Îl văd cum se trudeşte, se învârte puternic,

picioarele-i cu copite încinse,

picioarele cu copite şi vrejuri uscate agăţate-ntre coarne.

Capricornul aleargă fără oprire.

Urma copitelor sale e ca un râu de lapte

care uneşte Pământul cu Luna,

Luna cu stelele şi stele cu fiecare ţară.

O plasă de păianjen, o plasă de lapte

din ale cărui găleţi beau oamenii şi apoi mor în pace.

Capricorn strălucitor, animal solitar printre nori,

cu coarne deosebit de reci, cu ochi răbdători,

cu pas transparent.

Capricorn strălucitor, tinereţea mea.

femeia care mă iubeşte,

toate lucrurile care se pot asemănă cu o portocală cojită,

zborul nostru către locuri greu atins,

tuberculoza unchiului meu.

Dumnezeu ştie că sunt lucruri

pe care nu vreau să le cunosc niciodată.

Pentru că sunt un fricos,

pentru că îmi place să dorm înconjurat de perne

şi să cobor scările desculţ,

să simt dacă mă-mpiedic de cîine.

Liniile definite de două puncte pe o foaie albă

se amestecă între ele, undeva deasupra unei uşi de sticlă,

uşă prin care au trecut animale, două cîte două.

Dimineaţa la geam,

o farfurie albă cu un mic dejun copios,

o mînă care mă mîngâie pe gît în timp ce beau o cafea dulce,

şi o ştire uşoară de pe ultima pagină a ziarului,

azi a fost prins şarpele din spatele poeziei.

Nu mă mai strigă nimeni după nume.
Se-aude clar, nu se aude nimic.
Eu sunt aici, încă pătrat înconjurat de spume.
Sunt printre oameni, omul cel mai mic.

Stau singur în zăpadă şi m-ascund.
În loc de sâni am două ţepe care-mpung.
Şi-n loc de ochi am două pietre punct
Dar două pietre sunt prea mult.

Aceşti camarazi care luptă

pentru o cauză neatinsă şi nevăzută.

O cauză ca o ploaie de meteoriţi sau ca vântul.

La mine vine fiecare cu răul său, cu binele

cu tot ce vor sa facă şi nu au făcut niciodată.

În mine se adună, precum într-un preot,

ca la descoperirea unui nou continent,

păcate şi bocanci, sudoare şi poze cu fraţi.

Niciunul însă nu vine cu dragostea lui,

niciunul nu îşi aduce norocul, puful din sân.

Dragostea, stâlp în noroiul din tranşee.

Eu sunt atât de plin de ei,

atâît de mult şi bine împărţit.

Carnea mea parcelată pentru sufletele lor,

suflete pe care ei nu le cunosc,

încât într-o zi m-am refugiat într-o umbră

pe care de-atunci o trag după mine

şi pe care nu o mai consider umbra unui poet

ci singura umbră a unor camarazi de arme.

undeva, departe, se aude lumea căzând din cupa ei.

Probabil acolo pământul îşi încheie socotelile cu celelalte lumi.

Aici, aproape,

sub picioarele noastre,

pământul se revoltă de durere.

E o luptă care se duce în vis,

între tălpile unei femei şi pământul de sub pieptul ei.

Eu nu cunosc pământul,

nu îi cunosc marginile şi nici nu le pricep,

dar îl calc

neînţelegând înţelepciunea plânsului, râsului

sau a unei turme de râşi atacând căprioare

sub miile de priviri curioase din acest amfiteatru.

Aici, sub picioarele mele se ascunde pământul

care amestecat cu o anumită suflare,

prinde viata şi ia forma altui om.

Alt om care se agaţă de carnea unei femei

ca de ultima fărâmă de viaţă.

Ţi-ai pus în gînd
să mi te scoţi din gînd,
să pictezi becuri arse că zîmbesc.
De mic mi-am pus în gînd să nu mai cresc.

Scot revolverul, tu scoţi un geamăt
apuci să zîmbeşti.

Apuc mîţa de pielea de pe cap,
nimic nu dăinuieşte veşnic
îmi spui cu puiu-n dinţi că sunt patetic.

