Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Articole scrise de Gabi Macovei
Ninge din cornul unui capricorn bolnav de viteză.
Îl văd cum se trudeşte, se învârte puternic,
picioarele-i cu copite încinse,
picioarele cu copite şi vrejuri uscate agăţate-ntre coarne.
Capricornul aleargă fără oprire.
Urma copitelor sale e ca un râu de lapte
care uneşte Pământul cu Luna,
Luna cu stelele şi stele cu fiecare ţară.
O plasă de păianjen, o plasă de lapte
din ale cărui găleţi beau oamenii şi apoi mor în pace.
Capricorn strălucitor, animal solitar printre nori,
cu coarne deosebit de reci, cu ochi răbdători,
cu pas transparent.
Capricorn strălucitor, tinereţea mea.
Şarpele din spatele poeziei,
femeia care mă iubeşte,
toate lucrurile care se pot asemănă cu o portocală cojită,
zborul nostru către locuri greu atins,
tuberculoza unchiului meu.
Dumnezeu ştie că sunt lucruri
pe care nu vreau să le cunosc niciodată.
Pentru că sunt un fricos,
pentru că îmi place să dorm înconjurat de perne
şi să cobor scările desculţ,
să simt dacă mă-mpiedic de cîine.
Liniile definite de două puncte pe o foaie albă
se amestecă între ele, undeva deasupra unei uşi de sticlă,
uşă prin care au trecut animale, două cîte două.
Dimineaţa la geam,
o farfurie albă cu un mic dejun copios,
o mînă care mă mîngâie pe gît în timp ce beau o cafea dulce,
şi o ştire uşoară de pe ultima pagină a ziarului,
azi a fost prins şarpele din spatele poeziei.
Stau singur în zăpadă şi aştept.
Mi se retrag tramvaiele în piept.
Privesc în faţă, drumul strâmt dar drept.
Văd omul care face să pricep.
Nu mă mai strigă nimeni după nume.
Se-aude clar, nu se aude nimic.
Eu sunt aici, încă pătrat înconjurat de spume.
Sunt printre oameni, omul cel mai mic.
Stau singur în zăpadă şi m-ascund.
În loc de sâni am două ţepe care-mpung.
Şi-n loc de ochi am două pietre punct
Dar două pietre sunt prea mult.
Eu sunt poetul camarazilor mei de război.
Aceşti camarazi care luptă
pentru o cauză neatinsă şi nevăzută.
O cauză ca o ploaie de meteoriţi sau ca vântul.
La mine vine fiecare cu răul său, cu binele
cu tot ce vor sa facă şi nu au făcut niciodată.
În mine se adună, precum într-un preot,
ca la descoperirea unui nou continent,
păcate şi bocanci, sudoare şi poze cu fraţi.
Niciunul însă nu vine cu dragostea lui,
niciunul nu îşi aduce norocul, puful din sân.
Dragostea, stâlp în noroiul din tranşee.
Eu sunt atât de plin de ei,
atâît de mult şi bine împărţit.
Carnea mea parcelată pentru sufletele lor,
suflete pe care ei nu le cunosc,
încât într-o zi m-am refugiat într-o umbră
pe care de-atunci o trag după mine
şi pe care nu o mai consider umbra unui poet
ci singura umbră a unor camarazi de arme.
Câteodată,
undeva, departe, se aude lumea căzând din cupa ei.
Probabil acolo pământul îşi încheie socotelile cu celelalte lumi.
Aici, aproape,
sub picioarele noastre,
pământul se revoltă de durere.
E o luptă care se duce în vis,
între tălpile unei femei şi pământul de sub pieptul ei.
Eu nu cunosc pământul,
nu îi cunosc marginile şi nici nu le pricep,
dar îl calc
neînţelegând înţelepciunea plânsului, râsului
sau a unei turme de râşi atacând căprioare
sub miile de priviri curioase din acest amfiteatru.
Aici, sub picioarele mele se ascunde pământul
care amestecat cu o anumită suflare,
prinde viata şi ia forma altui om.
Alt om care se agaţă de carnea unei femei
ca de ultima fărâmă de viaţă.
Nervi de seară, pe la zece fără cinci
cînd tu te faci că vrei să mănînci,
cînd hainele şuşotesc pe podele,
cînd apa a îngheţat în cişmele.
Ţi-ai pus în gînd
să mi te scoţi din gînd,
să pictezi becuri arse că zîmbesc.
De mic mi-am pus în gînd să nu mai cresc.
Scot revolverul, tu scoţi un geamăt
apuci să zîmbeşti.
