niciodată n-avem timp

Autor: Ivcelnaiv

dacă aş avea un pic de timp
aş urca pe muntele olimp
aş citi vreo câteva din carţile
de le cumpăr pe toate parţile
aş mai scrie pe-o hartie
cea mai faină poezie

dacă aş avea măcar un strop de timp
aş mai inventa un anotimp
aş pleca de’ndată tocmai în peloponez
un soi de Lavandula angustfolia să studiez,
aş slăbi vreo patru kile
în maxim vreo şapte zile

dacă aş avea măcar firimituri de timp
aş mai urca o dată pe muntele olimp
aş scăpa de lenea-mi planetară
şi-aş ieşi s-alerg în fiecare seară
aş surprinde-o pe iubită-mea la fiecare pas
până aş lăsa-o totalmente fără glas

dar of of of of ce păcat
că sînt un tip atât de ocupat

Evoluţie

Autor: Razvan Popescu

Trăiesc setea de revoluţie,
Deshidratat de idei ascuţite.
Revăd, resimt, reiau sub degete
Libertatea celor gratuite.

Acum sunt orb dar vând lumină,
Primesc in schimb tinichea falsă;
Aleg sa reconcep moneda
Ce va fi ban in alta viată.

Plângeţi si coloraţi pelicula,
Ce-mi va reacoperi karma;
Incendiaţi degeaba clipa,
Îmi veţi afla nicidecum urma.

Când plec, revin pe firul vieţii,
Cu gânduri noi, cu ochii limpezi.
Reangajez aceleaşi simţuri
Ce m-au trezit si din pământuri.

Încep spre un sfârşit mai mare,
Capitulez un vechi capitol.
Vreau si aleg puterea care
Mă va crea din nou discipol.

Jocuri

Autor: Gratiela Plopeanu

Lucruri simple adunate-n alte clipe,

Ne privesc şi adulmecă de-aproape

Fiinţa toropită ce-ncearcă să scape

Din jocul ce ne urmăreşte îndeaproape.

Tot aproape se simte şi dorinţa

De a arăta lumii cum toată fiinţa

În sine-şi ţine strâns credinţa.

Vremuri în joacă se joacă cu reacredinţa.

Iar timpul ne-ncearcă conştiinţa cu ştiinţa

Naturii ce vorbeşte-n şoaptă cu neştiinţa.

Vremelnice-amintiri se întrepătrund în nefiinţă

De teamă că-n ceruri n-ar exista pseudoştiinţă.

Din indiferenţă pentru acele clipe pripite,

Ne îndemnăm în subconştient la lucruri greşite.

Tot inconştient acţionăm asupra sufletelor fericite

Erodându-ne necontenit cu tot felul de plante acidofite.

Jocurile minţii alungă din noi simţul realităţii contingente,

Atrăgându-ne în schimb spre alte lumi cu ale sale false elemente

Şi profeţii ale tuturor celor care ne atrag cu produse suculente.

Retroactiv ne împărţim sufletele-n două, tot nouă ne par apoi absente.

Singuratate in noapte

Autor: Ioana Vișan

Luni. Ora 4:00 AM.

Întotdeauna mă deprimă serile de luni. Săptămâna abia a început, iar eu mă simt de parcă aş fi trudit un an întreg. Din cauza nopţilor nedormite oboseala nu dispare niciodată complet. Barul pustiu, clienţii picotind în faţa paharelor goale, patronul pufăind într-un colţ nu sunt de natură să mă trezească la viaţă, iar saxofonul răsună trist căutându-mă printre norii de fum. Am pierdut noţiunea timpului tot ascultându-l şi iarăşi m-a prins dimineaţa aici. Într-o oră răsare soarele. Oare să mă mai duc acasă?

Aseară a plouat zdravăn, dar pe la miezul nopţii s-a oprit. Abia dacă mai picură din când în când. Străzile sunt umede şi şiroaie de apă tulbure se scurg de-a lungul trotuarelor. Este răcoare şi miroase a liliac înflorit.

Nu sunt mulţi trecători pe stradă. În faţa mea merge agale o tânără îmbrăcată într-o haină de ploaie. Sunt la doi paşi în urma ei şi continui să păstrez distanţa. Nu-i văd chipul, dar gândurile îi sunt plecate în altă parte pentru că tresare când o maşină trece în trombă pe lângă ea împroşcându-i gleznele cu un val de apă strâns de pe şosea. Face un gest violent cu mâna în direcţia şoferului imprudent şi pentru o clipă coboară de pe trotuarul umed, fără să vadă autobuzul greoi care se îndreaptă spre ea. Reuşesc să o înşfac la timp şi să o trag din calea monstrului argintiu, care-şi vede de drum fără să încetinească măcar.

