Autor: Camelia Tabacu

Peste crucile strambe din cimitir se zareste un pustiu de lunca. La marginea pustiului, creasta unei paduri despuiate de frunze prin care serpuieste panglica de ape a Ialomitei.

Glia acoperita cu fasii de zapada si chiciura, argintate de razele plapande ale soarelui, a ramas singura companioana permanenta a bisericutei batrane asezate, in urma cu aproape 200 de ani, la marginea satului Panduri (initial Paduri, astazi parte a comunei Axintele, IL). Cu trecerea timpului, minusurile demografice au mutat marginea putin cate putin, astfel incat satul propriu-zis e, de la an la an, tot mai departe de bisericuta sa.

Gospodariile din apropiere au disparut la scurta vreme dupa ce batranii truditori s-au mutat rand pe rand in tintirimul crucilor strambe. Pamantul hulpav a inghitit, felie cu felie, casutele cocosate din paianta, acoperind urmele cupiditatii sale cu maracinis. Aici natura dicteaza arhitectura locului! Pana si clopotnita e inclinata intr-o parte, fie de asprimea vanturilor care isi sufla cu putere gerurile de la est, fie de indolenta mesterilor locali care, asa cum le sta in fire, nu s-or fi ostenit indeajuns sa infiga bulumacii temeinic in pamant.

E o margine de sat si de viata unde o lumea nestiuita isi ingroapa sub tarina zgomotele si toate urmele trecerii sale discrete printr-o asezare minuscula din Baragan. Un taram care agonizeaza si devine, cat amintirea il pastreaza nediluat, ideal pentru proiectarea cosmarurilor nocturne. Copaci batrani cu trunchiuri groase infipte ca niste gheare in pamantul vascos, garduri putrede cu sipcile smulse, fantani pe fundul carora bolborosesc maluri vascoase, cu ghizduri din care vanturile musca bucata cu bucata, cu galeti al caror fier e rontait centimetru cu centimetru de apetitul frenetic al ruginii. Un loc in care, ca intr-un descantesc stravechi pentru alungarea deochiului, nici cainii nu latra, nici cocosii nu canta. Bisericuta ar fi pierit si ea de n-ar fi fost parintele Bogdan. Dar asta e o alta poveste pe care o voi depana curand cu binecuvantarea sfintei sale…

Glodul din cimitir, inasprit de gerul noptii, se inmoaie si isi agata cleiurile de cizme. Dar nu ma tem pentru ca am cizme noi din cauciuc iar “Animal”-ul inscriptionat in dreptul calcaiului luneca neinfricat, desi e supt cu lacomie de foamea vascoasa a pamantului. Si cand ai zice ca gata, l-a inhatat, “Animal”-ul se opinteste, se ridica in aer, planeaza si se infige intr-un loc mai putin ostil, acoperit ici-colo cu smocuri de iarba (inca) verde.

Iar fiecare pas ma duce tot mai aproape de zidurile fantomatice ale unei case cu ferestre fara geamuri, cu usi cazute, o casa cu pridvor din lemn, sculptat cu migala, care isi striga prin toate crapaturile neputinta de a rezista chemarii mieroase cu care pamantul isi atata foamea. Si urletul ei reverbereaza in gradina din fata nefiresc de verde si umple toata valea. Ma cutremura o jale care e cu atat mai zguduitoare cu cat la poarta cu scanduri lipsa sau rupte de la jumatate, zaua unui lant e agatata intr-un ciot de cui mancat de rugina. Ca si cum stapanii zidurilor jupuite, de care buruienisul se apropie amenintator, se vor intoarce curand sa puna ordine in ograda. O iau agale catre satul sambetelor mele – doua ulite mai incolo – incercand sa-mi urnesc totodata si gandurile care se incapataneaza sa se mire continuu de lantul care atarna cinic la poarta si sa se intrebe prosteste “Cine l-a pus? Cine l-a pus?”. Si nu stiu daca pustiul de afara e mai mare decat pustiul dinlauntrul meu…

Autor: Mariana Constantinescu

“Harul Domnului să fie în casa voastră!”
Mi-ai spus într-o zi dăruindu-mi o carte.
Te-am privit căutând o simplificare a gestului tău
În universul timpului trăit alături de tine.

Prieten, duşman,considerarea aprecierii
Ţi-o las ţie,prezentului venit din trecutul,
Astăzi atât de îndepărtat al absentului Noi,
Fiindcă îţi mai aminteşti de Noi?

“La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul…”
Insist să-ţi privesc chipul,înghiţându-mă curiozitatea.
“Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului
de ape era întunerec şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.”
Te privesc… curios, ca pe nimeni altul…

Insist pentru a câta oară să-ţi privesc chipul nefiresc de alb,
Acel alb în care realitatea nu mai este realitate.
Uimire cât cuprinde etnitatea mea, atât de mărginită,
Eşti mort de mult şi totuşi viu,privindu-mă-n privire

Mă copleşeşti cu amintirea ta…
Obrajii-mi ard, o flacără mi-e gura
Şi un potop de lacrimi mă năpădesc
Aruncându-mă-n cascadă şi cad şi cad într-una,
Ameţitor de iute, ca un vârtej de şoapte
Întretăiate-n ţipăt de nimeni auzit.

