Grisha, cel care visa sunete

Toţi locatarii de la scara D a blocului F11 ştiau cine e proprietarul apartamentului 402. La fiecare şedinţă a asociaţiei şi la plata întreţinerii se dezbătea acelaşi inepuizabil subiect. Nimeni nu îl văzuse vreodată pe Grisha. Grisha s-a născut bătrân în apartamentul de la etajul 5. Tatăl său a fost dirijor al Filarmonicii din Bucureşti, iar mama, o balerină rusoaică. S-au cunoscut când ea se afla în România cu prilejul turneului de promovare al Lacului Lebedelor, pus în scenă de Baletul din Kiev. A rămas de dragul dirijorului care aplauda frenetic în rândul întâi al Teatrului Naţional, al cărui spectacol avea să îl vadă a doua zi, fascinată de cel care dădea un suflu atât de autentic lui Debussy şi lui Liszt.

Nu s-au căsătorit, însă, dintr-o piruetă executată pe note stângace, l-au adus pe lume pe Grisha, palid şi orb. După naşterea sa, Vasile nu a mai lăsat vodka din mână până în ziua când a murit, cinci ani mai târziu, mistuit de ciroză. Rusoaicele i-au făcut felul, întocmai cum îl avertizase bunicul său când şterpelea pe ascuns, în copilărie, bomboanele Korkunov, din Obor.

Catia a încercat să se întoarcă împreună cu fiul ei la Moscova, însă familia a anunţat-o printr-o scrisoare că nu doreşte să o primească înapoi după atâţia ani, cu un fiu nevăzător, iar că tatăl ei, secretarul general al primăriei, Vladislav Petrov, a stabilit cu autorităţile că trecerea graniţei Rusiei îi este strict interzisă domnişoarei nevrednice, care ar fi avut altfel un viitor glorios de prim-balerină la Kiev.

Curând, Catia s-a prăpădit de supărare, lăsându-l pe sărmanul Grisha în grija părinţilor săi spirituali, Francisc, un bun prieten al dirijorului, violonist şi pianist de excepţie, şi Lenuţa, soţia lui rămasă stearpă de pe vremea când lucra la fabrica de vopsele. Francisc l-a învăţat să cânte la vioară, iar Lenuţa a încercat să se obişnuiască cu gândul că trebuia să crească un copil care nu era al ei.

În doar trei ani, Grisha învăţase pe dinafară toate simfoniile lui Beethoven, concertele lui Mozart şi valsurile lui Strauss. Nefiind familiar cu forme, culori şi orice fel de înfăţişări de natură materială, era preocupat doar de sunete, de originea şi structura lor, de îmbinarea lor întru sublimul acesta care îl fascina. Grisha visa sunete. În fiecare dimineaţă lua vioara în mână şi încerca să reproducă muzica pe care noaptea subconştientul său sau vreo forţă exterioară nevăzută o scormonea sau i-o semăna în minte. Cântată înainte de a merge la culcare, Zingaresca lui Sarasate se auzea uşor sleită, a doua zi de dimineaţă arcuşul îşi lua vioara în braţe şi berzele uitau să mai plece în ţările calde, rândunelele îşi puneau fuste de ţigănci, de dragul lui Grisha, cel care visa sunete.

Grisha nu a văzut niciodată luna şi nici nu ştia cum să şi-o închipuiască. De fiecare dată când aceasta se împlinea, se apropia de fereastră şi auzea toţi copiii nenăscuţi zbătându-se în pântecele ei rece. Auzise de la părinţii săi că soarele e de fapt cel important pentru oameni, pentru că îi încălzeşte şi le dă lumină. Din cauza asta, lui Grisha îl plăcea luna, nu reuşea să îşi explice ce e lumina şi ştia că nu va putea vreodată să o asocieze decât cu vara, când mobila din casă se dilată şi trozneşte, tulburându-i visele.