Mă priveşte dezorientată şi se eliberează din braţele mele. Se încruntă uşor, apoi îmi zâmbeşte şi se îndepărtează încet. O mai urmez o vreme, până când dispare pe una din străduţele ce împânzesc cartierul.

Marti. Ora 3:56 AM.

Am ratat recitalul. M-am dezmeticit tocmai când răsuna ultima notă şi mi a părut rău pentru că era una dintre bucăţile mele preferate. Clienţii n-au observat nimic, iar patronul a fost mulţumit. Poate într-o zi am să fiu în stare să o ascult de la început până la sfârşit.

Iar picură şi prevăd o aversă scurtă în următoarele câteva minute. Mă uit în jur încercând să străpung bezna cu privirea în căutarea unui adăpost. Ştiu drumul din instinct, dar la lumina zilei nu sunt sigur că aş recunoaşte ceva, iar întunericul nu mă ajută deloc. În schimb recunosc silueta din spatele meu. Acelaşi mers, aceeaşi privire absentă, acelaşi zâmbet când ni se întâlnesc privirile. M-a recunoscut, nu m-a recunoscut…

Ploaia ne ia pe nepregătite şi ne refugiem la adăpostul unei streşini înguste. Locul este strâmt, iar spatele îmi rămăne afară, la dispoziţia ploii înverşunate.

- Se opreşte repede, îi spun.

Ea ridică din umeri.

- Nu mă grăbesc, o aud şoptind.

- Treci des pe aici? întreb, deşi cunosc deja răspunsul.

Ea dă uşor din cap. Ochii întunecaţi mă fixează îndelung şi este ceva ciudat în felul în care mă priveşte, dar nu-mi dau seama ce.

- Lucrezi în apropiere? insist eu.

- La spital, îmi răspunde ea şi îmi aduc aminte că la distanţă de câteva străzi este un spital de psihiatrie.

- Doctoriţă?

Neagă cu o mişcare absentă, fascinată de reverul hainei mele. Ce-o fi găsit atât de interesant la el nu înţeleg, probabil este o manevră pentru a-mi evita privirea.

Ploaia se linişteşte la fel de brusc cum a început. De pe acoperişul înclinat se scurg şiroaie de apă şi câteva picături îmi alunecă pe gât şi de acolo se preling pe spate lăsând în urma lor o senzaţie acută de frig.

- Eşti ud tot, râde şi mă întreb ce găseşte amuzant în asta.

- Pentru că am încercat să te feresc pe tine, mormăi eu, dar ea îşi dă seama că glumesc.

Se uită cu coadă ochiului la ceasul meu şi o umbră de nemulţumire îi traversează faţa.

- Trebuie să plec, se scuză ea.

Se îndepărtează grăbită, oprindu-se din timp în timp să-mi arunce o privire fugară peste umăr. Îmi face semn cu mâna înainte de a dispărea la colţul străzii.

Miercuri. Ora 2:30 AM.

- Bună seara, îi spun când o văd apărând de după trunchiul gros al unui copac.

Nu-mi răspunde, se mulţumeşte doar să dea din cap în direcţia mea.

- Azi ai terminat mai devreme, observ eu.

Mă priveşte contariată, fără să înţeleagă la ce mă refer.

- Serviciul…

- Ah!… Da, sigur… De fapt încep abia în zori… îmi place să mă plimb…

- Ce noroc că azi nu mai plouă! glumesc şi ea schiţează un zâmbet.

Nu plouă, în schimb picură mărunt şi s-a lăsat frig. Poate altcineva n-ar înţelege cheful ei de a se plimba pe o asemenea vreme, eu însă nu mă mir. Aşa cum nu mă mir nici de faptul că spitalul este în cu totul altă direcţie, că ea este îmbrăcată într-o rochie subţire de vară pe sub haina de ploaie şi se comportă bizar.

- Ce zici de o cafea? o întreb, pornind de la ideea că n-ar putea refuza o băutură caldă.

O clipă am impresia că nu m-a auzit, ca imediat după aceea să accepte invitaţia:

- Dacă faci cinste…

Şi uite aşa ne trezim căutând un local care să fie încă deschis la ora asta târzie din noapte. Nu durează mult până găsim unul acceptabil într-o intersecţie. Nu vrea la bar, aşa că ocupăm o masă lângă geam, de unde putem supraveghea ambele străzi, deşi în afară de farurile maşinilor nu se vede mare lucru.

Un timp ne mulţumim doar să stăm în linişte şi să ne uităm unul la altul. Sau cel puţin asta fac eu, n-aş putea preciza exact la ce priveşte ea chiar daca se află doar la jumătate de metru în faţa mea. Şi-a scos haina de ploaie şi a rămas într-o rochie înflorată, fără mâneci şi cu un decolteu ispititor.

