai vagă idee despre ce e vorba, aşa că-l întreb:

-          Nu te-ai săturat de tot rahatul ăsta?

-          La ce anume te referi ?

-          La mizeria ce ne-nconjoară, la scurgerea păcătoasă de timp pe care o numim viaţă. Vreau să spun, nu te-ai săturat?

Şi înainte să se poată gândi la vreun răspuns zic: “Unde te vezi peste zece ani ? Ştiu că-i un clişeu, dar fă-mi pe plac puţin şi răspunde. Sau nu, lasă, ce crezi că vei face anul viitor ?

-          Viaţa fără exces e un drum lung şi plictisitor, mon cher ami. Peste un an mă văd recoltând fructele lui Dumnezeu, o să-mi fac curaj şi-o să iau o gură sănătoasă din mărul interzis doar ca să-i fac în ciudă.

-          Eşti un adevărat fiu risipitor, nu crezi?

-          Ei bine, nu suntem cu toţii? Dacă-mi permiţi analogia, oare Prometeu nu a fost un slujitor al omului?

-          Într-adevăr, nimic nu este mai adevărat.

George continuă:

-          Iar  păcatul său, nu a fost el o sfidare adusă zeilor?

-          Într-adevăr.

-          Te întreb, aşadar, unde rezidă virtutea dacă nu în păcat? Oare titanul grec nu şi-a primit pedeapsa cu vârf şi îndesat după ce-a furat flacăra sacră? Durerea nu ne-a învăţat nimic?

-          Doar prin suferinţă poţi atinge mântuirea, asta vrei să spui?

-          Nu ştiu, poate. Lupul cel mare şi rău, este el condamnat să o mănânce pe bunicuţa? Unii o vor numi soartă, alţii ficţiune. Eu unul am încetat să mai cred în basme acum mult, mult timp. Ar cam fi cazul să te trezeşti şi tu la realitate, dragă prietene.

Related posts:

1. Ce e nou?
2. Exercitiu de personaj
3. Les sentiers secrets

Trăiri de mult apuse, ce nu se vor fi stinse.

M-atinge mâna ta prin gratiile de fier,

Dar eu nu o mai simt, nu te mai vreau, nu te mai cer.

Aromă de iasomie, tristă grădină de petale.

Miracole subite ni se aruncă-n cale.

Şi ce nu mai simţim, n-o să înţelegem pe veci.

Disperarea ce-o exprimăm prin gesturi mult prea seci.

Sublimă tragedie jucată în multiple acte,

Descrisă prin poezie şi prin iubiri deşarte.

Cortina ce se lasă peste iubirea noastră,

Un vultur ce ucide o pasăre maiastră.

Related posts:

1. Amanta pe veci
2. Better Best Forgotten
3. Evantai

mi-am lasat gandurile la suprafata
si sap ca sa prind intunericul de picior
mi-am lasat constructia de-o viata
s-o vad rasucita-n oglinda cand mor

cuvintele mi le-am lasat ascunse undeva
sa planga fara mine caci eu m-am temut
simetria in molecule de apa sa stea
cand cerul va ninge-al meu cantec de mut

am zgariat cu unghiile-ntr-un fulg de zapada
jurnalul de-o viata ca un fractal
particule se recupleaza
cand cad in gol si-n rece zecimal

Related posts:

1. Anotimpurile iubirii
2. proximitate
3. joc de noiembrie

Autor: Andreea

m-am ratacit pe pamant
in ziua in care am pornit sa te caut
caci am plecat fara harta de-acasa
si m-am impotmolit in ploaie si vant.
cu timpul am inceput sa m-adaptez
la vreme, la lume,la viata
si-am inceput din nou sa cercetez
prin targuri, din piata in piata.
am intrebat fetele daca ti-au zarit
vreodata umbra prin sat
si hangii daca vreodata ai venit
sa prinzi un loc de-noptat.
si-s dealuri si munti ce-am strabatut
cu gandul doar la ochii caprui
si-am ascultat zeci de povesti in drum
dar a ta nu era ca a nimanui.
am incercat sa-mi fac din stele
un traseu care sa ma duca la tine
dar acestea nu te stiau a fi
si ca esti pe lume pentru mine.
mai am opt vieti ramase pentru a te gasi
si tot atatea inimi ce bat spre infinit.
e loc pe lume pentru acea zi
cand imi voi opri pasul nesfarsit.
imi semnez mai jos si aceasta scrisoare
a nu stiu cata trimisa in lume
sperand ca sub nori sau sub soare
o vei citi chiar tu, chemandu-ma pe nume.

