Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Articole scrise de Mircea Tara
Flăcări, ceară, aburi ce-mi ies din gură
Şi din care ca-ntr-o halucinaţie febrilă
Se naşte oraşul peste care imediat se lasă
Pânză opacă de minciună şi ceaţă.
Se înalţă din suflarea gurii mele
Case mici, biserici cu turle îngheţate,
O lume nouă ce se suprapune peste toate
Dar ce se spulberă sub lumina farurilor grele.
Doi plămâni, ca doi fetuşi gemeni
Două buze, linii roşii de temeri,
Două emisfere cerebrale care celebrează
Noul oraş de fum, himere, moarte şi viaţă.
Mda! Se pare c-am uitat.
Am uitat cum să-mi închid ochii,
Cum să cred.
Cum să vorbesc.
Am uitat cum să mă aplec,
Cum să-mi îndoi genunchii.
Mă simt stingher, ca prins într-o cuşcă prea mică pentru mine.
Mă doare. Mă irită.
Covorul e ca o perie de sârmă care scrijeleşte în genunchii mei insulte.
Şira spinării e de piatră,
piatră
vie,
piatră,
ce doare.
Prea greu. Obositor. PE-NI-BIL.
Şi acum ce trebuia să fac în poziţia aceasta stranie, de mult uitată?
Să mă rog? Da, bine.
Ah, dar parcă era mai mult de atât.
Parcă lipseşte ceva.
Cândva era căldură, era sentiment, erau lacrimi, erau zâmbete, era fericire.
Era…
Altceva.
Ceva mai mult decât cuvinte.
Era război. Era viaţă şi moarte.
Da, cândva rugăciunea era război,
Iar războiul era rugăciune.
Rugăciunea era realitate, iar realitatea – rugăciune.
37,7.
Întins pe spate, cu ochii lipiţi de tavanul alb.
Plictisit de starea de enervare şi enervat de starea de plictiseală
Număr secunde, vieţi irosite, războaie mondiale,
Inimi transplantate. Mă plictisesc şi nu mai număr.
37.9
Albul tavanului se face roşu, ochii mă înţeapă.
Transpir. Gâtul mi se încleştează, aerul ce îl inspir îmi provoacă durere.
Aştept să îmi revin. Aşteptarea îmi provoacă vomă.
Ştiu ce am lăsat în urmă, şi ştiu ce va urma.
38.4
Viaţa prinde culoare şi culorile prind viaţă.
Cred că abia acum simt focul ce ardea în mine. Mocnit.
Dar acum prinde formă. Pare un ceva curb, cred că e cerc.
Pare vechi.
38.7
Mă sufoc. Aerul îmi arde traheea. Tuşesc şi scuip lavă incandescentă.
De fapt e tot salivă. Trăiesc printre metafore. Am pereţii tapiţaţi cu metafore,
Cu jocuri de cuvinte, cu litere şi aliteraţii, procedee artistice şi stilistice.
Mi-e dor de liceu. De orele de chimie şi fizică. De râsul isteric al irlandezului.
39.0
Toată lumea se alarmează. Cică sunt palid şi rece.
Sunt doar obosit, şi am doar o mică deficienţă respiratorie.
Nimic alarmant. Mi-e puţin frig. Nici în cort nu era mai cald.
Aş vrea să cânt ceva, dar mi-e aşa de uscat gâtul. Apă vă rog.
39.5
Durerea de cap e îngrozitoare; parcă am înghiţit spini şi mi-au rămas în gât,
Pieptul mă roade în interior, vrând să scoată la iveală toate amintirile
Şi toate trăirile. Nu înţelege că acum tot ce vreau e să o aud. Insistă.
Urlu şi durerea creşte.
39.9
Bună seara doamnă Celsius. Nu aţi văzut pe aici o vioară?
Doamne, mai ţii Tu minte ?
Doamne, mai ţii Tu minte cearta noastră de acum 5 ani?
Când eu voiam să mă fac architect,
să proiectez universuri, lumi şi oraşe, să creez?
Mai ţii minte Doamne ce mi-ai zis atunci
ca răspuns la strigătul meu de animal prins în capcană?
Cuvântul Meu îţi este de-ajuns!
Deşi atunci nu am crezut pe deplin lucrul acesta,
Acum îl cred.
Pentru că Cuvintele Tale Doamne au puterea
De a creea universuri.
Şi parte din acea putere mi-ai dat-o şi mie.
Şi de atunci şti ce fac Doamne?
Proiectez lumi.
Dar nu folosesc creion, hârtie milimetrică şi liniar
sau cărămizi, piatră şi mortar,
ci folosesc
cuvinte.