- Vii de la o petrecere? o întreb în timp ce mă debarasez de geaca mea, care s-a transformat într-o platoşă scorţoasă din cauza umezelii. Nu ţi-e frig?

- Îmi place frigul, mărturiseşte ea după un moment de aşteptare. Mă face să simt că trăiesc. În schimb, căldura mă scoate din minţi. Prefer de o mie de ori o ploaie rece în locul unei zi cu soare.

Mă abţin de la orice comentariu, totuşi nu cred că i-ar păsa prea mult de părerea mea. Îmi aprind o ţigară, dau să o servesc şi pe ea, dar mă refuză. Nu e fumătoare. Mă întreb la ce metode recurge pentru a-şi calma starea de agitaţie care din când în când pune stăpânire pe ea.

Nu pare să fie o fire vorbăreaţă, cu excepţia unor izbucniri scurte, iar eu mi-am pierdut capacitatea de a comunica normal cu oamenii, dar lucrul acesta nu pare să o deranjeze. Tot ce îşi doreşte este să stea cu ochii pierduţi în muntele de gheaţă din farfurie, a renunţat la cafea, şi să urmărească cu coada ochiului farurile maşinilor care se perindă la nici doi paşi de noi.

Joi. Ora 3:20 AM.

Ne ţinem de mână şi ne plimbăm de-a lungul străzilor pustii. Discutăm banalităţi, evitând orice subiect mai serios. Intre timp, mâna liberă i se joacă nervoasă cu o crenguţă de liliac alb. În urma noastră drumul e presărat cu flori micuţe pe care le ronţăie până dă de seva dulceagă. Undeva în spatele ceţei care îi învăluie ochii, este tot ea şi sunt clipe în care o recunosc pe deplin. Dar sunt şi momente când izbucneşte într-un râs necontrolat care o sperie. O singură dată surprind urma unui zâmbet adevărat.

Vineri. Ora 5:45 AM.

- Te-am aşteptat, vine reproşul şoptit.

Ne oprim în conul de lumină al felinarului, unde ne simţim izolaţi de tot ceea ce ne înconjoară. Se uită lung la mine, cu privirea sticloasă care mă sfredeleşte până în adâncuri.

- N-am putut să plec mai devreme, încerc eu să mă scuz, dar nu mă aude.

Priveşte agitată în jur şi clatină din cap:

- Te-am aşteptat…

Pleacă în fugă, odată cu zorii care inundă brusc pereţii umezi, la fel ca obrajii ei.

- Pe mâine… poate… strig după ea şi nu-mi dau seama dacă m-a auzit sau n-a vrut să mă audă.

Sâmbătă. Ora 4:10 AM.

Refac traseul cunoscut. Merg pe mijlocul trotuarului fără să mă grăbesc. Una dintre străduţele care îmi întretaie calea o să mi-o aducă în drum. Becurile sparte n-au fost înlocuite şi calc cu grijă ca să nu mă împiedic în crengile de liliac care zac împrăştiate la tot pasul. Cineva întârziat şi-a amintit să cureţe copacii de uscături şi a făcut-o cu multă râvnă.

Râsul ei răsună în noapte. Un râs straniu care nu mai are nimic uman în el. Îmi dă târcoale din toate părţile, ameţindu-mă. O simt aproape ca o adiere, dar întunericul nu mă lasă decât să-i ghicesc prezenţa. Nu mă opresc, continui să merg mai departe ignorând chicotele ascuţite. Nu vreau să o văd. Acum înţeleg ca întâlnirea noastră s-a amânat. Pe o perioadă nedeterminată…

Ceva mă ţine în piept, însă mintea mi s-a limpezit complet. Este ultima dată când mai străbat pe jos traseul acesta. Începând de mâine am să iau autobuzul. Acum mă duc să mă culc. S-a terminat cu plimbările nocturne.

Duminică.

De data aceasta nu mai am probleme să găsesc saxofonul. Degetele mele strâng cu blândeţe metalul rece şi melodia se scurge lin din gâtul arcuit. La mese s-a făcut linişte. În penumbră zăresc sclipirile perechilor de ochi plini de surpriză care mă privesc de parcă acum m-ar vedea pentru prima oară. Ca niciodată, de data asta mă ascultă pe mine şi nu doar un saxofon oarecare. Îmi spun că sentimentul este plăcut, umple golul lăsat de o apariţie în noapte. Minciuni frumoase.

Ce e nou?