Trezeşte-te, îmi strigam şi iar strigam
E mort de mult iar tu eşti încă vie!

“Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec”

Plecase întunericul, venise trezirea…
Ochii-mi ardeau,sufletul durea,
Mintea-mi rătăcea,jur împrejur aerul plutea
Între a fi şi a nu fi, unde am fost şi unde sunt acum…
Harul,harul!-auzeam,acelaşi glas dar fără chip…
“Harul Domnului să fie în casa voastră” din nou ai spus.
Cu plânsul meu tu ai plecat,lăsându-mi ochii trişti şi reci
Suspinuri pe dimensiuni necunoscute-n veci.
Aşternute pe un nivel astral de frunze căzute fără rost.

“Să fie lumină!” Şi a fost!

Autor: Adrian Glodoreanu

Așa:

Prin arțaguri, certuri,

priviri chiorâșe, aflasem că adevăratul ei chip e și nu e adevărat!

În fond, adevărul ei nu era altceva decât o minciună sfruntată.

Îmi spunea de multe ori:

Dragă, drept îți mărturisesc că, pentru mine

adevărul e cam supraevaluat! E… – cum să-ți explic?! – relativ.

Mie mi s-a părut întotdeauna că

ceva nu e chiar așa cum ar fi trebuit să fie!

Iar acum, după amestecarea aceasta morbidă de cuvinte,

totul începea să se arate limpede, cam ca apa de izvor.

Acum începeam să văd, așa cum m-aș fi dus la circ,

Micul pui de drac în activitatea sa zilnică, acum îi vedeam moaca;

Minciuna ei gogonată o credea ca fiind un adevăr, relativ … ce-i drept.