Până să împlinească 14 ani, Lenuţa îi spunea în fiecare seară poveşti lui Grisha. La început, dintre cele clasice, cu tărâmuri fermecate, curcubee şi rochii de prinţese vălurite, dar el nu-i pricepea cuvintele şi nici lumea de dincolo de pleoape, doar vocea ei, respiraţia caldă şi umărul mirosind a vanilie reuşeau să îl liniştească. Grisha vedea doar muzica, fiica împăratului era o sprintenă notă Sol, grădina era un ţambal care cânta singur iar zmeul, un bariton care acoperea discursul unui flaut. Dar cel mai mult îi plăceau poveştile despre cârtiţe şi cum îi spunea Francisc că el e frate cu norocul, pentru că norocul e orb ca sobolul.

Doar de două ori a ieşit din casă, o dată cu părinţii, iar a doua oară cu naşii lui. Nici unii, nici alţii nu l-au mai scos a doua oară, pentru că în lumea din afara apartamentului Grisha devenea nervos şi cel mai trist copil de pe faţa pământului. Zgomotele maşinilor, fluierăturile oamenilor şi tot necunoscutul care îl înconjura pe stradă îl tulburau şi nu îi mai dădeau voie să audă muzica ce răsuna în mintea lui. Nu putea să perceapă toată forfota decât ca pe o orchestră în care fiecare instrumentist cântă după cum îl taie capul, fără urmă de armonie, într-un haos fără de lege, iar asta i se părea o blasfemie.

Maria s-a născut în aceeaşi zi cu Grisha. Zece ani mai târziu, tatăl ei a primit prin succesiune apartamentul 403 şi toată familia s-a mutat dintr-un cătun de munte uitat de lume în Bucureşti. Părinţii ei s-au angajat la un mic restaurant din cartier iar ea a început să meargă la şcoală. Fiind singura fată de la ţară, colegii ei o respingeau şi râdeau de originile ei sărăcăcioase. Mariei îi era dor de munţii de acasă şi de păsările care îi ţineau companie primăvara în copacii din grădină.

Când Grisha a început să cânte a alinat toate dorurile fetei, care abia aştepta să sosească mai repede acasă pentru a se lipi de perete şi a asculta vioara lui plângând. Nu mai auzise niciodată muzică clasică, însă îi plăcea nespus. Maria şi-ar fi dorit să îl cunoască, să îl privească măcar pentru câteva momente, să îi vorbească despre cum el era singurul care o înţelegea, deşi nu se văzuseră niciodată. Întâlnind-o pe Lenuţa, a rugat-o să îi dea voie să îl viziteze pe Grisha şi să se joace sau să înveţe împreună, însă aceasta a refuzat-o categoric, invocând faptul că lui Grisha nu îi plăcea compania necunoscuţilor şi că din acest motiv ea şi Francisc îl şcoleau acasă. Din când în când, Maria zăbovea pe holul etajului privind prin vizorul uşii violonistului sau printr-o crăpătură neastupată. Într-o zi, i s-a părut că îl vede intrând în bucătărie, înalt, cu părul negru până sub urechi şi spatele drept, de bărbat tânăr. Maria a simţit atunci că genunchii nu mai sunt ai ei. Speriată, a intrat repede în casă plângând, nu îşi dădea nici ea prea bine seama de ce. Începuse să îl iubească.

Suspina în tăcere, fără să i-o poată spune, hrănindu-se doar cu muzica lui. Când Grisha cânta Zaraza sau Să-mi cânţi cobzar, fata simţea că toate cuvintele  sunt pentru ea şi că el era conştient că ea există şi îl iubeşte, de dincolo de peretele rece, marmoreic.

Zoomorf

Sunteţi un animal sălbatic, domnule,

Sunt postere despre dumneavoastră peste tot în oraş

Cu instrucţiuni despre cum să mă feresc

Dacă din întâmplare dau peste dumneata.

Să vă identific scrie că nu e greu

Doar că uneori vă schimbaţi culorile,

Mai ales noaptea, deveniţi fluorescent.

Mai scrie că vă plac mulţimile

Şi că înconjurat de oameni

Nu reprezentaţi niciun pericol

Însă deveniţi o fiară când, de exemplu,

Întâlniţi o pisică îmbrăcată în alb.

Strada nu mai e un loc sigur, domnule,

Cu dumneata în libertate,

Trebuie să recunosc că îmi e teamă

Să mai deschid uşa străinilor,

Sper să nu vă vină vreo idee

Să vă căţăraţi până la fereastra mea din balcon,

Să mă luaţi prin surprindere.