Autor: Alina Rădulescu

Nimic nu e nou. De când ai plecat, lumea a adormit. Eu îi ascult tăcerea şi mă mir. Chiar aşa nu spune nimic? Măcar să îngâne ceva în somn, măcar frământările-i nocturne de-ar face zgomot pe cearşaf! Ascult noaptea lumii şi pe podele cade greu sufletul meu. Nici măcar ciocnirea asta nu produce nici un zgomot. Aş vrea să aud ticăitul mătăsurilor pe fotoliu. Ca pe vremuri…

De ce nu spune lumea nimic? Dar cui să îi spuie? Cui să se adreseze dacă eu sunt ca şi cum nu ai fi? Oare chiar ştie că sunt? Dar eu? Dar tu? Tu ştii…

De când ai plecat, lume a stat. Doarme ca un mort în stânga mea şi eu o privesc cum nu e. Prin visele ei colindă iluştri, oameni pe care nu am reuşit să îi citesc înainte ca lumea să se stingă. E întuneric în lume, dragule. E întunericul meu, din camera mea, din casa mea, din viaţa mea fără tine…

Întunericul lumii se răzbună. Tăcerea asta nu mă prea îngrozeşte. Absenţa ta însă da. E ca şi cum aş trăi în vid. Îmi închipui cum ar fi viaţa dacă nu ar fi, dacă nu aş fi. Nu am cum să ştiu, dar încerc să umplu cu gânduri proprii golurile lăsate de filosofii pe care nu am apucat să îi abordez înainte ca lumea să se lase greoaie în patul meu şi s-adormă. Senzaţia asta că nu am apucat e ca o angoasă. Mă las pradă ei şi disper. Singura mea şansă de a mă simţi vie. Tăcutul lumii începe să mă fascineze. Iau o gură de vid şi o privesc cu nesaţ. Lumea nu ştie că doarme, era probabil prea obosită să-şi dea seama ce face…

De când ai plecat, nu am apucat să fac nimic. Privesc fascinată lumea asta întunecată, tăcută şi adormită şi mă întreb dacă au existat vreodată culori în universul ăsta monocrom. Dac-or fi existat, câte din ele am apucat oare noi să le vedem? Crezi c-o să vii să trezeşti lumea mea în arome de trandafiri şi să sufli cu un zâmbet pişicher în cafeaua mea de dimineaţă? Crezi că o să mai fie vreodată roşu-mac şi violet-cer-pe-furtună?

Nimic nu e nou. Deocamdată.

Ceapa Alba

Autor: Cezar

S-a întâmplat de curând să încep să îmi caut eul printr-un partid politic. Democraţia Viitoare se numeşte el.
Mă duc la sediul partidului cu o zi înainte să înceapă campania electorală. Nea Nelu, şeful de campanie şi vicepreşedintele partidului, îmi spusese să mă duc să lucrez în campanie „că o să aibă el grijă de mine” şi că o să îmi dea toţi banii la sfârşit „ca să înţeleg ceva din ei”.
Îmi iau rucsacul în spate, mă fac mic şi intru în sediu. Înăuntru e plin de oameni la costum cu care încep să dau mâna. Primul la masă e domnul Popa, care scrie ceva în nişte tabele, copiază liste cu susţinătorii candidatului Democraţiei Viitoare la preşedinţie. Alături stă nea Nelu. Cu el nu pot să dau mâna, că e prins într-un calcul cu multe cifre. Trec mai departe şi îl salut pe domnul Paltin; parcă mormăie ceva când se uită la mine şi ar mesteca gumă. În capul mesei stă domnul Miron (sau Mironică, pentru prieteni), cu părul alb şi doi nasturi descheiaţi la cămaşă. Se uită la mine repede şi începe să povestească în aer:
- …ce i-am bătut p-ăia aseară la biliard… Până la patru dimineţa i-am ţinut. I-am şi dat mesaj lu’ nevastă-mea să nu m-aştepte, că vin târziu. …ce-mi scrie şi ea pe un bileţel azi… „dragă, vezi că vin şi eu târziu, că mă duc la un chef. să mă ierţi şi că n-am făcut de mâncare”. Ce zici de asta, domnule?

Nu-i răspunde nimeni. Eu trec mai departe şi îl salut pe un domn la costum verde. Pe el nu-l cunosc. Nici el nu mă cunoaşte pe mine.

De-afară apare Bogatu. E oacheş şi are chelie. În creştet, ca un om care se scarpină des în cap. Salută repede pe toată lumea, se aşază pe canapeluţă şi începe să gâfâie cu cheile de la maşină în mână. Vrea să pară grăbit, dar de-abia aşteaptă să ne povestească ceva.

- Aţi văzut bannerul ăla de la rond? zice.
- Ce banner? îl întreabă Mironică.
- E aşa jumate cu poza lui Dinu şi pe cealaltă jumătate scrie „şi eu votez Marian Popescu – preşedinte”.
Dinu e preşedintele Democraţiei Viitoare şi susţine candidatul altui partid.
- Vede el când apare pe-aici… zice nea Nelu în barbă. A belit-o! Crede că-i merge cu noi?!
- Ce-aveţi de gând să-i faceţi? întreabă Bogatu.
Nea Nelu nu-i răspunde. E încurcat la calcule.
- Îl daţi afară? zice şi Andrei.