Dar totuși,

în aparențe și dracul ăsta de fată avea chip angelic!…

Autor:  Dana Patranoiu

La prima mână, am suferit îngrozitor. Mi-au retezat-o, dreapta, cu o ghilotină pentru hârtie. Pentru că minţisem fără să-mi dau seama şi aşa se pedepseau mincinoşii în Roniria. A fost o durere, atât cât am supravieţuit-o, greu de descris. Lama căzu cu un şuierat, pielea plesni, sângele explodă, oasele scrâşniră, m-am sufocat, s-a lăsat beznă. Totul într-o microsecundă. Mi-am pierdut cunoştinţa în vomă. M-am trezit într-o băltoacă de sânge. Din ciotul rămas îmi atârna o bucată de piele învineţită care îmi acoperise cândva osul trapezoid. Apoi sângerarea s-a oprit de la sine.
După o lună, mâna începea să îmi crească la loc, nerv cu nerv, vas cu vas, sângele îmi pulsa acolo unde nu mai ajunsese de câtva timp, oasele se recompuneau în viteză, dar temeinic, ca nişte dinţi grăbiţi să crească, muşchii le îmbrăcau cu grijă, apoi pielea… şi iată-mi mâna, noua mână, mai proaspătă şi mai viguroasă decât cea tăiată.
Am început să mint la început de probă, apoi cu nonşalanţă, ca şi cum aş fi spus nişte adevăruri fundamentale.
Îmi făceam încălziri nocturne în faţa oglinzii. Apoi în faţa apropiaţilor.
Din ce în ce mai detaşat, mai lipsit de acidităţi gastrice. Invenţie pură de tipul “aţi auzit că radicalul lui 199 este cifra magică tzi pe care o regăsim în înjurătura fi-tzi-ar capu’ să-ţi fie?”. Stand-up bap-bap-du-uap pe marginea subiectului. Profesionist. De fiecare dată, mâna îmi era retezată, dar îmi creştea la loc. Tot mai vie, mai sigură pe ea, mai tânără. Parcă nici nu mai era a mea.
Iar în schimbul poveştilor pe care le debitam, primeam bani frumoşi.
Mi-am deschis un cont. Îmi era alimentat abundent, devenea supraponderal. La fiecare mână pierdută.
În Roniria minciuna era eradicată de mult. La început, se promulgaseră legi care prescriau tortura şi execuţia infractorului, sau execuţia precedată de tortură, sau tortura metodică psiho-transcendentă care se sfârşea cu moartea, deci tot un soi de execuţie. Apoi, nou-născuţii fuseseră trataţi genetic, cu hBSi-026, un hormon artificial care îmbunătăţea funcţiile cerebrale… Apăreau noi progenituri care nu ştiau să spună decât adevărul plat, monoton, care comunicau informaţii, evitau să facă speculaţii şi nu puteau să-şi împărtăşească sentimentele.
Un bec fluorescent durează de 13 ori mai mult decât unul obişnuit şi foloseşte 75% energie.
Se recomandă serviciul helicatering La Chef.
Hitthespot.org.ro recomandă să vorbeşti cu angajatorul despre capriciile vremii.
Donaţi pentru sinistraţii furtunilor din est.
Se anunţă ploi toxice.
Să amenajăm împreună adăpostul Ecover.
În Roniria nimeni nu se mai pricepea să mintă. Minciuna aceea năstruşnică, fumegând de idei şi inspiraţie.
Sinapsele recreative. Poveştile vânătoreşti de pe vremuri. De cabană, cu miros de ciorapi uzi. Bancurile pontoase cu bulă. Porcoasele rânjitoare cu iepuraşu’. Sadicele cu alinutza. Sau alea seci şi tari: BIIING-BAAANG!!!
Toată lumea vorbea în adevăruri şi realităţi înconjurătoare. Care adevăruri ? Care realităţi ? Ceva al naibii de plicticos pentru cei ca mine pe cale de dispariţie.
Aşa că mi-am pus mâna – mâinile la lucru.
Ies la vânătoare pe străzi, intru cu carduri magnetice false prin instituţii, şcoli, trec de paza mall-urilor şi a sălilor cu proiecţii de holograme educative şi demonstraţii pe viu cu roboţi polifuncţionali, generatoare hidromagnetico-dinamice sau ADN-uri cu conservanţi. Susur discret în urechile oamenilor: Au băgat şi ţelină în hormoni? Robotul ăsta n-a jucat într-un porno? Avea o parâmă, ceva de speriat…!
Alteori fac farse care presupun o deghizare prealabilă. Vânător intraspaţial cu echipament de terminator şi bandană Rambo-Robin. Vânzător ilegal de junkfood cărând serviete cu multe funduri duble. Savant căzut în mizerie cu redingotă prăfuită, perucă einsteiniană şi pilule pentru întinerire ce produc urticarie genitală. Criminal în serie proaspăt evadat cu lentile de contact albe şi fixiste, tatuaje 7even, cicatrice însângerate, grenade cu potasiu şi telecomenzi de explozii la purtător.
M-am perfectionat în ameninţările cu bombă spider, pe care obişnuiesc să le fac de pe diverse staţii de emisie-recepţie, păcălind echipele de ordine.
Sunt chemat de mahări la sindrofii, unde mâncăm legume în suc propriu, ascultăm zen-out music, înghiţim php (pilule homeopatice de prevenire) schimbăm informaţii de pe web, jucăm minigolf electronic sau propunem noi nuanţe bagua pentru locuinţe. Doamnele nu mai bârfesc. Nu mai cochetează. Nu şi-o mai trag cu domnii, grădinarii şi menajerele prin diverse colţuri ale casei. Nu mai fac schimb de reţete şi telefoane de esteticieni, stilişti şi creatori de modă. Poate doar de playboy ilegalişti. Domnii nu mai cloncănesc despre investiţii bursiere. Nu-şi mai etalează trabucurile sud-americane. Nu mai ciupesc picolii de fund. Cu alte cuvinte, e groasă plictiseala!
Apoi eu mă produc cu o farsă penibilă, ce umileşte şi îngrozeşte asistenţa. Un băiat soios, cu ochi urduroşi, jeanşi rupţi la genunchi şi şapcă cheguevarra din recuzita mea proprie, sparge un geam securizat şi se repede la o femeie de lângă mine.
- Paraşuta driacu, ai uitat să-mi laşi banii de trujillo! Să nu mai vii pe la mine, ni-ni-ni cocoşelul meu ni-ni-ni dă-mi să sug, că nu mai mi-o pupi, hoaşcă împuţită!
Apoi ridică privirea spre audienţa oripilată şi adaugă:
- Ce, aşa se poartă o curvă cu plodul ei?
O apucă pe cucoană de chica tăiată în colţuri (singura la modă) şi o târăşte prin curte în brânciuri şi înghionteli. Uneori îi face vânt în bolboroseala jacuzzi-ului din curte.
În alte dăţi, o echipă de mascaţi echipament hitech, Uzi, infraroşii dă buzna în casă, imobilizează musafirii care pe unde sunt, apoi zdrahonii scot din raniţe pulpe de miel aburinde, fileuri de mistreţ în suc propriu, grătare de somon cu sosuri picante şi se pun pe clefăit sub privirile albite ale tuturor. Râgâie, se şterg de unsoare pe canapele şi draperii, apoi dispar uitând să ne elibereze.
Alteori, fără nici o mizanscenă, încep să povestesc despre cele două boabe de fasole zburătoare care se aciuează prin casele oamenilor. Extrem de periculoase. Boabele ţi se strecoară în organism prin diverse orificii şi se pun pe zbânţuială până dai ortul.
Sau:
- Întrebare de o mie de puncte: cine şi când a fost inventat Lychee?
Panică. Lumea nu ştie despre ce vorbesc. Domnii se scarpină în cap mimând gândirea, doamnele zâmbesc încurcate, cu buzele întredeschise ca şi cum sunt pe cale să spuna un nume.
Ha. HA!
De fiecare dată, la spartul târgului, cineva cheamă autorităţile. Pentru a-mi aplica pedeapsa cuvenită. Sau asta se executa pe loc, de către chiar cei ce m-au angajat. Cu orice fel de unealtă aflată la îndemână. Cunosc pe dinafară fiecare senzaţie:
cuţitul – ineficient, o tortură primitivă,
satârul – scurt şi rapid dacă e manevrat cu forţă,
briciul – ascuţit şi pervers ,
lama – chinezărie sadică,
ghilotina – inchizitorială.
Dar sunt plătit gras.
În foarte scurt timp, am devenit atât de bogat, încât m-am retras la periferia oraşului, pe un mic domeniu al meu.
Minciunile nu-mi dau însă pace. Aşa că încep să-mi postez pe www.danuda.zvoonchat.yo zburdălniciile minţii şi să dau reprezentaţii publice în grădina mea acoperită, pentru cei ce-şi spun minciuni-aficionados.
Periodic, autorităţile trimit pe cineva să execute pedeapsa obligatorie, pentru a se şti cu toţii împăcaţi.
O dată, minciuna a fost atât de grosolană, o răpire ET prin teleportare în care erau implicate din umbră nişte capete pătrate ale zilei, apoi ceva despre iminenta coliziune cu un asteroid gigantic, încât totul era cât pe ce să se termine foarte prost.
Am fost urmărit, sechestrat, torturat psihic, electro-şocat.
S-a pus problema execuţiei capitale.
În ultima clipă, am fost graţiat cu condiţia să nu mai exagerez. Hm! Hm!
Roniria are nevoie de mine. Primesc comenzile prin sms-uri sau mailuri anonime. Contul îmi este alimentat în secret, chiar de către guvernanţi. Sunt scutit de taxe şi impozite.
Iar mâna mea dreaptă şi puternică, înnoită cu o imprevizibilă structură osoasă, degete lungi/scurte/robuste/păroase/spâne, cu piele arămie/albă/brună, are o viaţă proprie,
independentă de trupul meu, de mine, cel dăruit de natură cu harul minciunii.