N-aş şti cum să reacţionez,

Să vă alung, să vă domesticesc

Sau să mă preschimb şi eu într-o jivină.

Toate sfaturile asociaţiei pentru protecţia animalelor

Şi ale guvernului, care a decretat stare de urgenţă

Până ce veţi fi prins şi trimis în captivitate

Mai tare mă năucesc.

Vai, domnule, dar cum aţi ajuns aici?

Vasăzică vă ascundeaţi în borcanul meu cu vişine în tot acest timp?

Domnule animal sălbatic, fie-vă milă,

Mă voi îmbrăca în negru,

Ce cald e la dumneata în stomac!

Fluture de noapte, tu

Nu e nimic mai înşelător în camera aceasta

Decât o femeie cu buze roşii.

Stă singură şi absurdă la o masă pentru două persoane,

Fumul ţigării ei ajunge până la mine.

Mi-l apropii, să îi aud cioturile de gânduri

Exalate de răşinile plămânilor.

Îl respir pe tot

Să ajungă la o parte din anatomia mea

Care să îi tălmăcească singurătatea.

Sufletele femeilor cu buze roşii sunt dintre cele mai greu de diagnosticat

Şi le-aş găsi un colţ în pecetea lui Solomon.

Îşi bea cafeaua cu un plic de zahăr, ca şi ea.

Îmi rulez o ţigară  şi o privesc în continuare

Cum nu ştie să mă privească, la fel ca ea.

E atentă doar la televizorul răstignit pe un perete,

Sus, aproape de tavanul fals cu ţurţuri,

De parcă ar vrea ea însăşi să înveţe scenariul,

Să dea reprezentaţii într-un spectacol

De pe o stradă cu nume ciudat din Sankt Petersburg.

O stradă unde nu pot ajunge, paşaport n-am avut niciodată

Şi nici nu-mi fac pentru-o falenă.

În noaptea aceasta opresc luna,

Dimineaţă mă voi spăla pe mâini de tine.

E noapte în Bucureşti

Un cadavru zace pe carosabil

În intersecţie.

E acoperit cu o pătură veche, murdară.

Nu i-a aprins nimeni o lumânare,

Nu are linişte.

Şoferii îl înjură,

Blochează traficul.

Mamele acoperă ochii odraslelor,

Să nu-l vadă.

Cât timp a trăit,

Nici vecinii nu îi ştiau bine numele.

La serviciu lucra într-un birou fără soare,

Încalzit de o aerotermă

Pe care şi-a cumpărat-o singur,

Firma nu avea buget.

La chioşcul de ziare

Vinde un bărbat

cu mâini mari şi degete groase.

E unul dintre acei oameni

Cărora părinţii le-au dat

Nume de adult din care nu poţi improviza

Unele de alint.

Când a făcut primii paşi,

Bunica lui l-a strigat

Ca pe un muncitor cu spate lat.

Nu a fost niciodată un copil mic,

Dar din privirea lui observi că e acum.

Un copil mic cu mâini mari.

În scara blocului e murdar pe jos.

De la o uşă de la parter până la ieşire

Sunt stropi mari de sânge sau de vin.

Poate cineva a sărbătorit aseară

Sau poate a murit.

La trei dimineaţa, pe bulevard

Se aud ambulanţe.

Te întorci pe partea cealaltă, în pat,

Te plângi că îţi deranjează somnul.

Chiar cu vreo două zile în urmă

Urmăreai un film fără subtitrare

Când ai auzit sirena.

Ai mai fi fost la fel de iritat

Dacă ai fi ştiut că iubita ta e înăuntru?

Oare câţi oameni au murit

La doi metri de tine

În timp ce aşteptai grăbit la semafor?

Tangouri

A făcut întâi un pas. I-am zărit glezna subţire. Mi-o puteam imagina oricum vroiam, îmbrăcată sau nu. Mi-ar fi plăcut să poarte rochia lila pe care şi-o cumpărase în după amiaza aceea fierbinte, în care nu mai suporta încătuşarea blugilor. Nu-mi plăcea să o urmez prin magazine, stăteam liniştit şi o aşteptam la Gloria Jean’s, acompaniat de o cafea rece cu lapte. A apărut după mai puţin de un sfert de oră în rochia lila. Nu-i mai rămăseseră bani şi de sandale şi rămăsese încălţată cu tenişii verzi cu câteva urme mici de noroi pe ei, dobândite în urma ploii care ne-a udat până la piele şi dincolo de ea, în aprilie, în drum spre cinema.