De el am uitat să vă spun. E tot oacheş şi respiră mai greu ca Bogatu. Este plin de importanţa situaţiei când vorbeşte.

În sediu mai e şi doamna Filip, care tot goleşte la scrumiere şi adună pahare de pe masă.

- Unde e doamna Preda? o întreb încet.
- Cred că s-a dus să mănânce.
- Aha…
Doamna Preda face lista cu tinerii care lucrează în campanie. Pentru ea venisem eu.
Nea Nelu a terminat de calculat şi mă vede şi pe mine.
- Da’ vino, domnule, încoace lângă noi! Ce te-ai ascuns acolo?
Îmi iau un scaun şi mă aşez lângă Mironică.
- Ai făcut şi tu listă cu alegători? mă întreabă domnul Popa.
- N-am făcut.
Nea Nelu îmi vântură o foaie şi zice:
- Cum n-ai făcut, că lista-i aici, la mine?!
- Aaa, cred că a adus-o frate-miu în locul meu.

Noi ăştia care lucrăm în campanie trebuie să convingem câte zece oameni să-l voteze pe candidatul nostru. Cine reuşeşte primeşte o geacă şi două milioane.

Nea Nelu începe să explice calculul pe care l-a făcut.
- Fii atent, Andrei… finule!
- Da, naşule.
- Uite-aicea… dacă avem zece mii de votanţi, primeşte fiecare ce i-am promis. Dacă avem opt mii, le dau doar geaca. Nu. Dacă avem opt mii şi suntem pe primul loc le dau tot. Dacă avem şapte mii, înseamnă că am făcut şaptezeci la sută, şi le dau geacă. Banii le dau tot la şaptezeci la sută din multiplicatori.
- Şi cum îi alegi, naşule?
- Îi luăm prin eliminare… Geaca oricum le-o dăm! Da’ dacă n-am făcut zece mii, nu mai vezi banii, bibicule!
- Nu, domnule, eu nici nu le-am zis de bani, zice doamna Filip. Eu le-am zis că o să fie stimulaţi… De un stimulent le-am zis eu.
- Ia uite cu ce-mi bat eu capul, reflectează Nea Nelu. În loc să beau un şpriţ…
Doamna Filip se uită la mine şi îi vine greu să nu râdă. Pe uşă intră doamna Preda şi salută pe toată lumea. Doamna Filip îi arată un lighean cu nişte pungi verzi, de plastic.

- Ia spuneţi, doamnă, câte kile de brânză aţi luat?
- Două kile.
- Aşa… şi doamna Filip se uită pe un bileţel pe care scrie „Preda-16, Bogatu-23, Nelu-18”, cât are fiecare de plătit pe brânză.
În sediu apare o femeie tânără, foarte precipitată.
- Face preşedintele referendum, acum îl anunţă!! Ia daţi-i drumul la televizor.
- Ia să vedem. Nea Nelu ia telecomanda şi dă direct peste discursul preşedintelui.
Din televizor se-aude:
- Unu. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de camere ale Parlamentului la una singură?
- Nu, îi răspunde nea Nelu.
- Doi. Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maxim 300?
- Nu, zice tot el şi stinge televizorul.
- Păi ăsta vrea să-şi atragă el alegători cu referendumu’ lui, se bagă Mironică.
- Atrage pe mă-sa, i-o retează nea Nelu. Domnilor, ştiţi ce-am auzit că vor să facă ăia cu florile comuniste?
- Să ne sugă dă pulă!! atacă Bogatu.
- Lasă, domnule… vor să lipească afişe din seara asta. Care ai cameră foto şi stai aproape?
- Am eu la telefon, zice Mironică.
- Nu la telefon.
- E bună, nea Nelule, are trei megapixeli.
- Bine. Fii atent. Îl iei pe Bogatu şi staţi cu ochii pe ei. Le faceţi poze şi, dacă îi prindeţi că lipesc afişe, îi dăm la ziar mâine dimineaţă.
- Da’ eu pot să fiu observator de presă la alegeri? Întreabă doamna precipitată.
- Cum de presă? zice nea Nelu.
- Adică să mă trimită ziarul nostru şi să stau acolo când se numără voturile.
- Da, cred că se poate.
- Nu observator-observator. Din partea presei să fiu, să pot să mai ies din secţie când vreau, da’ să fiu acolo la final, să nu mai încerce ăia cloşcăriile lor. Dacă-i prind că au luat bani…
- Păi şi cum îi prindeţi că au luat bani? se bagă domnul Popa.
- Îi văd că încearcă să facă poze la buletinul de vot!
- Da. Şi puteţi să chemaţi poliţia dacă prindeţi aşa ceva.