Related posts:

1. Ochi nemuritori
2. Eşti departe
3. niciodată n-avem timp

De nelumina lumii.

Nu voi să pot a poate

Să-mi fiu eu între sinele de mine.

Îmi este cel mai frică

Să dobîndesc averea de dreptate

Să nu mai pot vedea

Cea dreapta rasuflare de un alt.

Îmi este frică, să te trag în mine,

Să mă despart de dulce-a ta cărare

De amăruia-ţi paralel-ascunsă

De rasuflarea ta cea colorată mată.

Şi-apoi, într-un apoi nefiresc

Să îţi fiu împinsul de pe stradă

Cofragul strîmt,

Şi lumea cea pătată.

Mai bine în friică,

Eu însumi tu, a fi eu însuţi,

Pentru a fi prin placul tău

Acela care-mi încă… nedispare.

Related posts:

1. M-am despărţit de mine
2. Pierduta intre ape
3. Cartea noastră

Dacă s-ar fi paraşutat cineva (să zicem Mike Nazarov – o să vedeţi cine este el) în spatele Mercurului (singurul magazin cu cinci etaje din Craiova), pe una dintre platformele din zona altui magazin, Mocheta, ce se găsea la parterul blocului-turn de pe-acolo, ar fi văzut o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau. Ţineau şi bere la ei, dar cu multă atenţie, din cauza comunitarilor – acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri puteau fi lesne numiţi „mentori”, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă respectivii nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, iar nu ca aceştia despre care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”.

Din fericire, nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri la bâză, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, spunând, uneori, monologuri comice, mai mult sau mai puţin spontane. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, pe lângă faptul că stăteau şi contemplau, lenevos, priveliştile de verdeaţă şi beton din jurul lor (lăsând a se-nţelege că nu le păsa de nimic mai mult decât ar fi trebuit), mai făceau un lucru: chiar dacă vedeau că vreo fată se dădea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se combine cu ea, ci doar stăteau şi priveau; sau se combinau, totuşi, dar pentru perioade scurte. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea, el însuşi făcând parte din categoria de mai sus.

Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005 şi 2006 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care cântaseră omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince). Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) jucase pe post de chitarist armonic. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îl dăscălise pe Mishu:

– Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu – să nu stai ca martoru’!
Dar, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, i se întorsese împotrivă: fusese poreclit „Mircea Martoru’”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”.

Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de la Mocheta: nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele de deasupra magazinului.

Oameni erau şi ei – atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist – om care pune botu’), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier periferic, cu mulţi ţigani, unde abia dacă găseai zece rockeri.)

Related posts:

1. Mishu The Prince
2. Ultimele nefericiri ale lui Arturo Exakta
3. Gara de Nord

Autor: Ruben Bucoiu

crucificările de azi nu-s cu piroane

piroanele moderne nu sunt cuie

romanii şi-au înn8at drumurile

plicurile ce conţin drumul cel mai scurt

durerile ascunse-şi îmbracă durerile prunci

ca pe nişte veşminte rănite

(nişte) răni oblodite-n iluzii

storc tubul telecomandei

(şi ştiu că aşa faci şi tu)

Related posts:

1. Curatenie
2. Si zeii mor
3. circuit inchis

Iubesc… iubesc şi cerul
Din ochii tăi iubite
Şi simt… simţim misterul
Iubirii împlinite.
Iubesc ca o femeie
Ce e perechea ta
Şi-a dragostei scânteie
Păstreaz-o-n mâna ta.

Iubesc…  cum vine  marea
La tărmuri să se-nchine
Şi simt… îţi simt chemarea
Ce de la tine vine.
Iubesc anii tot una
Trecuţi şi viitori
De-mi dai iubite mâna,
Vom fi nemuritori.

Iubirea ta-i ca pomul
Ce umbră-mi dă şi casă
Eşti soţul meu şi omul,
Cu inimă aleasă.