Acum însă îi puteam zări pantofii decupaţi, cu o panglică de satin ce îi urca uşor pe gleznă… nu suportam panglica aceea de satin, mult mai fină decât mâinile mele arse de soare, pline de bătături. Şi totuşi, gleznele ei erau atât de frumoase, asezonate cu panglica mov. I-am văzut genunchiul şi am ştiut că poartă rochia lila. Era singura ei rochie mai scurtă, o indignau privirile bărbaţilor sau cel puţin aşa lăsa să pară pentru a nu-mi da motive de tristeţuri. La naiba, dacă eram gelos pe o fâşie de satin, cum aş putea să nu fiu pe nişte saci de testosteron impertinent?

Aş fi putut dezvolta cu uşurinţă un fetiş pentru genunchii ei. Dacă aş fi fost înzestrat cu cel mai mic talent artistic, i-aş fi pictat, neataşaţi de picior, doar o pereche de genunchi în aer. Da, ăsta e cuvântul, aer. Genunchii ei erau nişte aripi, o făceau să pară că păşeşte permanent pe trambuline. Îmi aminteau de plăcintele bunicii, atât de rotunde, cu doar câteva gropiţe ce apăreau când împacheta în aluat caşul dulce cu stafide şi esenţă de portocale.

Încetase demult să fie pentru mine doar o fiinţă omenească. Aproape că nici nu-mi amintesc cum arată ochii ei, încercând mereu să privesc în spatele lor, în sufletul ei învelit cu o iscusită grijă în piele bronzată, în mătăsuri lila, în braţele mele şchioape. E ca atunci când cumperi o mobilă care trebuie asamblată şi uneşti două sau mai multe bucăţi pentru a rezulta un întreg. Aşa trebuiau asamblate şi braţele mele de sufletul ei împachetat în acel trup ce-mi oferea, analog unei tigări de haşiş cubanez, agonie şi extaz fără limite trupeşti. Era o ţigară pe care o fumam lent si adânc, pe care o savuram cu plămânul meu stâng, lipit cu superglue de inimă. O ţigară ce părea nesfârşită în dezumanizarea ei şi în alienarea mea.

Când a mai făcut un pas, parchetul a scrâşnit puternic şi le-a dat din nou motive de speculaţii vecinilor de sub noi. Când îi intâlneam în lift, făceau aluzii despre faptul că eu ascund elefantul dispărut de la grădina zoologică. Mereu dădeam vina pe străbunicul scoţian, găsind un pretext caliciei ce mi-a legat buzunarul în încercarea mea eşuată de a cumpăra parchet de calitate. Însă acum nu vecinii mă îngrijorau, ci mai degrabă grimasa pe care a făcut-o ea la auzirea scârţâitului. De fiecare dată când gesturile sau cuvintele îi trădau esenţa de om, o parte din mine o renega. Contrar aşteptărilor mele, era îmbrăcată într-o cămaşă veche de-a mea cu un şorţ roşu pe deasupra. Pe şorţ scria barbeque&grill, mi-l dăruise mama când m-am mutat în casă, încercând să facă din mine un bărbat „vrednic şi gospodar”. Era felul ei subtil de a mă trezi la o realitate în care omul trăieşte pentru a mânca, a câştiga bani, a creşte copii şi a muri.

Vroia să-mi gătească somon cu legume gratinate şi pentru asta era indiscutabil de necesar să poarte pantofii. O asemenea mâncare cere rafinament. Gătea aproape la  fel de prost ca bucătăresele de la cantinele unde eram obligat să mănânc în copilărie, când mergeam în tabere la mare, dar nu avea importanţă. O făceam să uite că am lăsat aproape tot în farfurie, spunându-i că e o mâncare atât de delicioasă, că mi-e şi milă să o mănânc.