Scot arbaleta, copil bezmetic.

Nervi pe la cinci dimineaţa,
cînd stai tu cu faţa
spre mine si ma binecuvantezi.
în nervi nici tu nu mai crezi.

încât îmi verific în fiecare zi cutia poștală

aşteptând o scrisoare de la cei de dincolo

și în fiecare zi îi scriu bunicului meu,

mort de tuberculoză ca un sfânt.

Singurele scrisori primite sunt retururi,

”adresă inexistentă”.

Poate că asta e și dincolo de moarte,

un oficiu poștal care ne returnează scrisorile.

Orice ar fi acolo, cu siguranță nimeni nu se simte ca acasă.

Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale,
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,bivol sau mânz.

Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii

și când căscam înţepeneau ei şi norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de-odată orașul şi aeroportul.

Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele şi oasele şi totul.
Visam planete şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.

La cap aveam urechi ca tufele de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă, pielea unui prunc.

Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme.
Îmi aruncam privirile ‘nainte şi ‘napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri

dar peste tot vă vedeam pe voi.

Cădeau adînc, într-o găleată ale cărei torți ieșeau din nările cerului.

Iubirile cădeau secerate în cascadă.

Secerate de așchiile de lumină,

secerate de colțurile care nu se vor netezi niciodată.

Pe interior, iubirile erau poroase ca niște ciuperci.

Deosebit de albe, bune de cules și prăjit pe plită,

ca niște ciuperci deosebit de albe după o ploaie, sub un deal.

Milioane de așchii de lumină secerau în cascadă,

secerau adînc, pînă în carnea iubirilor care ieșeau din gura mea.

Așchiile secerau în cădere cascada întreagă,

secerau picioarele unor iubiri născute oloage.

Pe interior, luminile erau răcoroase și moi,

ca niște păr spălat și șters, ca umărul din care iubirile au vers.

Purtam în geantă o umbrelă cu mîner alb

pe care o foloseam să trec strada

în zilele în care mă simțeam atît de curajos să ies din casă.

Într-o lume eram eu orb

și alături de mine erau toate lucrurile pe care le are un orb

și cu toate acestea lucruri de care are nevoie el tot nu poate vedea.

În altă lume era  ea, ca un zeu hindus

avea treisprezece ochi și șapte mîini, 2 inimi și mîinile frumoase

cu degete subțiri și pielea moale.

Atît de moale încât zgomotele lumii ei se opreau în piele.

Era o lume în care, oricum, orice zgomot era sublim și catifelat.

Ea nu avea nevoie de nimic, îi era destulă ei înșiși și cîinelui de care avea grijă.

Era era prea reală, prea bună pentru lumea mea.

Apoi s-au întâlnit aceste două lumi.

dacă nu știți, lumile călătoresc în timp, înainte și în spațiu la dreapta.

Lumea mea pornise pe urma unor urși polari de colivie

iar lumea ei pornise pe marginea unui rîu

în căutarea unor curcubee care din cînd în cînd rămîneau rătăcite prin iarba deasă

a drumurilor dintre lumi.

Cînd a început furtuna de seară, scurtă și goală

ne-am adăpostit amîndoi sub rădăcinile unui corcoduș care creștea cu fruzele în pămînt.

Ea care putea să vadă, a văzut corcodușul invers,

eu care nu puteam să văd am pipăit și am crezut că e vorba de un felinar.

A fost primul semn că ne-am obișnuit unul cu altul.

Apoi lumile noastre au făcut schimb de clanțe de geam

și de spray pentru curățat praful de pe mobilă care se pune cînd mergi mult pe jos.

A fost al doilea semn că ne obișnuim unul cu altul.

Într-o zi din luna în care bărbații cumpără mai multe flori femeilor, martie,

un ochi din cei treisprezece pe care îi avea,

a venit și s-a așezat în una din orbitele ochilor pe care nu îi aveam,

apoi a mai venit un ochi și împreună așezați în orbite

au început să mă vadă, au început să o vadă.