Related posts:

1. proximitate
2. Soarele în smog
3. Tragedie

Oras  mort… Oras gri… Oras  de  beton, incins, topit, sfaramat… Oras de  sticla  unde  oamenii  se izbesc  precum vrabiile  de  niste  ziduri invizibile, pe  care tot ei  le-au  cladit  intr-un timp nu prea indepartat… Oras  orb… Oras  mut…ma  inghite…

Am  pierdut autobuzu’ si n-am  niciun  chef sa-l astept asa  ca  merg 5 statii pe jos. Ma  uit  la copaci, ma uit la copii, ma uit la pasari, ma uit la cer, ma uit peste tot unde nimeresc, ma striga cineva din spate: Pavele, Pavele! Cine o fi, n-am chef azi, n-am chef azi, ma intorc , e Alex de la 4, nu l-am mai vazut de mult…

Conversatie. Banal. Ce faci, bine, tu, mai iesim la o bere, da, sigur, ce face pisica, bine, a murit, a naspa omule, nu, ca era batrana saraca, ah, nu stiu ce sa zic atunci, hai ca intarzii undeva, bine, mai vorbim, da, desigur, pa, pa si tot asa, fara continut, fara mesaj, de complezenta.

Oras inghesuit, ametit, nu te mai invarti, am obosit. Palid  si melancolic ne mananci sufletele, oras-vampir, am uitat de mine, sunt palid si melancolic ca si tine. Ne amestecam printre trupuri si cautam nemurirea sufletului in statii aglomerate de metrou, prea multe intrigi, e primavara da’ copacii inca au frunzele aurii, e primavara da’ fructele s-au copt deja, oras drogat, oras bastard, habar n-ai cine esti si ce vrei.

Related posts:

1. 7,8 grade pe scara Richter
2. Ceapa Alba
3. Ultimele nefericiri ale lui Arturo Exakta

Cât aş fi vrut ca pistolul despărţirii
Să nu fi fost încărcat,
În acea dimineata de ianuarie,
Şi să îmi pară că e ultima oară
Când te vedeam purtând armă.

Preferam un duel medieval…
Tu în rolul cavalerului,
Purtând armură,
Iar eu tot un cavaler,
Da,un cavaler cu părul negru…

Cu pistolul tău de ucis vise,
M-ai trezit în acea dimineaţă de ianuarie…
Eu încă aşteptam ca lupta dintre cavaleri
Să se încheie nedecis, iar victoria
Să fie atribuită destinului nostru comun.

Mi-ai sugrumat sentimentele
În acea dimineaţă de ianuarie…

Blestemat să fie, vânzătorul de arme!…

Related posts:

1. Umbra unor camarazi de arme
2. Cosmopolitism
3. proximitate

Autor: Ivcelnaiv

dacă aş avea un pic de timp
aş urca pe muntele olimp
aş citi vreo câteva din carţile
de le cumpăr pe toate parţile
aş mai scrie pe-o hartie
cea mai faină poezie

dacă aş avea măcar un strop de timp
aş mai inventa un anotimp
aş pleca de’ndată tocmai în peloponez
un soi de Lavandula angustfolia să studiez,
aş slăbi vreo patru kile
în maxim vreo şapte zile

dacă aş avea măcar firimituri de timp
aş mai urca o dată pe muntele olimp
aş scăpa de lenea-mi planetară
şi-aş ieşi s-alerg în fiecare seară
aş surprinde-o pe iubită-mea la fiecare pas
până aş lăsa-o totalmente fără glas

dar of of of of ce păcat
că sînt un tip atât de ocupat

Related posts:

1. Azi-dimineata in timp ce faceam dragoste un om a murit sub noi
2. Recitiri: luni va fi mai HOT ca niciodata!
3. E noapte în Bucureşti

Pieziş, spre cer ne înălţăm privirea

Şi vrem să găsim în prima stea

Căldura care ieri încă ne alina firea.

Se stinge focul, ne-nvelim cu scrum

Şi dulce şi amar ne cheamă dorul

Trăim în trei secunde câte-un an

Făr’ a putea să spunem…noapte bună.

Se stinge focul,ne-nvelim cu scrum

E frig, sunt ploi şi bate vantul.

Se-anunţă c-o să vină iarnă grea

În loc să facem focul, am aprins ţigara.

Se stinge focul, ne-nvelim cu scrum

Vrem să urlăm, dar gura nu ne lasă.