Apuc mîţa de pielea de pe cap,
nimic nu dăinuieşte veşnic
îmi spui cu puiu-n dinţi că sunt patetic.
Scot arbaleta, copil bezmetic.
Nervi pe la cinci dimineaţa,
cînd stai tu cu faţa
spre mine si ma binecuvantezi.
în nervi nici tu nu mai crezi.
Sunt atât de curios ce se va întampla după moarte
încât îmi verific în fiecare zi cutia poștală
aşteptând o scrisoare de la cei de dincolo
și în fiecare zi îi scriu bunicului meu,
mort de tuberculoză ca un sfânt.
Singurele scrisori primite sunt retururi,
”adresă inexistentă”.
Poate că asta e și dincolo de moarte,
un oficiu poștal care ne returnează scrisorile.
Orice ar fi acolo, cu siguranță nimeni nu se simte ca acasă.
Eram atât de viu
că nu mă mai ţineau
nici cataligele şi nici pereţii-n loc.
Fugeau speriaţi din calea mea,
ieşeam pe bulevarde şi-ncepeam să joc.
Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale,
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,bivol sau mânz.
Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii
și când căscam înţepeneau ei şi norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de-odată orașul şi aeroportul.
Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele şi oasele şi totul.
Visam planete şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.
La cap aveam urechi ca tufele de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă, pielea unui prunc.
Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme.
Îmi aruncam privirile ‘nainte şi ‘napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri
dar peste tot vă vedeam pe voi.
Milioane de iubiri cădeau în cascadă.
Cădeau adînc, într-o găleată ale cărei torți ieșeau din nările cerului.
Iubirile cădeau secerate în cascadă.
Secerate de așchiile de lumină,
secerate de colțurile care nu se vor netezi niciodată.
Pe interior, iubirile erau poroase ca niște ciuperci.
Deosebit de albe, bune de cules și prăjit pe plită,
ca niște ciuperci deosebit de albe după o ploaie, sub un deal.
Milioane de așchii de lumină secerau în cascadă,
secerau adînc, pînă în carnea iubirilor care ieșeau din gura mea.
Așchiile secerau în cădere cascada întreagă,
secerau picioarele unor iubiri născute oloage.
Pe interior, luminile erau răcoroase și moi,
ca niște păr spălat și șters, ca umărul din care iubirile au vers.
Într-o lume eram eu, cu ochii albi și praf de talc pe mîini, orb.
Purtam în geantă o umbrelă cu mîner alb
pe care o foloseam să trec strada
în zilele în care mă simțeam atît de curajos să ies din casă.
Într-o lume eram eu orb
și alături de mine erau toate lucrurile pe care le are un orb
și cu toate acestea lucruri de care are nevoie el tot nu poate vedea.
În altă lume era ea, ca un zeu hindus
avea treisprezece ochi și șapte mîini, 2 inimi și mîinile frumoase
cu degete subțiri și pielea moale.
Atît de moale încât zgomotele lumii ei se opreau în piele.
Era o lume în care, oricum, orice zgomot era sublim și catifelat.
Ea nu avea nevoie de nimic, îi era destulă ei înșiși și cîinelui de care avea grijă.
Era era prea reală, prea bună pentru lumea mea.
Apoi s-au întâlnit aceste două lumi.
dacă nu știți, lumile călătoresc în timp, înainte și în spațiu la dreapta.
Lumea mea pornise pe urma unor urși polari de colivie
iar lumea ei pornise pe marginea unui rîu
în căutarea unor curcubee care din cînd în cînd rămîneau rătăcite prin iarba deasă
a drumurilor dintre lumi.
Cînd a început furtuna de seară, scurtă și goală
ne-am adăpostit amîndoi sub rădăcinile unui corcoduș care creștea cu fruzele în pămînt.
Ea care putea să vadă, a văzut corcodușul invers,
eu care nu puteam să văd am pipăit și am crezut că e vorba de un felinar.
A fost primul semn că ne-am obișnuit unul cu altul.
Apoi lumile noastre au făcut schimb de clanțe de geam
și de spray pentru curățat praful de pe mobilă care se pune cînd mergi mult pe jos.
A fost al doilea semn că ne obișnuim unul cu altul.
Într-o zi din luna în care bărbații cumpără mai multe flori femeilor, martie,
un ochi din cei treisprezece pe care îi avea,
a venit și s-a așezat în una din orbitele ochilor pe care nu îi aveam,
apoi a mai venit un ochi și împreună așezați în orbite
au început să mă vadă, au început să o vadă.
Ochi nemuritori, țineți-mă bine, țineți-mă de mînă.
