Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Articole scrise de Vali Busuioc
Formaţia este totalmente fictivă. Membrii, în schimb, sunt, în marea lor majoritate, reali şi craioveni. Precizare: “ciohod” am dedus că înseamnă “pantof”, din “ciohodar” – pantofarul domnesc. Iar “cridă” înseamnă “cretă” la moldoveni. Deci, discografia. Menţiune (da’ ce zic eu “menţiune”? Premiu-ntâi, tatule!): formaţia activează între 2013 şi 2053, în primii patru ani, purtând numele Deltamistic. O dată cu schimbarea numelui, rockerii craioveni îşi schimbă bassistul. Textierul este şi impresar:
2014: “De mânuţă” (piese numai din experienţele muzicale anterioare ale roacherilor; texte nu doar de textiero-impresar, ci şi de muzicienii înşişi şi, pe alocuri, de poeţi români celebri – de exemplu, piesa clăparului pe versurile poeziei “În loc de prefaţă”, de George Topârceanu şi cea a bassistului, pornind de la “Unde ni sunt visătorii?”, a lui Alexandru Vlahuţă);
2015: ”Cridă în firidă” (primele încercări, sfioase, ca formaţie şi ca textier în colaborare în timp real: vasăzică, versuri şi muzici interadaptate, pe măsură ce sunt create);
2016: ”Antonel de Bontonel” (un mare dat peste bot la adresa “urbanilor”, adică a “mondenilor” (a snobilor, vasăzică); antiteză cu vremurile de aur ale românilor, în general, şi ale rockerilor români, în special; ultimul album cu cel dintâi bassist; ultimul album sub numele Deltamistic; albumul care le aduce consacrarea, datorită legitimării gerontocratice într-ale rockului);
2018: ”Manole cel Manual” (textierul propune “Manole cel Acustic”, dar clăparul consideră numele prea puţin subtil; piesele de până atunci sunt acum cântate acustic şi pe viu, în Keops, barul lor de veşnică ciumegire, din Craiova; primul album cu noul bassist, sosit direct din Forţele Aeriene Române, cu grad de locotenent; aproape numai compoziţii anterioare, ca să aibă nou-venitul răgaz să se integreze artistic; pe alocuri, câte un solo de bass al acestuia; câteva strofe în plus, pentru iluzia de noutate; unele compoziţii ale fostului bassist, mai mult sau mai puţin terminate de către el, continuate de către ceilalţi; câteva încercări ale lui bassistului cel nou, în special din perioada Craiova, când cânta în diverse formaţii de grindcore, împreună cu unul dintre cei mai mari grinderi locali din generaţia lor; primul album sub numele Jeg Tzappeshlitz, nume născut în urma unei beţii a textierului, pornind de la “Led Zeppelin”; pe copertele albumului, apar ambele denumiri ale formaţiei, pentru ca fanii să se familiarizeze cu trecerea);
2020: ”Aer-sol în si bemol” (cel dintâi album electric (vasăzică, nu acustic) cu noul bassist; prima sa compoziţie închegată pentru formaţie: “Die Gewehrmatratze” (“Salteaua cu puşcă”));
2023-2027: Trilogia “Construind imperiul” (părţile sunt compuse în întregime de către chitaristul solo, bassist, respectiv clăpar – albume de autor):
2030: ”Trompa-n Eurompa” (dedicat lui Hannibal, care a intrat cu elefanţi în Imperiul Roman; textierul, se află în perioada de documentare pentru un scenario de film despre daci; clăparul şi chitaristul solo, respectiv bassistul-pilot şi vocalistul, văzând că formaţia a luat o pauză, încep lucrul la câte un album, dând naştere unor zvonuri privind destrămarea trupei);
2036: ”Popa cu prohodul, rockul cu ciohodul” (coperta înfăţişează un rocker dând un şut în fund morţii; formaţia revine componistic, după şase ani de pauză: impresarul a terminat, între timp, scenariul filmului despre daci, dar, după aceea, muzicienii nu fac altceva decât turnee; urmează o scurtă pauză, pentru alte scenarii şi pentru albumele celor două perechi de mai sus; zvonurile despre destrămarea formaţiei se accentuează, dar sunt infirmate prin concerte în formulă integrală, cu piese atât ale formaţiei, cât şi ale perechilor de mai sus; chitaristul armonic şi bateristul părăsesc formaţia, copleşiţi fiind de stresul familial; anul 2039 este gol din punct de vedere componistic, fiind ocupat exclusiv cu căutări, dar fără nici un rezultat; clăparul trece la chitară, iar chitaristul solo ia în primire tobele, dar această formulă apare doar în concerte, nu şi pe albume, şi numai timp de şase luni; bassistul găseşte, la sfârşitul anului 2040, un chitarist armonic şi un tobar, cu vreo 20 de ani mai tineri decât ei);