Nea Nelu se satură repede de atâta politică.
- Ia daţi o bucată d-aia de brânză, doamna Filip. Aşa. Şi mai daţi încă o farfurie.
Îmi zice şi mie ceva.
- Dă şi tu vreo trei afişe d-alea (cu candidatul nostru).
Îi dau.
Nea Nelu pune brânza pe ele.
- Ce-ar merge o ceapă cu brânza asta… Bogatule, du-te, mă, şi ia vreo două cepe d-aci de la alimentară.
Bogatu se execută.
Nea Nelu începe să taie brânza cubuleţe. O pune grijuliu în două farfurii. Se vede că se pricepe.
După cinci minute observă că nu se mai întoarce Bogatu.

- Ia du-te, mă, după el la alimentară, că ăsta aşa face. Se uită pe-acolo…
Mă duc în alimentară, dar mă întorc singur. Bogatu venise pe altă parte cu ceapa.

- Dă-o-ncoace, zice Andrei.
Cu mâna lui grea se pune să strivească la ceapă.

- O să puţi până mâine, bă! se-aude prin sediu.

Nea Nelu verifică primul ceapa.
- E bună, domnule, da’ dacă era şi-o roşie…
Să fi storcoşit Andrei o roşie, mă gândesc.
- Cum adică roşie, nea Nelule?
- Ceapă roşie să fi fost, domnule. Asta nu-i ceapă.
- Asta e ce-puţă! zice Bogatu şi râde singur.

În sediu apare doamna Popa, care e chiar soţia domnului.
- Voi aţi văzut bannerele din oraş? ne-ntreabă hotărâtă.
Şi continuă tot ea.
- Sunt aşa, jumate cu poza lu’ Dinu şi pe cealaltă jumătate scrie…
- Da, ştim, o întrerupe cineva.
Doamna Popa vede că nu mai e rost să facă politică.
- Dar ce masă aveţi… adevărată… românească! Ceapă cu brânză! Poftă bună!

Domnul Paltin termină de mestecat şi vrea să plece. Îl ia şi pe Mironică după el.
- Hai, mă, că nu te mai primeşte nevastă-ta acasă…
- Popa, mergem şi noi? se şopcăiesc soţii.
- Mergem.
În câteva minute se goleşte sediul. Îmi iau rucsacul şi plec şi eu. Încă îmi miros mâinile a ceapă.

Tarziu

Autor: Raluca Petre-Sandor

Si strada asta-i atât de târzie,

cum copiii  se  joacă

târziu,

nestingheriti de ramuri

târzii si de- anotimpuri,

prin praful ce se adună mereu si

târziu, prin glasul ei…

Si-o stradă târzie.

Si ziua asta e atât de târzie,

prin soarele ce-ntârzie să surâdă

cald si târziu,

prin orele uitând sa admire secunde

tarzii,

prin aerul ce  respiră…

târziu.

Si viata asta e atât de târzie…

cu dragostea ei imbătrânită

de atâta tinerete târzie,

cu cântecul ei atât de târziu,

cu noi,

oamenii,

atât de târziu indrăgostiti si totusi…

Atât de devreme… pentru un ceas atât de târziu?

Parfumul acelor vremuri

Autor: Aleandra-Corina Nicolau

Mireasma timpului trecut este ascunsa intr-o sticluta cu motive ancestrale de culoare albastra.

Esenta odata iubita si adulmecata, o amintire a unor vremuri  demult apuse, o alta pagina din cartea vietii cu parfumul ei specific, are un final trist. Povestea continua, are aceeasi aroma patrunzatoare, dimineata e usor izbitor,  asemeni unui vant taios intr-o zi geroasa , la amiaza, esenta deja patrunde in piele, iar seara o sterge de pe trupul ei cu jeturi de apa. O invaluie intreaga zi, este alaturi de ea in momente distincte, ii jeneaza simtul olflactiv atunci cand abuzeaza de sticluta ei fermecata, urmeaza dulcele sarut al noptii si cuvintele: cat de bine mirosi…

Parfumul  ascunde istoria propriei vieti, pastreaza momentele unice, cele triste ii umezesc chipul prin siroaiele de lacrimi, ce cad de pe obraz pe linia fina a gatului. Cate povesti de dragoste cunosc oare parfumurile? Cele fresh arhiveaza iubirile de-o vara oglindite in mare, iar cele cu esente puternice, dulci, pastreaza taina in negura diminetilor, in vremurilor ploiase si geroase ale anotimpurilor reci.

