Învolburări canine

O grădină nesfârşită care se deschidea în faţa unei clădiri înalte, de piatră, cu boltă şi coloane, ca şi cum Bibilioteca Naţională şi Ateneul Român s-ar fi întâlnit într-un superlativ rece, cu rolul de observator al ploii ce tocmai începuse să cadă puternic, în stropi imenşi, dureroşi, dar ca şi cum sunetul s-ar fi oprit în anumite momente, frica controlând volumul sunetelor care-mi afectau timpanele. Era o curte de fapt, garduri înalte vechi, mai mult intuite decât privite, şi fântâna, Fântâna. Din nou, o împletire între o fântână care nu a fost niciodată construită, gustul materialului din care fusese construită, piatră, şi apa care tâşnea cu forţă din ea, forma cilindrică, presiunea care îi dădea o nunanţă albă, spumoasă.

Şi-apoi ploaia, ploaia de vară, judecând după hainele noastre, după sandale şi după uimirea de pe chipurile noastre. La început eram trei : eu , mama şi Jeni. La început parcă fântâna nici nu era plasată chiar în faţa noastră, mai erau copacii, înalţi şi ei, aşa cum îmi păreau toate lucrurile din Bucureşti la început ( supradimensionale, ca şi cum doar mergând pe stradă, trecând printre clădiri, ele începeau să crească, formele să li se alungească, însoţite de sunetul acela înfundat, al realităţii care-ţi şopteşte : mă r-e-trr-aaa-g! ). Nu ne vorbeam între noi, dar începusem un dialog interminabil, o discuţie inutilă şi îngrozită ; nu puteam să îmi dau seama de ce ploaia pare a alege locurile din care cade, la început cu stropi mărunţi, timizi, calzi. Am început să ne îndepărtăm, mama pur şi simplu se evaporase ( nu mai era acolo, nu exista nicio explicaţie de ce ar fi plecat, cum , etc., iar noi, cele rămase, nici măcar nu ne puneam problema dispariţiei ei).

Şi-atunci …. Zgomotul. Asurzitor, impertinent, îngheţându-ţi mintea, dând naştere unor emoţii ghemuite, de culoare albastră, albastrul acela transparent al pielii unui înecat. Nu puteam să aleg : fie fântâna, fie cerul era responsabil de lichidul ameninţător care se scurgea deasupra noastră. Într-un moment de ceea ce ar fi putut să pară luciditate, mi-am scos eşarfa de la gât şi am aşezat-o pe creştetul bunicii – ca şi cum chiar ar fi contat, un material roşu în plus, sau unul în minus. Ne îndreptam încet spre un soi de boltă stranie formată din copaci, sălcii cel mai proabil, acolo unde apa părea să nu ajungă deloc.

Când am ajuns doar la un pas de siguranţa uscată a acelei bolte de frunze şi crengi, din dreapta, ca şi cum ar fi ieşit din pământ, şi ca şi cum porţiunea de cer deasupra noastră ar fi cedat presiunilor unei cantităţi uriaşe de apă : în dreapta o fântână a cărei apă forma un fel de disc straniu, violent, care se rotea cu o viteză nemaiîntâlnită, împrăştia blocuri de apă spre noi, iar de sus stropii ploii de vară de mai devreme se transformaseră în lame lichide, zgomotoase, clinchetul atingând cu furie capetele noastre.

Nu ne vobeam nimic, nu ne gândeam la nimic, poate doar la înterupătorul pe care am putea să-l apăsăm din nou, poate frica, poate visul, poate… numai să nu mai auzim sunetele contactului dintre apă şi pietre, dintre apă şi trupurile noaste epuizate.

Apoi, brusc, ca şi cum cineva tocmai aprinde lumina şi ochii ţi se deschid instantaneu , cineva a strigat : Opriţi fântânile ! Zgomotul Acela încetase, iar în locul său se instalase o linişte tipică ploilor torenţiale, un fel de băzâit al maşinilor pe şoseaua umedă ( în absenţa oricărei maşini)…şi oamenii, acei oameni ale căror feţe nu puteau fi văzute, nu trebuiau să fie văzute…şi momentul în care rotitul apei din fântâna principală s-a oprit dintr-o dată, şi pe retina mea Doar imaginea verde-îngheţată a trupului Înecatului. Ce m-a surprins iniţial a fost faptul că purta o cască specială pentru înot şi slipi, de un roşu care aducea izbitor cu roşul eşarfei pe care i-am aşezat-o pe creştet…dar unde era Jeni? Dispăruse pur şi simplu, se amestecase printre sunete şi umezeală. Au început să se dizolve şi oamenii, pentru o clipă mi-am amintit albul apei, rotirea ei înăuntrul fântânii, acel semnal oficial de oprire şi momentul acela în care se mai aude un slab vâjâit ( acelaşi sunet alungit al realităţii care se retrage). Şi-apoi : Nimicul, Nemişcarea , şi cadavrul plutind inert într-o apă la fel de moartă, la fel de rece, căreia i s-a luat mişcarea atât de periculoasă, însă construită doar pentru ea.