2037: “Ciorchinele” (album semnat de clăpar şi chitaristul solo; voce principală, compoziţie şi texte în proporţie de 90%: clăparul; creaţie remarcabilă pentru desenele în stilul lui Giuseppe Arcimboldo, înfăţişând locuri, oameni şi hărţi din America de Sud; însăşi coperta albumului prezintă harta continentului sub forma unui ciorchine de Criolla; jumătate dintre piese sunt instrumentale; clăparul îi interzice impresarului să intervină în versuri, scriindu-le el însuşi, ajutat, pe alocuri, de către chitarist; critica apreciază albumul pentru muzică, acordându-i bile negre pentru texte, considerate la limita dintre siropoşenie şi emoism, impresie potenţată de către inflexiunile vocii clăparului; invitat special: Eduard-Constantin Cotoară, zis Edi Talent (care şi-a schimbat porecla din adolescenţă în renume, devenind unul dintre cei mai căutaţi chitarişti din Timişoara);
2038: “Constantin Constantinopoliţescovici” (album bassist-vocalist, satiric la adresa naşilor şi a părinţilor care pun finilor, respectiv copiilor nume tembele; titlul este preluat de la clăpar, cu acordul acestuia, care a avut ideea numelui în studenţie, într-o sesiune de fumat iarbă; voce principală şi majoritatea versurilor: vocalistul; compozitor principal: bassistul; albumul satirizează asocieri onomastice precum William Brânză, Triţă Făniţă, Culiţă Tărâţă, dar şi prenume de sine stătătoare, precum Loredan, Doralin sau Extera; nici Castela, soţia clăparului, nu este cruţată, fapt ce le atrage celor doi câte un şut în fund de la ea şi bărbatul ei; Zambilica, o iubită din adolescenţa clăparului, este la loc de cinste în album; bassistul-pilot are onoarea de a fi vocalist principal pe trei melodii: “Castela”, “Zambilica” şi “Florence Bârnău”; ultima este prezentată drept “această Eleanor Rigby a ridicolului cu reactoare”; versurile vocalistului sunt văzute de critici drept prea morbide; unii, însă, laudă ermetismul mai avansat decât cel al impresarului; alţii, pe de altă parte, îl văd doar ca pe un exerciţiu de dadaism; invitat special: marele grinder craiovean, fost coleg de trupă cu bassistul, pentru piesele ce vizează politicienii, cântate în manieră grindcore);
2042: “EKG muntos” (piese de până atunci cântate pe viu, la un concert, în formula ce îi conţinea pe cei doi noi instrumentişti: tobarul Gheorghe Neacşu (poreclit Veacşu, din pricina înţelepciunii aparente şi nu numai) şi chitaristul armonic Vasile Pârvu (zis Stârvu, fiindcă este înalt, slab şi palid, fără a suferi de ceva); formaţiei îi este dintotdeauna greaţă de antologii, soluţia de compromis fiind albumele pe viu);
2044: ”Nobeluri, rockeri şi cockeri” (cântece de dragoste în stil de familişti, în cinstea soţiilor textierului, respectiv bassistului, laureate pentru medicină, în urma descoperirii remediului la Alzheimer; cockerul, în clăpăugia lui, simbolizează, pentru rockeri, familistul moleşit; sintagma “rockeri şi cockeri” este preluată dintr-un monolog al lui Dan Sava, blondul de la Vacanţa Mare, monolog în care acesta o folosea doar la nivel ludic);
2048: ”Umoarea cepoasă” (diverse întâmplări din viaţa formaţiei, puse în versuri şi pe muzică; înregistrare dintr-un concert susţinut pe Wembley);
2049: “La patru piroaie” (coloana sonoră a unui documentar despre rockul românesc, despre sacrificiile făcute de rockeri, în general, şi de cei fondatori, în special; rockul în sine este prezentat drept calea lungă şi anevoioasă, iar nu cea conformistă, “la patru ace”);
