Din cuprins:
Sylvie Guillem si Russell Maliphant la Bucuresti
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Fiecare uşă de pe culoar scârţâie şi tălpi imaginare lipăie pe linoleum, schimbă camere şi o dată cu pereţii de culori diferite poate si personalităţi.
Trupurile se imbracă in halate, femeile roşcate le poartă lungi până la glezne, din hârtie creponată verde-smarald, cele blonde din hârtie glasată cu imprimeuri provocatoare si scurte, iar femeile brunete, ei bine, ele se lasă mângâiate de ultimele noutăţi din ziare, acoperindu-şi până şi gâtul, cu gulere înalte, uşor zimţate spre capăt.
Fiecare geam stă ciobit într-un colţ, asteptând evadările, doar pentru a le transforma, sub semnul roşului, în tentative de sinucidere motivate de căutarea sinelui în aerul de afară. Pansarea se face cu bucăţi de tifon de cea mai bună calitate, însă durerea nu are medicament care să o vindece.
Nopţile zgârie asemenea unui disc stricat şi pisicile se adună în cerc, chiar în spatele casei, stau la taifas şi-şi miaună nesomnul de sub mustăţile curbate, cu privirea ţintind ceea ce nu se vede dincolo de ziduri.
Trupurile bărbaţilor sunt inconjurate de fumuri, trabucuri, ţigări, narghilele, iar vocile lor, joase si groase, nu lasă nimic de interpretat în afara atingerii, cu poftă, a materialelor prezentate de trupurile femei.
Culoarul e lung si fiecare scârţâit, al fiecărei usi, scoate un sunet adânc, tăiat chiar de foarfeca strălucitoare din care au ieşit şi halatele trupurilor femei admirate de fumurile bărbaţi.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd alergai înapoi, de mă luai pe umeri şi ne puneam un palton gigantic, deveneam un singur om, cu picioarele tale şi capul meu.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd împleteai idei din miez crud de cuvinte culese ca pe castane. Te ştergeai de batista albastră cu iniţialele tale într-un colţ şi-ţi părea rău cînd îţi spuneam că degetele tale poartă pigmentul liliacului.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd împărţeai, atent şi uitîndu’te aproape cruciş, bucata de hîrtie creponată în trapeze, cercuri şi romburi. Pe care le lipeai apoi, folosind buricul arătătorului de la mîna stîngă, îmbibat în aracet, pe-o bucată de carton; aşa se năşteau personajele traperombocercoparalelipipedice, cărora eu le puneam, din boabe de piper negru şi alb, guri, nasuri şi ochi.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd ne săruta ploaia, după închiderea abruptă şi zgomotoasă a umbrelei cu coaste de metal şi rochie verde, şi-o porneam, după nori,pe firul îngust şi întins al gîndurilor fără noimă.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd ne găsea dimineaţa leneşi sub cearceafurile proaspete şi aprilie ciocănea în geamurile de după care noi îi scoteam limba.
Îţi miroseau mîinile a liliac cînd te împiedicai de corturile din hîrtie, cînd străzile îţi dădeau bobîrnace în tălpi, cînd citeai de la sfîrşit cîte o carte, cînd pipăiai, neîncrezător, toate formele de bufniţe aduse de mine acasă, cînd spălai zîmbetele de oboseală şi le prindeai pe sfoara de uscat cu minicîrlige cu chipuri de minianimale, cînd puneai furnici pe portativ şi litere în supa aburindă, cînd ne jucam de-a baba oarba cu copiii din cartier,cînd aprindeai luminile în toate camerele, să sperii spiritele rele, cînd ascundeai de mine dulceaţa de nuci verzi, cînd îmi desenai iubirea cu cretă albă, într-un şotron strîmb.
Obişnuiam să merg acolo uneori, seara, să comand o cafea amară, să fumez şi să privesc amalgamul de vieţi grăbite, sutele de picioare călcînd peroanele, expresiile, gesturile, locomotivele.
Tabela de sosiri şi plecări îşi tot schimba înfăţişarea, numai eu eram aceeaşi, privind’o distant şi rece, ca şi cum oraşele afişate s’ar fi aflat undeva imposibil de ajuns.
Oamenii aşteptau trenurile, ele întîrziau, oamenii verificau biletele şi găseau vagoanele, trenurile erau monştri de tablă indiferenţi şi îmbătrîniţi, cutii metalice cu muzici, suflete, aşteptări, tristeţi şi doruri.
Priveam mereu departe, în agitaţie, niciodată aproape, sub nasul meu.
- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi’au făcut poftă.
- A, da, sigur, serveşte’te. Uite, ţi’o aprind eu.
Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu’mă într’un zîmbet şchiop, aproape timid.
- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum…
- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.
- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca…ce fel de nume e ăsta?
Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu’i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.
- Nu ştiu nici eu. Cineva, într’o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi’a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.
Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa’i fur felul de’a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?
- Te’ai urcat vreodată în tren fără să’i ştii destinaţia?