I se intampla deseori sa identifice si esentele barbatesti ale fostului iubit,  pastrand sub perna  o bucatica de hartie parfumata, care sa ii aminteasca de vechile povesti de dragoste, si intoarce capul dupa mirosuri ce ii trezesc simturile la asfintitul soarelui.  Sunt doar flash-uri parfumate, nu au decat o mica incarcatura emotionala si provoaca o nevinovata  lacrima  in coltul ochiului.

In dulap este ascunsa taina parfumurilor ei. Si de fiecare data cand  il deschide  alege parfum acelor vremuri , il miroase usor si isi  aminteste de zambetul persoanelor care ii luminau ziua, glasul celor dragi  ii revine in minte, memoria selecteaza gradual sentimente, emotii si trairi.

Astazi se gandeste la un nou inceput. A lasat trecutul in urma si isi urmeza pasii catre viitor, invaluita de o noua mireasma. De data aceasta pune punct si nu isi amageste simturile, lasand in urma devotamentul fata de unica ei esenta parfumata . Isi recapata increderea, paseste apasat, se bucura de privirile celor din jurul ei si zambeste.

Oare acesti oameni ii cunosc secretul?

Tie

Autor: Stefan Poieana

Suprinde-mă-ntr-o zi , surprinde-mă-ntr-o noapte,
Arată-te în umbra pomilor din parc
Şi fără să îmi spui ceva
Aiureşte-mă-ntr-o noapte!

Pe-o bancă-mbătrânită de sufletele ce-au şezut pe ea,
Acolo să ne aşezăm şi noi
Fără să ne atingem trupurile,
Să ne iubim ca toţi ce-au stat pe ea.

Să tragi pătura de întuneric peste noi de va fi frig
Şi de-mi va îngheţa o lacrimă,
Tu, fără să ai resentimente,
Să mi-o încălzeşti cu ale tale… care frig!

Cenaclul

Autor: Nina Costea

Cel mai adesea se întâlneau în casa doamnei Mateescu, văduva scriitorului Valentin Mateescu. Femeia îi primea pe toţi cu drag şi se aștepta ca ei să vină aici cu idei noi, cu scriituri interesante, de oameni tineri cu imaginație bogată, să-şi spună unul altuia unde ceva nu e bine, unde s-ar mai putea lucra, şi nu în ultimul rând îi primea pentru senzația pe care i-o dădeau ei aceste întâlniri. Prin ei continua ea să trăiască, păstrând  ceva din farmecul întâlnirilor din tinereţe, când soţul ei se întâlnea aici, cu ceilalţi aspiranţi la statutul de scriitor al vremii, din oraşul lor de provincie.

Erau un cerc relativ restrâns de circa 16 oameni. Veneau de plăcere în fiecare joi, unii doar pentru a asculta o lectură plăcută, scriitori începători fără mari aspiraţii,  ceilalţi şi pentru a expune ce-au mai scris, aşteptând păreri şi sperând la o creştere de  valoare care să-i aducă în lumea buna, a scriitorilor cu ceva publicat.

Într-o zi, printre ei au apărut trei figuri noi, două femei şi un bărbat.   Au venit neanunţaţi într-o joi şi timp de câteva săptămâni doar au ascultat tăcuţi, fără a emite păreri, fără a se alătura celorlalţi mai mult decât prezentările făcute de gazdă la prima lor vizită, prezentări care nu au dezvăluit mai mult decât numele persoanelor în cauză şi faptul că au venit recent în oraş.

Una dintre femei lua notiţe de fiecare dată când cineva lectura. Scrisese de exemplu despre Damian, tânărul acela cu păr sârmos, îmbrăcat întotdeauna cu haine croite parcă special cu o măsură mai mare decât el. Părerea ei era că Damian începuse prea devreme şi scrierile sale erau, la suprafaţă, lipsite de esenţă. Trebuia să fii un ascultător pătimaş pentru a citi cumva printre rânduri, ceea ce  ascundea de fapt textul luat ca atare.  Avea  potenţial băiatul, e drept, dar viitorul sigur  şi-l va rata, din vina actriţei de cabaret cu care se lăuda că are o legătură.

Bărbatul necunoscut avea o privire dură, care-i înăsprea figura fără a-l urâţi deloc. Nu puteai însă citi ceva dincolo de privire. Privea participanţii cu acelaşi interes cu care se uita la cel care-şi citea textul, fără a lăsa vreo urmă de impresie să-i scape.

Cealaltă femeie era, parcă, din altă poveste. Lăsa impresia că de fiecare dată e obligată să participe la întruniri şi are întotdeauna un aer de “ce caut eu în viaţa mea”.