2050: “Găluşca aeropurtată” (coloana sonoră pentru comedia cu acelaşi nume, scrisă de impresarul-textier şi bassistul-pilot, în care cei doi îşi imaginează o posibilă evoluţie a acestuia din urmă, dacă ar fi rămas în aviaţie şi dacă România ar fi trimis trupe în războiul dintre India şi Pakistan, desfăşurat în acei ani);
2052: ”Rola şi busola” (pe măsură ce rola timpului s-a derulat, ei, martorii, au imprimat o direcţie stilistică generaţiilor mai tinere (le-au busolat) şi speră să aibă aceeaşi influenţă asupra generaţiilor postume; promisiuni pentru un album trilingv, în trei volume simultan lansate; lucrul este întrerupt de sinuciderea impresarului, doi ani mai târziu, care îi lasă pe toţi nedumeriţi).
– LOL.
Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. “LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:
– E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…
Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Lynx „Psihedelicul” Holloway, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice (el, Mishu) de capotele unor maşini parcate în faţa ACR-ului din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu (Mircea The Witness), când se poza cu ochelarii de soare şi cu chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.
Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai „Plodu’” Bercea şi Valentin „Psihedelicu’” Busuioc, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ioan „Clăparu’” Ionescu) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven, paraşutistul de mai devreme).
Dacă s-ar fi paraşutat cineva (să zicem Mike Nazarov – o să vedeţi cine este el) în spatele Mercurului (singurul magazin cu cinci etaje din Craiova), pe una dintre platformele din zona altui magazin, Mocheta, ce se găsea la parterul blocului-turn de pe-acolo, ar fi văzut o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau. Ţineau şi bere la ei, dar cu multă atenţie, din cauza comunitarilor – acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri puteau fi lesne numiţi „mentori”, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă respectivii nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, iar nu ca aceştia despre care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”.
Din fericire, nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri la bâză, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, spunând, uneori, monologuri comice, mai mult sau mai puţin spontane. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, pe lângă faptul că stăteau şi contemplau, lenevos, priveliştile de verdeaţă şi beton din jurul lor (lăsând a se-nţelege că nu le păsa de nimic mai mult decât ar fi trebuit), mai făceau un lucru: chiar dacă vedeau că vreo fată se dădea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se combine cu ea, ci doar stăteau şi priveau; sau se combinau, totuşi, dar pentru perioade scurte. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea, el însuşi făcând parte din categoria de mai sus.
Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005 şi 2006 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care cântaseră omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince). Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) jucase pe post de chitarist armonic. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îl dăscălise pe Mishu:
– Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu – să nu stai ca martoru’!
Dar, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, i se întorsese împotrivă: fusese poreclit „Mircea Martoru’”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”.
Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de la Mocheta: nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele de deasupra magazinului.
Oameni erau şi ei – atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist – om care pune botu’), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier periferic, cu mulţi ţigani, unde abia dacă găseai zece rockeri.)