Autor: Shadow

Adâncitura tălpii goale dispare
linsă de valuri
unde te-ai dus de aici?
când au trecut toate?
Îmi scot orologiul cu pendul din buzunarul de la piept
A stat
sau nu se mai mişcă aşa cum ştiam
Privesc în urmă
şi îţi zăresc paşii
Îndepărtându-se
Timpul
mi se încolăceşte pe braţ
pulsând în ritmul dezacordat
al venelor
Se dilată spaţiul absurd dintre noi
vălurind molcom clipele
înceţoşându-mi ochiul
Privesc în urmă
dar mâna îmi cade inertă
la jumătatea încercării unui gest
A unui semn
Adâncitura tălpii goale dispare
linsă de valuri

Autor: hexagrama 20

M-am născut cu zorii primei zile de vară
şi m-am văzut pe mine însumi pentru prima dată
într-o seară de iarnă, când se întunecă prea devreme.
mi-am umplut plămânii cu aer şi cu lume
şi mi i-am simţit sfâşiaţi
şi am ţipat
şi asta a fost ultima oară când mi-am strigat durerea ca s-o audă.
şi după ce am tăcut
şi ultima lacrimă mi s-a uscat ca un solz pe obraz am tras din nou în piept aerul lor
şi am văzut că încă mă doare dar
de atunci nu m-am mai oprit o clipă.

Îmi pare totul încă prea nou dar sunt mai bătrân decât marea.
Am murit până acum de multe ori – am murit înecat şi
am murit bolnav şi
am murit ucis de alţii şi
am murit zdrobit de greutatea cerului
şi a durut de fiecare dată.

că dacă mâine o să iasă soarele, o să mă pierd
şi eu în zare şi o să cred că sunt fericit.
şi dacă mâine o să apună soarele o să încerc să privesc
şi eu prin întuneric cu ochii mijiţi,
şi o să cred că înţeleg ce văd dar n-o să fiu niciodată sigur.

Când merg pasul meu e grăbit încă dar de mult nu mai fug de nimeni şi
nu mai vreau să ajung nicăieri.
Când merg drumul meu e scurt dar
l-aş vrea lung şi pustiu.
Când merg nu caut nimic de frică să nu mă găsesc pe mine.

Că dacă pe mine lumea încă mă doare, înseamnă că nu s-a schimbat nimic?

Autor: Necredinciosu.

O arsură ca-n urma bisturiului în gingii şi gura i se potopi cu sânge. Cel ce-l marcase striga: l-am făcut! l-am făcut! Şi arăta mulţimii lama cuţitului cu care-l făcuse. Şi mulţimea striga: ridică-l să-l vedem! Şi voia li se împlini. Şi-un val de bucurie se ridică-n slăvi.

Şi Sven, sfârşit, cu ochii închişi, zâmbea. Oameni buni, ţipa poliţistul, am chemat poliţia municipală, vă rog să plecaţi la casele voastre.

Şi poporul înfierbântat râdea. Şi-l încuraja: să vină televiziunea! Ignat, nu fi neam de traistă, cheamă televiziunea! Nu-i Ignat, nătărăule, e poliţistu’ nou!… Nu contează… Şi oamenii se urneau din casele lor şi torţele urcau şi coborau uliţa spre biserică; prin uşile deschise, pe deasupra forfotei, interiorul bisericii radia incendiat în lumina lumânărilor care nu se ofereau ochiului.

Anticristu’! Şi când au început să bată clopotele, lumea se-nchina şi se ruga, iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac. Şi dacă Sven ridica privirea, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, încercarea lui era întâmpinată cu huiduieli şi fluierături şi-n drum oamenii murmurau, se-nchinau şi îşi ferecau privirile. Iar poliţistul intra şi ieşea; trimise după Ignat, sau măcar să-i spună parola de la telefon c-a uitat-o. Şi sta poporul s-aştepte ce se va mai întâmpla şi îşi bătea joc de poliţist zicând, n-ai parulă, n-ai cultură, n-ai sulă! Şi deasupra lui flutura scris cu litere de-o şchioapă, ACUM SAU NICIODATĂ. Iar Simonsen striga din spate, varsă adevărul Sven, e Istorie! Istorie, Sven!

