M-am înșelat cu altul.
Sînt cel care se-mpacă iar cu sine.
Cît de fidel și-ndrăgostit de calea căzătoare
Este acela care-așteaptă să mă întorc la el.

Și mă întorc.
La fel ca la o stea ce cade,
Din nou și iar pe partea dreaptă.
O umbră de lumină-n întuneric,
Dar falsă și-numană. Nefirească însăși.

Un adevăr, real, pietrificat în generații
E-un voal de scai aprins-n jalbe fumigene.
Și înecat. Mă-ntorc la oxigenul meu sulfos.

Fi mîndru omule,
Mîndru la chip și la morală,
Căci drumul tău e drept
Ușor curbat la dreapta
‘ntr-un cerc prea lung să-l poți vedea cu mîna,
Să-ți simți opusu-n dreapta,
Și nepătrunsu-n stînga.

Ți-e drept, și-al meu i-e ghemuit.
Ți-e drum, și-al meu i-e fir de ață.
Oricît l-ai toarce tot un drum,
Oricît eu l-aș săpa, tot ață.

Îmi spun mulții că ușa îi de fier,
Că geamurile-i-s nșelătoare
Iar adîncimile apăsătoare ale culorilor,
Sînt numai efectele sedativelor asimilate din atingeri incerte.

Aș povesti urmările,
Aș povesti pașii următori din dosul ușilor tremurînde,
Numai că pe vîrfurile sclipitoare ale memoriei
S-au așternut privirile umede ale recilor pauze îngîndurate.

A pălit timpul și cu el regretul trecerilor.
Cum pot povesti eu ție, minune,
Cum pot transporta pe neștiut-n trecere?

Spuneau pe atunci căci cica te întorci mut,
Că trebuie să aștepți să îți crească părul la loc,
Că trebuie să stai în clădiri de oameni pline
Să se învîrte în mijlocul nebunilor,
Pentru ca orice alt salt de timp,
Să dăuneze neamului sortit la piedici blînde.

Ciripind pe colț de scară,
Gut-amară, gut-amară,
Serioșii ochi de pară,
Și-n sutien de roată goală.

Iar dacă ai aripie,
Trage tare de cîmpie,
Pregătește miezul muștei,
Și atacul corcodușei.

Cuie fierte, saci mărunți,
Te iubesc ca pe-un bănuț
Suie repede pe horn
Să se rupă capul corn.

Iese frunza vișinie
Din păstaia maronie
Dacă vrei să bei mujdei
Înfrunzește trei alei.

Toacă-le mărunt, mărunt
Și amestecă-le cu-nt,
Fierbe apa rece rece
Și îmbie boxa zece.

Nu știu dacă iese bine
Însă ține-te de mine
Uite cît de tare fuge
Bălăria care muge.

Pietre albe, roți mărunte,
Sufletul pe gard se rupe
Bucuria stelelor
Caria măselelor.

Cățelușul cel mai șchiop
Făcălețul meu miop,
Burnița cu capul patru
Și bundița fetei strop.

Se văd toate colorate,
Toate, toate numărate,
Eu și cu cățelul schiop,
Călărind, zburînd pe …op

Am zburat cu mîna-n sus,
Poezia mea de dus,
Ziua albă-a poeziei,
Stelele dau foc hîrtiei.

Stau toate adulmecînd frivol
Opacitatea din spatele beznei,
Respiră-ncet prin apele d-eter,
Și se sufleacă printre probatele castroane.

Un om, dintre ele,
Deschide glasul năpădit de aer,
Si cum precum se aducea prin apa
Strigîndu-și alb novicele-animal,
Se referi de ele, din albul sac și mat
Și-ncovoiat de pară dulce-a sucului de sînge
Un animal beteag se-apropia de ei.

Omul deschise mîna,
Iar mîna se deschise.
Animalul saliva privire
Și privirea-i se întinse-n om.
În jurul lui formatele obiecte,
Ating prin verdele oțel
Capete.

Măcel.

Bucăți reînviate înconcordate,
Ating praful fin al grănicerilor putredzi
Se pregătesc de fapta care doare
De părăsirea omului
Și de suflarea vieții.
Culorile devin mai mari.
Iar albul crominează.
O biată descoperire moartă
Ce își rotește orbitor prin vale
Caracterele cusute printre inimile stătute fix.
Se descompune revenind o urmă,
Se retranspune prin cadența unu
Si se transformă-ncet în ultma redută.

Omul fugi cum fuge umbra după soare
Omul veni cum vine apa după ploaie
Si descoperit între forme depărtate
Își reprivi animalul și îi săpă o grabă.

Un animal deștept, o viață disperată străfulgera în ochii de aramă.
Un om minimal ce retrăgea să moară.
O serie de forme necalibrate prin mormane de prieteni calmi si dubitați.

Se rîse. O lacrimă defactă.
Căzu din josul unei pagini toarse permanent, de albina creanță.
Mișcarea care-apare devine mare, mare,
Nevoie de putință, cere Jupiter.

Om – Jupiter.
Animal – Om.

Stați!
Strigă secunda aliniată în rosturile cadențate ale straturilor filiforme,
Răsucește-te repede, prietene de oțel.

Săriți!
Strigă secunda toarsă prin inelele ovale ale funinginii creștine.
Iar omul lînga animalul său exagera cotirea prin fericitele perioade sure.

Se depărta numai pentru a se micșora.
Iar animalul scăpără o curațită evadare dim posibil.

Și dacă te voi descoperi vreodată,
Dezgolindu-ți istorii policolore?
Poate mă înveți încă odată,
Degetul subțire.

Iar curcubeul marginal,
Marginal încă luminează coridorul etajului 7.
Lîngă poftă de prăjituri reci,
Cu egrasii plîngătoare,
Cu cîrtițe oarbe,
Și soare de ora 14.

Ceasul încă bate ora,
Limbile-ncă vorbesc trupul,
Oamenii, omul, și e-a,
Mă… privește…

De cînd îți zgîrie privirea,
Mi-a devenit incomfortabilă plăcerea.
Te-ai trezit special azi?
Pentru mine?
Nu

În afara ta, mai e doar un ghiveci cu frunze și păstăi,
Iar în năuntru, parcă disting o larvă,
Ești tu?
Nu

Mulțumesc.

Dar de ma învirt în umbrele stîlcite,
Reapărînd mizeriile colectate,
Trenez doar partea joasa de lumină,
Și incă nimic emotional.

La sud de vene inghinale,
Stări de grație amorfă,
Cotiledonate înfometate
Și untură la discreție.

Judec acvilin,
Un sloi de ață atinsă de probabilitatea,
Cosoarele agățate pe noroiul verde,
M-au curățat.

Curat, servesc curățenie molcomă,
Depășesc turnuri fumegînde cu stîrvuri,
Reclădesc și eu, cimbrul, scrobul, Danaida.

De nelumina lumii.

Nu voi să pot a poate

Să-mi fiu eu între sinele de mine.

Îmi este cel mai frică

Să dobîndesc averea de dreptate

Să nu mai pot vedea

Cea dreapta rasuflare de un alt.

Îmi este frică, să te trag în mine,

Să mă despart de dulce-a ta cărare

De amăruia-ţi paralel-ascunsă

De rasuflarea ta cea colorată mată.

Şi-apoi, într-un apoi nefiresc

Să îţi fiu împinsul de pe stradă

Cofragul strîmt,

Şi lumea cea pătată.

Mai bine în friică,

Eu însumi tu, a fi eu însuţi,

Pentru a fi prin placul tău

Acela care-mi încă… nedispare.