O lacrimă ne-ntoarce obrazul drept

Dorul o ascultă şi-adoarme cu braţele pe piept.

Related posts:

1. Iubire interzisă
2. Hamartia
3. Moartea lui Dionysos

Dragă jurnalule,

Astăzi m-am trezit mai târziu ca de obicei, deşi e joi şi ştii că eu în timpul săptămânii sunt matinală şi nu îmi place să întârzii doar pentru că mai lenevesc cinci minute în aşternut. Când am deschis ochii mă aşteptam să fie înnorat şi rece afară şi să văd din nou blocul gri de vis-a-vis, dar soarele strălucea frumos şi simţeam cum îmi lumina toată faţa.. Pesemne că trebuia să fi fost foarte frumoasă. Mai ţii minte când îmi zicea şi Herr Wolf  cât de frumoasă sunt dimineaţa în lumina soarelui ? M-am ridicat energic din pat, pentru că ştii că dacă fac mişcări leneşe de pisică somnoroasă nu reuşesc să alung somnul, şi m-am îndreptat spre odaia de toaletă.. Am fost plăcut surprinsă când am văzut că părul mi se aranjase foarte cochet în timpul somnului şi nici cele câteva fire albe nu mă mai deranjau atât de tare. Poate că nu sunt încă aşa de bătrână, deşi luna viitoare împlinesc 40 de ani. Oare o să îşi amintească cineva ?

Totuşi, ca de fiecare dată când mă trezesc, aveam un gust ciudat în gură .M-am apucat să îmi spăl dinţii cu îndârjire. Nu părul, care te trădează mereu atunci când albeşte, nu pielea, care se încreţeşte şi te face să te simţi bătrână, nu buzele care oricât de voluptoase au fost tot se subţiază, ci dinţii sunt cei mai importanţi atunci când o femeie vrea să facă impresie. Le acord o atenţie specială. Sunt mai atentă cu dinţii mei decât sunt cu unii oameni. Ţin mult la dantura mea. Aş înnebuni dacă într-o zi mi-ar cădea toţi dinţii. Am visat de multe ori că s-a întamplat asta şi m-am trezit speriată şi cu broboane de sudoare pe frunte…

Related posts:

1. identitate
2. Doamne, mai tii Tu minte?
3. Despre inimi

Autor: David Pripas

Mă uit la tine și te urăsc. Mă uit la tine și nu țtiu ce să-ți zic, cum să te ating. Câteodată avem scânteia aia incredibilă și funcționăm ca și cum ne-am fi născut unul pentru celălalt. Alteori mă uit cu ochi goi la tine, enervându-mă alternativ ba pe tine, ba pe mine. Tu nu schițezi nimic, nu mă ajuți cu nimic, de parcă îți place să mă domini așa prin insensibilitate. Clipești ritmic și sfidător.

Sunt rațional, știu că nu ajungem nicăieri așa. Încerc să-ți spun ceva profund, dar mă simt nevoit să-mi retrag cuvintele la câteva secunde după ce le aud. Încerc să îți spun ceva corect, dar îți dai seama de tentativa forțată și mă obligi, clipind, să revoc existența momentului. Suntem din nou la zero. Zero în chiloți de tablă.

Mai avem momentele noastre. Știi entuziasmul cu care vin la tine imediat după duș. Știi că dușul îmi limpezește mintea. Știi că nu ți-as mai da drumul și te ating plin de vlagă cu buricele degetelor încă îmbibate de apă. Te cuprind în fanteziile mele și nu îți dau drumul până nu te umplu. Nu trebuie să-ți descriu cum mă simt după ce termin. Știi prea bine că simt că exist pentru a face asta cu tine pentru totdeauna. Știi cum încerc să te surprind, să nu îți dau șansa să clipești. Mai am ezitări succinte, așa e. Dar doar pentru a nu simți urmă de regret la final. Știi asta.

De-asta nu înțeleg, dragă document Word, alb de goliciune, cum poți să mă neglijezi în așa fel. Cum te poți holba la mine ore întregi fără să-mi accepți un cuvânt tastat. Cum mă sfidezi cu al tău cursor ce clipește neîntrerupt, parcă repetându-mi: Nu.Scrii.Azi! Te urăsc pagină goală, încă nescrisă.

Related posts:

1. Ce e nou?
2. Exercitiu de personaj
3. Suprapuneri de aşteptări