Murea acum ca să afle că o viaţă mai tâmpită ca asta nu putea să fi trăit. Nu găsea în el nimic durabil. Nici în lume. Şi nu înceta să se întrebe: aşa trebuie să fie lumea sau e un eşec? Murea ca un căcat în ploaie, un anonim în marş învârtit, vorba lui Jiri, fără sfârşit, fără început… Nimic n-a contat. Nimic!…Margareta va sosi cu primul tren în mijlocul unei armate de fotoreporteri, pliurile bluzei albe de in de o parte şi alta a sânilor şi curentul fierbinte din gingii şi mai adânc, tot mai fierbinte, şi ţiuitul din urechi şi liniştea şi pacea şi huruitul de circuite intercalate… Ventriculele şi auriculele, ele trebuie să fi fost…

Şi-un demonstrant citea de pe hârtia pe care Tan, înainte de a muri, încercase s-o-nghită:

„Când intri în mine, e ca şi când, partea aceea din mine – miezul meu-, care e dispersată în toate celelalte părţi ale mele, se adună, se concentrează acolo, în contactul cu tine, şi atingându-mă simt cum miezul ăsta  se învăluie treptat în al tău şi eu intru înăutrul tău… Apoi, cu fiecare pătrundere, tot mai adânc, suprafeţele lor de contact – eu şi tu- încep să se topească, mai întâi pe margini, ca două metale care se topesc unu-n-tra-ltul până devin un singur aliaj. Şi nu mai sunt eu. Nici tu. Ci o altă fiinţă, nouă, fără nimic altceva în afara ei. Pură. Şi ea nu este sâmbure, nici înveliş, este primordială. Este esenţa – fiinţa asta nouă, născută din mine şi din  tine, topiţi unul în altul, ca două metale, atinge nemărginitul …
Anysia

Şi mulţimea, strângându-se, a început să strige: „Iată dovada!” Şi să-i ceară lui Hannibal care citea să afle cine este Anysia, că ea trebuie să-l fi omorât pe Tanguera. Iar Hannibal le-a răspuns zicând : Aşa voi face. Şi-a pornit în fruntea unei cete de vreo cinşpe inşi înspre Jiri. Fiindcă ştia că erau prieteni. Şi ajunşi la Jiri l-au întrebat cine este Anysia. Şi Jiri a zise: „O femeie!” Şi auzind cei cinşpe s-au mâniat pe Jiri şi strigau să nu se joace cu focul.

Hannibal i-a chemat în juru-i şi le-a zis: „Voiţi să-l aflaţi pe ucigaş sau să-l pedepsim pe mincinos?” Dar mulţimea nu mai avea răbdare să asculte, se îmboldeau unul pe altul să sfârşească ce începuseră. Şi-atunci Jiri, care înţelegea ce voiau cu el, s-a alăturat lui Hannibal şi a zis, este o poveste de dragoste cum n-a mai fost alta pe lume. Spera că sufletul mulţimii va ciuli urechile s-o afle. Hannibal fu mai rapid; îşi asmuţea tovarăşii să nu creadă nimic din ce li se spune şi să răspundă la întrebarea lui, voiesc să afle ucigaşul sau să-l pedepsească pe mincinos. Şi dinspre cei cinşpe s-a auzit un glas care zicea, bă Hannibal, vrem şi una şi alta. Dă-ni-l!…  Şi mulţimea vuia înfierbântată.

Şi eram Jiri. Şi eram Sven. Şi eram Tan. Şi eram Simonsen… Şi eram mulţimea învârtită.

Autor: Paul Dimulescu

La începutul clasei a 12, aveam 17 ani. Aveam breton şi eram slab mort – dar cu pătrăţele la stomac şi vînătăi pe tibie mulţime, de la antrenamentele de karate. Nu mă lua lumea în seamă, doar gaşca de la şcoală (ne spuneam Haiducii, zău) ce mă mai lua în serios, şi-asta destul de rar. În rest, îmi scorniseră porecla \”Ogică\” (era fix după ce făcuse individul figura cu biletul de loto) pentru că, ziceau ei, spuneam minciuni toată ziua; mie-mi plăcea să le numesc mici păcăleli. Baftă la femei nu aveam, dar în septembrie 2000 nici nu-mi prea păsa. În vara aceea ieşisem dintr-o îndrăgosteală seacă şi nefinalizată cu care mă canonisem un an de zile, aşa că eram sastisit de amoruri. Ieşeam cu băieţii, mai jucam un fotbal în faţa blocului, mai făceam planuri pentru facultate şi rar, dar rar de tot, mai citeam ceva pentru bacalaureat.

Nu-i vorbă, nu mă pocăisem. Mă uitam în continuare, mai abitir poate, după fetele din liceu. Dar mă uitam ca la fotbal – \”ce şut a prins cutare, fault, dă-te dracu!, ştie cu mingea puştanul ăla\”. Iar la final hai acasă neamule, că ne prinde ploaia. Ceva similar era şi în cazul fetelor. În pauze stăteam pe coridoare cu ceilalţi din gaşcă şi filam în stînga şi-n dreapta.

