Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Vântul se încăpătâna să lovească şi ultimele frunze rătăcite ale nucului din curtea casei lui Petre.
Cerul vărsase lacrimi amare timp de trei zile. Petre,iesit în faţa porţii îsi îndreaptă privirea către cerul întunecat; în aceeaşi fracţiune de secundă o lumină ireală şi o săgeată îi pătrunse în suflet.
Urmărind traiectoria luminii văzu micuţa casă cuprinsă de flăcări.
Privea cu neputinţă cum agoniseala de o viaţă piere cu repeziciune sub furia devastatorului foc.
Ar fi putut alerga în sat după ajutor, ar fi putut încerca să stingă focul mistuitor:dar n-a
făcut-o.
Işi aminti că în casă a rămas singurul suflet care-i alină bătrâneţea.
Nu ezită nici o clipă, intră în vâltoare şi salvă pisica.
Acum casa nu mai este.
A rămas doar cenuşa, mărturie a poveştii lui Petre.
*
* *
Nu pot sa opresc timpul în loc.
Privesc plictisit pe fereastra murdară, la ploaia care curge, curge…
Imi place!
Mă sperie ; idei macabre încep a mă bântui.
De parcă ar urma să mi se întample ceva urât, ceva contrar gândurilor şi felului meu de a fi…
Teama ce intră în casă, ca şi un duh, împreună cu zgomotul picăturilor de ploaie, e cea resimţită în copilărie, la auzul poveştilor cu balauri şi şerpi veninoşi, cu vrăjitoare ursuze şi urâte…Văd lacrimi, sicrie acoperite de florile mele preferate, margaretele culese de la poalele Făgăraşului, case distruse, copacii sădiţi de mine scoşi din rădăcină…Imi văd crucea alba, din lemn purtată de către un copil.
Să mi se întample ceva ? Nu, în nici un caz…Toate aceste gânduri se trag de la toate frământările privind existenţa mea viitoare….
Uneori îmi revine în suflet sentimentul de bine avut la sosirea voinicului care învingea tot răul, străbătând viforul întunecat, pustiul miscător, sau pădurile adormite de către Zâna Scorpiilor…
Da ! Va fi bine..
Nu înteleg totuşi ce se întâmplă cu mintea mea. De unde, cum…
Mă întorc de la fereastra buclucaşă şi îmi trântesc trupul, asemeni unui buştean greu pe pat…Camera începe să se învârtă şi o durere cumplită de cap mă cuprinde. Imi ridic mâinile la ochii, îi frec, îi deschid, camera tot se învârte, capul mă doare parcă şi mai tare şi o senzaţie de lesin total mă cuprinde….
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Brazi, printre crengile cărora se pierd ultimele raze de soare, multe flori albe şi frumos mirositoare, lacuri în care mă scald şi-mi trece orice urmă de simţământ lumesc, cum ar fi teama, mânia, durerea, lipsa…Rămâne doar senzaţia de bine, purtată în mrejele sale de către apa fermecată…Şi încep a mă înălţa ; ating cu braţele vârfurile celor mai înalţi brazi, dansez lasciv în jurul lor şi zbor cu păsările târzii ; mă odihnesc apoi pe un nor, zâmbesc stelelor care încep să apara…Sunt fericit chiar dacă vântul îmi bate în ferestre, iar toamna împrăştie cenuşa amintirilor !
Povestea sufletului meu ar fi inceput intr-o dupa-amiaza pur si simplu; nu de august, ianuarie si nici macar de decembrie.
Povestea sufletului meu ar fi inceput cand o gaina ar fi scurmat in mormanul de gunoi de pe marginea santului.
M-ar fi ciugulit, m-ar fi lovit cu straduinta pentru a-mi desface matca de toate rezidurile gospodaresti din imprejurimi; ca apoi sa ma abandoneze sagalnic. Nu eram de ea!
Nu stiam ce sunt si nici ea nu aflase asta, atata timp cat- chiar daca nu aveam vreun miros interesant pentru genul asta de lighioane, nici nu voiam sa ma fac inteles, lasandu-ma macar mancat. Astfel, as fi avut o sansa la vesnicie prin jertfa mea.
Dar inca de la inceput nu am stiut sa-mi acord sanse sau sa acord macar celor din jur genul asta de artificii.
Ar fi plouat peste mine, razele soarelui m-ar fi topit, decolorat, bucurat. As fi simtit izul durerii obiectelor din jur. Al celor vii, al celor care ar mai fi avut ceva de zis prin dulapurile camarii, pe obiecte de mobila din cires, eventual dintr-un baroc desumflat, prin cutiile de jucarii ale mai actualului domn Goe sau prin lada de zestre a unei fete mari cu riduri, cand fata ori nu mai e mare ori are prea multe riduri; cand ridurile vor sa acopere rusinea trista a deflorarii. As fi simtit fiorul mortii. Cel care te face sa realizezi ca esti normal, ca poti accede intr-o lume a bucuriei, in lumea linistita a astrelor.
In lumea viselor mele- caci asta credeam ca este- cunoscusem deja cladirile din sticla, florile din fier forjat, copii care mergeau la scoala de cadavre intorsi cu o cheita albastra sau roz, berzele care tot mai incercau sa strabata orizontul adevarului, orizontul intunericului, in incercarea de a aduce copii – pe cei adevarati- chiar daca acum nu mai erau rodul dragostei parintilor lor, ci colet adus in urma unei comenzi pe internet.