Ne certasem trei zile în legătură cu ce aveam să facem în acea ultimă zi de concediu, ce coincidea fraudulos cu ultima zi de vară. Ea insista să mergem la plajă, eu aş fi preferat o plimbare pe malul lacului şi un lenevit boem la umbra unui copac, cu provizii de ţigări şi ceai rece. Ne-am trezit pe la 10 şi ne-am încumetat să ne verticalizăm abia dupa încă vreo oră. Am lăsat alarmele de la telefon să sune simultan în tot timpul acela. Era un amestec de Simfonia V cu Moby, o combinaţie destul de vătămătoare pentru urechile noastre ce parcă-şi reveneau dintr-o operaţie de peritonită. Fusese o noapte caniculară. Dacă o vară întreagă făcusem faţă, încă nu înţeleg cum, celor 50 de grade la umbră , acum ne simţeam toropiţi şi insomniaci.

Ne-am deplasat zombiastic spre bucătărie şi cu mişcări robotizate am încălzit apa pentru cafea. Nu mai aveam decât un 3 in 1 pe care trebuia să-l împărţim frăţeşte, dar pentru că am greşit cantitatea de apă a ieşit o zeamă cu aromă subtilă de cafea din care chiar nu am fi intenţionat oricum să bem mai mult. Anesteziaţi, ne-am trântit în balcon. Pereţii erau atât de albi, încât la fiecare ridicare de privire, pupilele noastre sufereau câte un şoc. Cu primele puteri, ce mai degrabă păreau a fi ultimele, m-a întrebat dacă mai ştiu unde am pus tempera şi acuarelele. Le cumpărasem să mâzgâlim nişte pânze kitchoase pe care le-am achiziţionat la preţ mic de la un târg de vechituri. S-a întors cu ele, goală. Fără să spună nimic, cu mişcări rapide m-a lăsat şi pe mine în costumul primordial. M-a dezbrăcat ca o mamă care îşi pregăteşte pruncul pentru îmbăiere. Nu am pus nicio întrebare, îmi plăcea să mă las surprins de ea. A scos o guaşă verde, şi-a turnat toată culoarea în palme şi a început să-mi acopere trupul cu ea.. a început de la umeri, cu mişcări riguroase pe piept şi abdomen, pentru a nu lăsa nepictată nicio bucăţică de piele. În mai puţin de 5 minute arătam de parcă m-aş fi dat la vale pe burtă într-o mare de iarbă tânără. Mi-a spus să mă apropii de perete şi s-a împins în mine lipindu-mă de el. Apoi a luat o guaşă portocalie şi mi-a spus „hai, întinde culoarea pe mine, repede, să nu se usuce!”. M-am supus. S-a lipit şi ea de perete, lăsând pe el o silueta pastelată, lângă cea verde a mea. M-a îmbrăţişat şi culorile s-au unit. Ne rostogoleam pe peretele alb cu aceleaşi mişcări, mă săruta şi întindea vopseaua pe el. Buzele noastre dansau în ritmul culorilor, mâinile ei, cadenţate de pulsul meu.

Ochii ei verzi contrastau decadent cu pleoapele mângâiate geometric de un arătător albastru, umerii ei înălţaţi în piruete portocalii cu irizaţii aproape verzi din unirea celor două culori, din unirea noastră. Gleznele ei fremătau sălbatic înlănţuite de şoldurile mele ce valsau înăuntrul şi înafara ei… era o ciocârlie cu pene de păsări exotice şi cânta în adierea unei jungle atât de pitoreşti, atât de a mea, atât de distantă. Pielea ei era acoperită de o crustă în care mâinile mele săpau şanţuri, culoarea cădea în atingeri năuce. Eram contopiţi cu peretele, un basorelief viu, vulgar şi sublim. Mă simţeam ca un Michelangelo viril, ce-şi poseda sculptura, ca un DaVinci ce se contopea cu Gioconda. Ce altceva i-ar fi provocat Giocondei un zâmbet atât de mistic şi pervers în incocenţa lui decât un penson ce-i gâdila fără milă durerea dulce dintre picioare?