- Mamă ce bună e aia. Ogică, i-ai băga o dată măgaru-n beci, ă?
- De două ori, da\’ dup-aia piua, că mi se-apleacă.
- Bă, o văzurăţi pe Lila? Era-ntr-o fustiţă uite-atîtica. Ce crupă are, frateee. Păcat că e proastă de dă-n gropi.
- Ietă unde era pornostaru\’. Bă, Pintescule, dă-te mai aşa, că nu văd sînii lu\’ aia.
- E, ce are-a face, p**a nu ştie carte.
- Apropo, cînd e teza?
- Fluturaaaaaş! Nu tu, molia dracu\’!
- Mă, eşti tîmpit? E fata lu\’ profa de biologie!
- Auliu! Lasă că e urîtă ca mă-sa.
- Oi fi tu frumos rău…
- Ce, te oftici? Nu-s frumos, da\’ o am mai mare ca tine.

Şi dă-i ghionturi şi învălmăşeală, ba şi cîte-un şut sănătos la ţurloaie. Clasa a 12-a, dar ca mentalitate şi maturitate stăteam slab, slab, foarte slab. Bine, nici nu ne cerea cineva să fim altfel. Erau alte vremuri, neicuşorule. În 2000 tineretul nu se emancipase încă. Eram vechea gardă – ăia crescuţi afară, în ţărînă, nu în faţa calculatorului sau la televizor. Alex, zis Pintescu, Ciprian, zis Ilici, George, zis Bălan (tot Bălan era şi în buletin), Alin şi eu. Ăştia eram, împărţiţi în două clase. Aşa ne-am împrietenit într-a noua, aşa am rămas pînă la sfîrşit. Ne petreceam pauzele mai mult pe coridor în faţă la F, la Alin şi George. La noi era pericol din cauza şmecherilor clasei, care mai aveau obiceiul să ne ia la ture din senin. Rîdeam, ne luam reciproc în balon, pe urmă îi luam pe alţii, mai cîntam, uneori ne îngrămădeam la baie să poştim o ţigară, era viaţă, ce mai.

Autor: Codrin

Timpul pe care îl aveam la dispoziţie devenise ineficient alături de oraşul acesta unde ardea înăbuşit nebunia sociabilităţii. Mi se înfăţişa desprins de adevărul imuabil al cotidianului, cu Ana pe cana-peaua din sufrageria apartamentului de pe Alsberg şi hohotul nesăbuit al frumuseţii Simonei. Întindeam palmele către orizontul fiecărei zeiţe şi aşteptam umplerea pocăită a unui gol. Şi nu se întâmpla să fie. Mă resemnam privind pe fereastra avionului, în timp ce îmi prindeam strâns centura în jurul bazinului, iar stewardesa agita nefiresc braţele fără a mă convinge să deschid broşura înfiptă în plasa spătarului. Avionul mergea spre pista albă de calcar cu demnitatea unui nobil greoi şi plictisit.
Multă vreme după aceea jocul în care intrasem devenise, pentru mine, un calp solilocviu, în care puteam să construiesc pieţe şi temple. De pildă aerul devenise un arbore de ghips iar cuvintele începeau să se desprindă ca nişte cozi de şopârlă peste înţelesuri. Locurile ţepene din autobuze, tramuri sau avion se imprimau pe şira spinării, iar schimbările bruşte de spaţiu deveneau astfel dureroase. Zilnic faceam drumul către bibloteca cu faţade de sticlă, pentru trauma de a fi căutat şi căutător în mlaştina magicului dubito. Simone apărea transpirată de după raftul de dosare, iar telefoanele sunau cerând neîncetat volu-me şi titluri în sala de lectură. Clipa Simonei, în semantica întârziată a unui sentiment rătăcit prin viaţă, începea să se claustreze într-o sticlă de naufragiu, cu dop de plută şi buză ciobită. Ea îmi acorda atenţie (după spusele ei clemenţă) şi nu mai aştepta scuzele în miez de zi. Apoi o invitam la cafenea în pauza de masă şi lucrurile reintrau în normal. Mi-aduc aminte că prima ei insinuare despre moarte se construise între o ceaşcă de capucino şi un sandwich cu salam Rivoli.
-Astăzi am bătut recordul de cititori….ce vrei, e sesiune, zise, apucând cu amân-două mâinile feliile de pâine învelite în celofan.
-Ştiu că îţi place să te automotivezi dar cărţile n-ar trebui să evoce obsesii de ordin profesional. Mie, de exemplu, îmi place să te privesc minute în şir şi cred că aş face din asta un record. Am spus lucrurile astea privindu-mi ceasul de la mână şi nu m-a crezut.
-Bine că ai timp şi nu trebuie să negi lucrul ăsta…Hmm… Eu nu prea am… poate voi bate şi eu un altfel de record. La sfârşit, când vor sta pe masă toate cărţile, când totul va fi limpede, când nimic nu mai e de trăit, mă voi lauda cu recordul tău… Sunt convinsă că nu pot avea recorduri personale. Privirea Simonei schimbă brusc direcţia, iar maxilarul începe să mestece mărunt şi fără grabă. De ce nu mai avea timpul ei pentru recorduri, chiar stupide, în conjunctura asta, când eu însumi făceam eforturi revelatorii de a măsura eficient dintanţa între mine şi prăpăstii?
Am pretins în ceasul plecării să îmi acorde puţină atenţie. Cuvintele ei însă se stilizau într-o gramatică de gheaţă, cu cior-chini de interjecţii, până la epuizare.Mi-a spus totuşi un sec “bună ziua” şi a plecat capul înainte, ca un orb ce tinde către o piatră, cu ale cărei colţuri să poată numi lumea în mod reiterant. Orbirea ei m-a zvârlit în mine însumi cu putere. Acasă am mai citit odată corespondenţa şi am ador-mit în liniştea camerei cu perdea de mă-tase. Apoi mi-a venit în minte să verific dacă am un act de identitate uitat în sertare. Mi se părea absurd să negociez cu ea. Un orgoliu copilăresc mă analizase în drumul către bibliotecă. Acum supleţea visului şi a bunăstării afective îmi mangâie cugetul.
-Am aflat o veste nemaipomenită….Vă pare bine? Arunca aceste cuvinte şi se îndreptă către vestiarul din aeroport fluierând.
-Când te întorci să bem pentru asta şi pentru toate veştile pe care le-ai putea duce şi altora, şi am zâmbit misterios. Capul mic al agentului de pază se profila în peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din păr de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor. Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat. M-am apropiat ca să pot citi City down SRL, scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei. Răceala metalului trecea dincolo de tâmplă şi arunca peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare. Pentru moment toate obiectele existente rămâneau imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învecheau. Numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile, distrugând labirintul de spumă al fiinţei, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare.
-Ce faceţi domnule!!!?
-Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea. Să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi… dacă ar şti superiorii dumnea-voastră…
Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare. Am luat atunci, cred, decizia de a număra invers.