Mi-am privit trupul şi am observat că era acoperit doar de costumul de baie negru. Am privit în sus : aici se întindea o mare de apă, însă îngheţată de data aceasta. Desculţă, am început să merg, cu materialul elastic şi ud al costumului atingându-mi impertinent stomacul, sânii, vulva, cu părul eliberând din când în când stropi reci din imaginile anterioare, uitate parcă, dar agâţându-mi-se disperate în ultima încercare de a-mi atinge sinapsele obosite, intrate irecuperabil la apă.

Am început să urc, să păşesc în zăpada de un alb prevestitor. Acum absenţa zgomotului fusese înlocuită de absenţa senzaţiilor, pur şi simplu nu mi-era frig. Ştiam însă că ar fi trebuit să Simt altfel după felul în care un alt bărbat, cu un slip  mai puţin roşu, se scufunda voit în zăpadă, se înfăşura în ea ca în cea mai călduroasă dintre pături. Am  văzut însă că mă apropiam de un final al acestei călătorii neplănuite atunci când am dat de un gard gri, la fel de rece, un soi de linie de sosire pentru participanţii care nu au intrat de bună voie în jocul apelor curgătoare. De după el s-a ivit chipul băbatului blond, cu ochii verzi, şi brusc totul  fost învăluit într-o atmosferă de staţune de munte, pe care el părea să o viziteze în fiecare an, iar eu – o faţă cunoscută , îl făceam să fie surprins plăcut de prezenţa mea atât de neobişnuită, atât de nesincronizată cu locul respectiv. Nu părea însă să fie surprins de ţinuta mea sumară, poate şi pentru că nici eu nu am apucat să rostesc nimic în legătură cu asta, din gură ieşindu-mi brusc următoarele cuvinte : Nu mai vin în viaţa mea aici. ( însoţite de un amestesc de frică şi zâmbet pervers al celui ce a reuşit). Replica mea a fost urmată de un cateogoric : Eşti fraieră dacă faci asta. ( banalitatea limbajului şi a conversaţiei noastre aparent vizând preferinţe turistice ascundea un sens mai profund, mai viu, mai Esenţial, al dialogului permanent dintre fricile mele, dintre muşchii mei neantrenaţi, sau senzaţia unor muşchi prea fragili pentru momentul în care şuvoiul puternic al apei ar apuca ferm talia subţite, aruncându-mă, dându-mă pradă rotirii fără de sfârşit).

Şi-apoi mai e al doilea vis, aparent fără legătură, în care mă plimbam printre clădiri la fel de înalte cu Matilda, probabil eram în Bucureşti, deşi aveam senzaţia unei sărbători provinciale sau a unui festival într-o locaţie de nimeni ştiută sau visată. Şi zâmbetul ei complice sau poate fascinat atunci când am început să îi povestesc visul : ca şi cum Ştia. Şi contopirea zâmbetului ei ( şi a unui Da rostit aproape fără să fie trecut prin filtrul gândirii) cu imaginea din visul anterior, al cilindrului gros de apă Albă, înalt, tâşnind cu forţă din fântână, unindu-se poate cu albastrul cerului, cu picăturile de sus. Şi vocea mea , şi mâinile mele cuprinzând neputincioase aerul în timp ce îi spuneam cu un glas aproape sfârşit : Era atât de albă, atât de albă.

Atât de alb era şi câinele pe care l-am întâlnit printre străzi întortocheate şi înguste. Şi ea a început să îl strige, să îl cheme , să îl roage să ne însoţească. Mâinile ei calde îi atingeau blana deasă, atât de albă, atât de albă. La început mi-era frică, o uram pentru că i-a atras atenţia, l-a chemat atât de aproape, mă speria imaginea câinelui suindu-i-se în spinare cu atâta dragoste, la început aşteptându-mă în orice clipă să îi găsească jugulara şi să muşte cu poftă. Dar frica nu îşi avea locul, era prea alb, prea călduros, prea multă iubire, prea multă grijă. Şi-atunci am Înţeles : mi-am aplecat timid spinarea, mi-am expus vulnerabilitatea cu atâta umilinţă şi el s-a urcat pe mine, nici nu mai părea câine acum, îi simţeam răsuflarea caldă şi protectoare pe ceafă, boţul ascuţit şi colţii nu mai erau percepuţi ca o ameninţare; dar acum că se urcase pe mine încetase să fie atât de alb, atât de alb ; căpătase o nuanţă cenuşie, un fel de alb murdar, o nunaţă tipică maidanezilor.

Matilda dispăruse şi ea. Era doar spatele meu şi umerii pe care mi se odihneau labele murdare de noroi ale unui alb, atât de alb, pe care abia învăţam să-l iubesc.