Mă simţeam ca un voyeour fără scrupule, vicios şi fetişist. O priveam cum se uneşte cu peretele, cum o posedă pe la spate prin pori, cum culorile îi provocau orgasme nebănuite. Gemeau amândoi prin corzile mele vocale. Se dăruia unui şevalier bigam şi hermafrodit, tremurând în braţe de om. Braţele mele nu au fost niciodată suficient de bune pentru ea, atingerile mele nu erau ale unui pictor ce desenează orgasme pe trupuri de femei flămânde, nu ştiam să-i cânt sânii ca un trubadur parizian aşa cum şi-ar fi dorit. Nu eram capabil decât să fac schiţe stângace care ar fi avut nevoie de multă imaginaţie pentru a crea vagi stimulente fizice. Ştiam prea bine că avea nevoie de mătase şi nu de bumbac, că ar prefera să fie expusă într-o galerie de artă şi nu în patul meu. Îmi plăcea să mă mint singur aşa cum o făceam de fiecare dată, cum altfel ar putea supravieţui  un biet muritor în ritmuri zadarnice pe care nu ştia să le danseze?

Sonată reumatismului meu

Sunt cocoşat, iubito,

Eu nu pot să privesc în sus, spre tine.

Mă uit numai în jos şi văd imaginea ta

În bălţi şi în pantofi de lac

Ai vreunor trecători prin lume

Cu o cobză.

De m-aş uita în ochii tăi,

Spinarea mea s-ar rupe-n două

Sau mai multe.

Eu nu te-aud, iubito,

Printre atâtea ciocârlii şi ambulanţe

Şi uneori câte un cântec

Înfundat de vânt.

Eu nu te simt şi nu te sper,

Căci nu mai pot..

Sunt prea bătrân

Şi nici castanii nu îmi mai ştiu vârsta

De câte ori te-am iubit.

Sunt trist, iubito,

Că nu te-am văzut niciodată

Şi nu ştiu cum se-aud în dormitor

Decât genunchi trosnind.

Sunt prea bătrân, iubito,

Şi prea nevrednic să-ţi mai spun iubito..

Şotron

Şi nu mai ştiu nici eu

Prea bine

Cum se face

Că ieri te vroiam

Şi m-aş fi sacrificat un

El Camino

De la Bucureşti în Timbuktu,

Iar azi..

Mă gândesc că e mai decent

Să desenez

Cu creta

Un şotron în faţa blocului.

Dacă din întâmplare

Sau intenţionat

Greşesc un pas..

Ştii şi tu cum e asfaltul

După ploaie

Mai ales când îmi încalţ

Pantofii invers,

n-o să-ţi mai răspund

la telefon

chiar dacă porţi tricoul albastru

când mă suni.

Cerneala

Înmoaie-ţi buzele-n cerneală
Prefă-te scrib şi fă din pielea-mi aburindă
Manuscris…
Mimează slove-ncinse pe umeri
Şi pe braţe
Iar în cotloanele şoldurilor
Pune puncte de suspensie

Astăzi, iubito

Astăzi, iubito,

mi-aş dori să existe diateză pasivă pentru verbul a ploua.

Te-a strâns toamna in braţe mai tare decât aş putea eu să o fac

cu mâini de om.

Părul tău e mai aspru

şi nici frunzele stejarilor nu mai sunt aşa de verzi.

Plouă prin pori

şi toate tâmplele tale freamătă

lipite de obrazul meu sihastru

ca o floarea soarelui cruţată de septembrie.

şi vrei să zbori spre ţările calde, iubito,

să mă laşi să te aştept anotimpuri…

Penson mut

Vreau să mă pictezi într-o culoare neinventată încă…
să mă pictezi în sonete şi în parfum de tutun uscat la soare…
pieptul să-ţi fie pătat de iasomie
iar şuviţele tale negre să îmi mângâie trupul ca o adiere,
ca un val de apă limpede într-o zi caniculară
de atâtea coapse şi mâini contopite
ca o magnolie ce soarbe nesăţioasă roua dimineţii…
să ne înfăşurăm pielea aridă într-un cearceaf ud, iar buzele noastre
să spună poveşti cu mare si cafea..
vreau să înot în vârtejul pleoapelor tale doar pentru o clipă..
nu vreau să ne iubim prin parcuri şi restaurante,
nu vreau să mă ţii de mână, nici să-mi vorbeşti…
vreau doar o clipă să ţi-o schimb,
Să nu mai fii om, să fii pasăre…