Doamna Mateescu, o gazdă desăvârşită de altfel, lăsase la început să se înţeleagă, cum că necunoscuţii nu vor poposi mult în oraşul lor. Maxim o lună.  Cum luna era spre sfârşite, tinerii au început să-şi pună întrebări legate de scopul vizitei celor trei. De unde au venit, pentru ce au venit şi mai ales, ce vor face în continuare?
Iată că sosi şi ultima joi în care se presupunea că vor veni cei trei. Trebuie să remarcăm că aceştia, datorită lipsei de socializare în cadrul acesta restrâns, au dat naştere la polemici nesfârşite, de care aflaseră şi ei, dar pe care, desigur,  nu le comentau în niciun fel.

Toţi tinerii scriitoraşi se aşteptau, să se întâmple măcar de data asta, ceva. Au venit cu toţii curioşi să vadă ce va fi. Erau acolo Angelo Calomfirescu, Doriana Duma, si chiar veteranul acestui cenaclu, cel care îi dăduse ideea doamnei Mateescu de a găzdui în casa dumisale aceste seri literare, domnul Petrache  Giurgiu.  Acesta din urmă lipsise de la întruniri în ultimul timp, mai exact de când acestea au început a fi frecventate de cei trei.

Seara a început în nota obişnuită, cu lecturi recente de pe caiete cu cerneala încă neuscată, deşi atmosfera era uşor tensionată şi un murmur străbătea încăperea  neîncetat. La un moment dat domnul Giurgiu se ridică molcom de la locul pe care-l ocupase toată seara şi ceru permisiunea audienţei de a lua cuvântul. Cererea sa fu acceptată şi dânsul se adresă astfel adunării:
- Dragii mei, ştiţi cu toţii că eu, mai mult decât oricine, vreau ca voi să ajungeţi acolo unde meritaţi. Mie îmi sunteţi dragi cu toţii deopotrivă, însă atunci când domnul Avram, de care aţi auzit cu toţii, şeful editurii Tinere Talente (în sală, rumoarea a căpătat cote înalte) mi- a cerut să-i  trimit un manuscris al celui mai talentat scriitor al cenaclului nostru, mi-a fost imposibil să aleg. Am hotărât atunci sa  fac tot ce-mi stă în putinţă, ca scrierile voastre să fie ascultate şi citite de către oameni influenţi din lumea literară, care vă pot aprecia sau denigra opera, mai obiectiv decât mine. Este vorba, după cum probabil v-aţi dat seama, de cei trei oaspeţi pe care cenaclul îi are în ultimul timp, respectiv doamna Liliana Măgura profesor universitar la Facultatea de Litere din capitală, domnişoara Mateiaş  cea care va plăti cheltuielile cu publicarea cărţii, aşa cum tatăl dumneaei,  regretatul profesor Dorin Mateiaş şi-a  dorit, şi cu voia dumneavoastră, acum cred că aţi înteles cu toţii cine este al treilea nostru oaspete, domnul Iancu Avram directorul editurii care va publica manuscrisul unei carţi scrise de unul dintre voi. Domniile lor v-au urmărit şi au ajuns la o concluzie. Am să-l rog pe donmul  Avram să v-o comunice.

Directorul editurii se ridică de la locul său şi cu paşi siguri ajunse  imediat la pupitru, îşi drese glasul şi rosti:
-    Dragii noştri, v-am ascultat cu mare atenţie pe toţi şi vă putem spune acum că ne-a fost practic imposibil să alegem unul dintre voi. Sunteţi toţi buni, aveti stiluri de a scrie diferite şi timpul a fost scurt. Ca urmare am hotărât aşa: peste şase luni vom reveni aici şi  aşteptăm din partea fiecăruia dintre voi să vă prezentaţi atunci cu cea mai bună lucrare a voastră. Vom alege, din cele cincisprezece lucrări, una, cea mai bună, care să fie publicată în memoria bunului nostru prieten Dorin Mateiaş. Aveţi  începând de azi, şase  luni în care, dacă nu aţi scris până acum ceva, cu adevărat memorabil, ar cam fi timpul s-o faceţi.
În rândul celor prezenţi murmurele s-au transformat  în voci: Cum şase luni? Despre ce să scriem? Ce i-ar fi plăcut domnului Mateiaş? Va fi o competiţie între noi? Dar noi suntem prieteni, ne susţinem unii pe alţii, nu concurăm…

-    Dragii mei, vorbi de data asta din nou domnul Giurgiu, ştim că sunteţi prieteni, ca vă susţineţi şi vă citiţi unul altuia scrierile, dar acum este timpul să vedeţi şi cealaltă faţă a lumii noastre. Competiţia duce în cele din urmă la performanţă şi noi avem nevoie de aceasta performanta de la voi. Asta trebuie să aveţi de acum în minte. Performanţa. Vă urăm succes şi cel mai bun dintre voi să fie publicat!

Cincisprezece perechi de ochi au privit atunci unele  către celelalte, pentru prima dată, cu egoism. Competiţia începuse…