Ochi nemuritori, țineți-mă bine, țineți-mă de mînă.

soarele-i ascuns în smog,

iubirea e acidă,

nebunii pletele întorc.

Revino-ţi, mi-a şoptit durerea,
nu e nimic mai greu ca mine.
ai vrea să vezi o nuntă?
soarele-i ascuns în smog
iubirea-i în maşine.

Nu ştii că seara vin cârcei
să ţină cald, să prăbuşească ploaia?
Furtuna mea credea că iubirea e joc.
Ah! Dumnezeule, e soarele în smog.

Baali cresc în umbră sub aripile mele,

iar astarteele în linişte-i urmează.

Cred c-am pierdut instrucţiunile la joc,

iubita mea, ţi-e soarele în smog!

pe care niște preșcolari să le umple cu mașinute și lopeți colorate,

dar înainte de după-masa de duminică în care oamenii mici

erau purtați de copii în hamace către orașele-cutii de nisip

a început o furtună.

Copacii s-au răsculat pe pământ și cerul s-a răsculat peste copaci.

De la cel mai de sus satelit pînă la cel mai din adînc demon

o cădere de smaralde minuscule a umplut aerul pe care oamenii mici îl respirau.

Smaralde care le intrau prin haine și le ieșeau prin frunte.

Smaralde mici și jucăușe care le intrau în nas și nu mai ieșeau.

Așa au murit oamenii mici sufocați de furtună.

Casele s-au răsculat împotriva animalelor de casă și le-au aruncat pe pridvoare.

Furtuna le-a împins în pereți și una în alta

pînă cînd pisicile și câinii au devenit culori vii și decoruri lipite de beton.

Un papagal marocan s-a lipit de un geam și-a devenit vitraliu.

Apoi noi, care priveam jocul de teatru ne-am culcat.

Ne-am trezit a doua zi, era duminică și după-masă ne-am dus copiii în parc

să umple cutiuțele de nisip cu mașini și lopeți colorate.

Moartea a venit azi la ușa ta

într-o zi cu soare în care trebuia să mergi să înoți.

Te așteptase întâi pe stîncile verzi și lipicioase

dar tu nu ai apărut ținînd pe umeri prosopul alb

primit cadou de la colegii de cameră în ziua cînd v-ați întors din vacanță.

Apoi, moartea a intrat pe geam,

un geam nou, de termopan, spălat de dimineață,

cînd sub răcoarea copacilor femeile de serviciu își împart zonele.

Din respect pentru lumină, geamul de sub piciorul tău drept a fost curat.

Azi te-a găsit moartea, te-a găsit ca un coș ieșit pe frunte

înainte de balul de absolvire.

Și așa te-a zdrobit. Așa te-a zdrobit.

Cu mîinile spălate bine, de parcă ar conta dacă moartea e aseptică sau nu,

privind în tine ca într-o oglindă, ca într-un lac netulburat de pietre.

când eu încercam să învăț note de chitară.

În timp ce te așteptam să ieși din baie

și împreună să ne pierdem hulpavi printre farfurii,

cu furculițele și lingurițe ca arme,

cu ceaiul aburind ca ceața care se ridică uneori.

S-a întâmplat că nu puteam ieși din carte

pentru că paginile erau prea groase

și rîndurile mele mult prea mici, prea scufundate.

Ploua și mustața mea creștea haotic.

Am auzit de sub pernă cum poștașul care aducea corespondența

a trecut fără să se oprească pe lîngă ușa noastră

și a luat cu el pe bicicletă apa caldă.

În salturi treceau autobuzele de casa noastră,

o casă din care ieșeai într-o curte mică cu boltă de struguri

care împrăștiau un parfum discret,

un parfum care ne inunda dimineața farfuriile și bucătăria.

În dimineața aceea, dimineața evadării, am scăpat untul pe jos

și tu nu ai ieșit din baie.

O farfurie a crăpat uitată în cuptorul cu microunde

și eu nu am ieșit dintre foi.

Autobuzele și poștașul ne-au evitat

și niciunul din noi nu s-a întristat.

Eu nu ieșeam dintre foi,

Tu nu ieșeai din baie.

Unde suntem?