Autor: Theodor Barbu

Stau în cafenea cu George şi degustăm amândoi insinuările de goliciune – un picior suav şi bine bronzat, un decolteu de o nobleţe aristocratică, purtat de către o blondă cu părul scurt. Sorbim o picătură de monden, străpungând marginile scrumierei cu ţigarete fine, doi străini desăvârşiţi ce împart poveşti familiare. Mor după o gură de aer proaspăt. Din păcate plămânii mei vor trebui să se împace cu izul de nicotină arsă, căci nimeni nu pare să vrea să deschidă o fereastră blestemată. Fumul pluteşte apatic spre tavan, se furişează în fiecare colţ al camerei, mângâindu-i pereţii gri, trişti; aproape c-o sărută pe chelneriţă pe obraz atunci când ne aduce nota. “27 de lei, vă rog” rosteşte timidă, privindu-l pătrunzător pe George şi prizându-i parfumul scump cu o delicateţe forţată. Nările îi tresar, el îşi scoate MasterCard-ul şi-l glisează provocator prin P.O.S., iar ochii-i flămânzi se hrănesc cu zâmbetul ei insinuant. “Cred că e nouă pe-aici” îi spun lui George. “Nu-i rea, nu-i rea deloc”. Într-adevăr fata care tocmai a plecat avea ceva special, ceva ce ne-a atins simţurile în ciuda nenumăratelor sticle de bere pe care le-am golit în seara asta. Cu toatea astea m-am jurat să nu mă mai îndrăgostesc, indiferent de situaţie, de această dată s-ar putea foarte bine să-mi fie fatal şi nu-ndrăznesc să-mi asum acest risc. La inima ta, mi-a zis doctorul, e un privilegiu pe care nu ţi-l permiţi. Am mai lenevit pentru câteva minute în camera aceea întunecată, luminată doar de ochii chelneriţei şi entuziasmul lui George, iar apoi ne-am grăbit paşii către metrou, ştergându-ne orice expresie umană de pe chipuri. Se-ntâmplă câteodată ca propria-ţi existenţă să se metamorfozeze în ceva atât de malefic, atât de impur prin excelenţă, încât nici măcar nu îndrăzneşti a o conştientiza. Viaţa ţi se transformă în ore infinite de muncă şi somn, o maşinărie neobosită gresată cu propriul venin. “Nu te poţi opri niciodată”, îi explic lui George urmărindu-mi şirul retoric, îi spun toate astea de parcă aş fi gândit cu voce tare şi el m-ar fi auzit cât se poate de limpede. Mutra-i nedumerită îmi sugerează că n-are nici cea mai vagă idee despre ce e vorba, aşa că-l întreb:

-          Nu te-ai săturat de tot rahatul ăsta?

-          La ce anume te referi ?

-          La mizeria ce ne-nconjoară, la scurgerea păcătoasă de timp pe care o numim viaţă. Vreau să spun, nu te-ai săturat?

Şi înainte să se poată gândi la vreun răspuns zic: “Unde te vezi peste zece ani ? Ştiu că-i un clişeu, dar fă-mi pe plac puţin şi răspunde. Sau nu, lasă, ce crezi că vei face anul viitor ?

-          Viaţa fără exces e un drum lung şi plictisitor, mon cher ami. Peste un an mă văd recoltând fructele lui Dumnezeu, o să-mi fac curaj şi-o să iau o gură sănătoasă din mărul interzis doar ca să-i fac în ciudă.

-          Eşti un adevărat fiu risipitor, nu crezi?

-          Ei bine, nu suntem cu toţii? Dacă-mi permiţi analogia, oare Prometeu nu a fost un slujitor al omului?

-          Într-adevăr, nimic nu este mai adevărat.