Exista o rezerva de suflete calde in raiul ascuns din care in rastimpuri berzele raspandesc viata.
Povestea sufletului meu ar fi putut incepe oriunde; in marea cea albastra, plina de alge, strabatuta de creaturi cu corpul alungit, cu aripioare si solzi, cu priviri ciudate, cu priviri prietenoase sau chinuitoare, printre perlele ascunse in scoici, printre epavele de acum, inghitite de valuri, cu tot cu calatori, cu tot cu visele si sperantele lor. In salbaticia muntilor, oricare dintre ei, ai oricarui continent, oricat de inalti, salbatici, oricat de tristi sau imbracati de vegetatie; intr-o delta cu ape limpezi, in cel mai mare desert , intr-o depresiune bogata.
Dar am prins trup de lut in pantecul unei fiinte vii, pe care apoi am numit-o mama.
Invatasem sa simt mirosurile, caldura iubirii, a accesibilitatii necesare oamenilor. Cu trecerea timpului insa, pe masura ce am imbatranit, ce am capatat mai multa experienta in tot ceea ce priveste societatea moderna, diferenta dintre gandurile si atitudinile oamenilor, pe masura ce incercam sa invat adevarul despre iubire, iertare, credinta si incertitudine, am observat ca marea majoritatea oamenilor din jurul meu incearca sa transmita si sa pastreze pentru ei sau pentru cei “dragi” lor- false valori.
Am continuat totusi sa fiu cinstit si sa lupt pentru o viata corecta.
Bietul de mine! Mai bine eram mediocru de la inceput, nu mai visam la lucruri frumoase si corecte. Eram ca toti ceilalti.
De frica esecului am adus esecul in viata mea si a celor dragi mie.
In fata mea, la casa din magazin era un batran. Nici bine, dar nici prost imbracat. Dar nu hainele mi-au atras atentia, ci tristetea de pe chipul sau.
Parea satul sa vorbeasca singur, satul de peretii care il ascultau fara sa ii ofere caldura si mangaierea specifica oamenilor.
Din cos a scos o sticla de suc si un pachetel care ascundea firav doua prajituri. (more…)
Era o iarnă blândă.Prin fereastra camerei bunicilor vedeam cum pluteau fulgii de zăpadă. Uşor, uşor, sticla pe care-mi sprijineam fruntea a început să îngheţe. Timpul se pierdea pe cursul râului infinit.
Inima îmi bătea tare, tot mai tare. Vedeam sănii cu zurgălăi, auzeam chiote vesele, zăpada scârţâia sub picioare. Lătratul câinilor. Glasul celor dragi. (more…)
Singur in lanul de porumb, printre lamentari si acrobatii nocturne, singur in minciuna si in durere, in toamna tarzie!
Trece in falfait grabit crancen si ultimul stol de pasari si ultimul gand cald, ultima raza din vara dorinta. Si ma caut transpirat in uscaciune, caci nu mai gasesc lacrima din sangele verde, din energia ce m-a inaltat si cu care m-am aruncat in toropeala cu doua anotimpuri in urma.
Trebuia sa ma bucur mai mult, sa zambesc mai des, sa cant in fiecare noapte chiar daca eram sub asediul intunericului, iar iubita luna ma insela aprig pe cealalta parte a planetei, cu siguranta cu un vlastar cel putin la fel de chipes ca si mine, la fel de viril si aprig in iubire.
In mintea-mi de cocean mandru, timpul ar fi stat in loc si as fi ramas o mandreata verde intru vesnicie.
In mintea-mi de visator turbat as fi invatat de la fiecare dimineata si de la fiecare fir al ierbii ce imi crestea la picioare cum lumea se invarte si iubeste vesel, cum fiecare clipa e un cantec al fericirii ….
Nu ma mai vreau, nu ma mai recunosc si nu stiu ce sa fac pentru a aduce primavara inapoi. Primavara cand ma indragosteam de tot ceea ce ma inconjoara chiar daca nu intelegeam nimic, inocenta si senzatia de eternitate, senzatia ca lumea este a mea si ca locul in care am rasarit imi apartine mie si numai mie.
In inocenta si fara experienta, gandesti ca nimic nu trece si ca nimic nu se schimba, ca totul iti apartine si ca sansele raman egale, insa efemerul rapeste in graba zilele si exista momentul critic in care realizezi ca ai avut prea multa rabdare si ca fusteii ar trebui arsi uneori in graba, cu pasiune si fara sa iti pese, fara sa mai simti in profunzime lucrurile, ci doar sa le experimentezi, luandu-le caimacul.
Chiar daca spiritul ramane tanar, trupul nu ii este de ajutor…si toate visele si toate dorintele nu mai au suportul necesar…
Si in final…sunt doar un cocean uscat in efemerul toamnei….
Nu mai exista originalitate, nu mai exista dorinta, nu mai exista maine…
Sunt doar un cocean in marea de coceni ai tristetii si ai trecerii in moarte…..
Cand timpul este ireversibil si toamna doare.