George continuă:

-          Iar  păcatul său, nu a fost el o sfidare adusă zeilor?

-          Într-adevăr.

-          Te întreb, aşadar, unde rezidă virtutea dacă nu în păcat? Oare titanul grec nu şi-a primit pedeapsa cu vârf şi îndesat după ce-a furat flacăra sacră? Durerea nu ne-a învăţat nimic?

-          Doar prin suferinţă poţi atinge mântuirea, asta vrei să spui?

-          Nu ştiu, poate. Lupul cel mare şi rău, este el condamnat să o mănânce pe bunicuţa? Unii o vor numi soartă, alţii ficţiune. Eu unul am încetat să mai cred în basme acum mult, mult timp. Ar cam fi cazul să te trezeşti şi tu la realitate, dragă prietene.

Autor: Andreea

m-am ratacit pe pamant
in ziua in care am pornit sa te caut
caci am plecat fara harta de-acasa
si m-am impotmolit in ploaie si vant.
cu timpul am inceput sa m-adaptez
la vreme, la lume,la viata
si-am inceput din nou sa cercetez
prin targuri, din piata in piata.
am intrebat fetele daca ti-au zarit
vreodata umbra prin sat
si hangii daca vreodata ai venit
sa prinzi un loc de-noptat.
si-s dealuri si munti ce-am strabatut
cu gandul doar la ochii caprui
si-am ascultat zeci de povesti in drum
dar a ta nu era ca a nimanui.
am incercat sa-mi fac din stele
un traseu care sa ma duca la tine
dar acestea nu te stiau a fi
si ca esti pe lume pentru mine.
mai am opt vieti ramase pentru a te gasi
si tot atatea inimi ce bat spre infinit.
e loc pe lume pentru acea zi
cand imi voi opri pasul nesfarsit.
imi semnez mai jos si aceasta scrisoare
a nu stiu cata trimisa in lume
sperand ca sub nori sau sub soare
o vei citi chiar tu, chemandu-ma pe nume.

Autor: Ruben Bucoiu

crucificările de azi nu-s cu piroane

piroanele moderne nu sunt cuie

romanii şi-au înn8at drumurile

plicurile ce conţin drumul cel mai scurt

durerile ascunse-şi îmbracă durerile prunci

ca pe nişte veşminte rănite

(nişte) răni oblodite-n iluzii

storc tubul telecomandei

(şi ştiu că aşa faci şi tu)

Autor: Ivcelnaiv

dacă aş avea un pic de timp
aş urca pe muntele olimp
aş citi vreo câteva din carţile
de le cumpăr pe toate parţile
aş mai scrie pe-o hartie
cea mai faină poezie

dacă aş avea măcar un strop de timp
aş mai inventa un anotimp
aş pleca de’ndată tocmai în peloponez
un soi de Lavandula angustfolia să studiez,
aş slăbi vreo patru kile
în maxim vreo şapte zile

dacă aş avea măcar firimituri de timp
aş mai urca o dată pe muntele olimp
aş scăpa de lenea-mi planetară
şi-aş ieşi s-alerg în fiecare seară
aş surprinde-o pe iubită-mea la fiecare pas
până aş lăsa-o totalmente fără glas

dar of of of of ce păcat
că sînt un tip atât de ocupat

Autor: Razvan Popescu

Trăiesc setea de revoluţie,
Deshidratat de idei ascuţite.
Revăd, resimt, reiau sub degete
Libertatea celor gratuite.

Acum sunt orb dar vând lumină,
Primesc in schimb tinichea falsă;
Aleg sa reconcep moneda
Ce va fi ban in alta viată.

Plângeţi si coloraţi pelicula,
Ce-mi va reacoperi karma;
Incendiaţi degeaba clipa,
Îmi veţi afla nicidecum urma.

Când plec, revin pe firul vieţii,
Cu gânduri noi, cu ochii limpezi.
Reangajez aceleaşi simţuri
Ce m-au trezit si din pământuri.

Încep spre un sfârşit mai mare,
Capitulez un vechi capitol.
Vreau si aleg puterea care
Mă va crea din nou discipol.

Autor: Gratiela Plopeanu

Lucruri simple adunate-n alte clipe,

Ne privesc şi adulmecă de-aproape

Fiinţa toropită ce-ncearcă să scape

Din jocul ce ne urmăreşte îndeaproape.

Tot aproape se simte şi dorinţa

De a arăta lumii cum toată fiinţa

În sine-şi ţine strâns credinţa.

Vremuri în joacă se joacă cu reacredinţa.

Iar timpul ne-ncearcă conştiinţa cu ştiinţa

Naturii ce vorbeşte-n şoaptă cu neştiinţa.

Vremelnice-amintiri se întrepătrund în nefiinţă

De teamă că-n ceruri n-ar exista pseudoştiinţă.

Din indiferenţă pentru acele clipe pripite,

Ne îndemnăm în subconştient la lucruri greşite.

Tot inconştient acţionăm asupra sufletelor fericite

Erodându-ne necontenit cu tot felul de plante acidofite.

Jocurile minţii alungă din noi simţul realităţii contingente,

Atrăgându-ne în schimb spre alte lumi cu ale sale false elemente

Şi profeţii ale tuturor celor care ne atrag cu produse suculente.

Retroactiv ne împărţim sufletele-n două, tot nouă ne par apoi absente.