Din cuprins:
22 februarie: cine citeste astazi la Recitiri
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
De ce aici și acum.
Pentru că există un forum interior mai isteț în mine care știe să negocieze mai bine decât toate realitățile ce așteaptă să treacă vama spre sufletul meu. Și mă mândresc cu el, pentru că e copilul meu, pe care l-am hrănit nu numai cu dulcețile vieții, ci și cu apă rece. Nu s-a bucurat numai de lanuri aurite de soare, ci și de răcoarea unui nuc. L-am învățat să vadă cu ochii închiși și să viseze cu ochii deschiși. Nu i-am spus ”Da” când a vrut el, ci i-am spus “Nu” când a vrut altcineva. Așa a învățat că nu le știe pe toate și că mai are de învățat. E încă mic copil. Mă trage de mâneca hainei și mă întreabă care e următoarea stație la care coborâm, drumul i se pare lung și obositor. Și-i zic, ai răbdare, uită-te pe fereastră și ai să cunoști destinația. Și nu înțeleg de ce este deranjat, pentru că pentru amândoi fiecare călătorie cu trenul este ca o poveste. Cred că a cam crescut și nu-i mai plac așa de mult călătoriile, poveștile. Deși, mie, se pare că-mi mai plac. Câteodată cred că e mai matur decât mine. Îl liniștesc și-i spun că următoarea călătorie va fi mai scurtă și vom sta mai mult în brațele destinației, nu doar în stație, ci ne vom purta umbrele și umbrelele pe toate străduțele, până le vom transforma în străzi principale, ce ne vor purta numele, într-un final. Poate ne vom și muta acolo. Face ochii mari și mă întreabă mirat: ”Putem noi, mamă, să facem asta?” Zâmbesc și-i răspund că da. Numai că trebuie să vedem dacă aerul acela ne face bine, poate e prea puternic pentru noi, sau poate plouă prea des. Vedem. Vom simți dacă e al nostru sau nu. Oare nu te-am învățat eu că răspunsurile pe care nu le cunoști le simți? Ne uităm pe geam și nu vedem nimic. Mă strânge temeinic de mână. Soarele plângea puternic.
Am întrerupt orice activitate pentru a scrie acest articol. M-am oprit din scris pentru a Scrie. Am simțit agerimea unui fulger dinaintea respirației mele. M-am oprit necondiționat. Am simțit nevoia imperioasă de a scrie. Să scriu nu pentru și despre idealurile anului ultim de facultate, ci să scriu conștiinței mele, privirii ce ajunge înaintea respirației mele, cea care este singura capabilă să-mi direcționeze pașii fără a se ajuta de cărările trecutului. Acelui ochi vizionar ce-mi cunoaște doar poarta visurilor, punctul lor de start nu și decorațiile dinăuntrul curții, adunate de peste ani, asortabile sau nu întru totul. Am închis ochii în fața ochiului – indicator: obligatoriu înainte, fratele geamăn cu ochiul prim al visurilor mele, încă vii. Un cerc în continuă mișcare, cu același ritm de la A la Z, dar care-și refuză segmentarea, poticnirea pe drum, așa trebuie să fie. Mă întreb de ce nu se întâmplă așa și în viața reală, cea pe care o privesc în roz prin ochii verzi ce-și culeg contrastul cu fiecare unghi. De ce Zodia Racului pare să fie zodia de pe verso-ul zodiei mele de fapt? Zâmbesc acum, și-mi spun ironic: “Dumitrița, dar zodia ta este compatibilă cu cea a Racului”…poate așa este …ca în romanul “Zodia Cancerului”, expresia are conotație pozitivă, în esență. Totuși. Mă revolt asupra-mi pentru că îmi place să privesc diagrama trecutului, s-o retrăiesc, s-o fac să bată din nou, să-i admir Nadirul și Zenitul, iar și iar. Nu mă aplec asupra adâncimilor trecutului, ci-mi îndrept privirea spre clipele ce Acum sunt culmile dinaintea lui Azi și Mâine. Privesc doar cu un ochi, când ambii ochi fizici sunt sănătoși, când ambii sunt suficient de mari pentru a cuprinde prezentul și viitorul. Aș vrea să mă opresc din copiat trecutul și să încep o nouă filă de jurnal. Jurnal vizionar, jurnal al visurilor pereche.
M-am oprit din scris când am pierdut (material) ce-am muncit peste zi. Se poate recupera. Dar poate e mai bine să încerc să uit alfabetul vechi, pentru că ceva din trecut m-a uitat pe mine. O să-l folosesc pe cel nou, pentru a învăța a Scrie. Acum? Fac Bastonașe…
Am nevoie doar de exercițiu.
Timp de adus aminte. Timp de înțeles trecutul sau cu ce m-aș lauda pe o scenă, în fața unei lumi.
Sunt al naibii de tânără. Viața mi-ar râde în față dacă aș zice că am o vastă experiență de viață. Până la urma urmei, cine nu are? Revenind. 22 de ani e o vârstă. Însă 22 de ani, mai mult sau mai puțin întregi, petrecuți la țară, cu pauze însorite în brațele Floridei, sau cu anotimpuri veșnic geroase pe culmile Belgiei, mă fac să cred că am pășit cu toată ființa pe treptele mai late sau înguste ale drumului meu în lume. Mă fac să cred că sunt înainte de a fi.
Ce înseamnă să trăiești, însă, la țară, să fii sau nu în rând cu lumea, cum se zice, să te trezești cu un chef de viață de care nu ești conștient, un chef care nu cunoaște cuvântul <em>stres </em>, și nu pentru că această lume uitată ar fi lipsită de griji, ci pentru că rânduiala de peste veacuri a oferit țăranului o mentalitate înrădăcinată în stabilitate și îngrădită de puterea credinței. Ori, asemenea structuri sunt de neclintit.
Dimineți în care bunicul te prinde de-o mână și te învață cum se dau oile în strungă, dimineți în care aproximezi cam care va fi recolta grâului de peste an din sacii goi pe care bunica ți-i îndeasă în spinare.
Nopți sfinte în care tot satul este învăluit de o aromă parcă cerească a pascăi și a cozonacilor, noapte în care știi să oferi o vorbă bună în prag de sărbătoare. Zile în care stăpânești rânduiala unei gospodării notabile, fără să ții cont de frământările ceasului. Sunt zile în care simți că visele tale nasc non-stop, iar tu rămâi veșnic tânăr.
Așa aș descrie câteva bogate clipe dintr-o firimitură de viață. Deși nu ezit să-mi amintesc parfumul ulițelor copilăriei, am ales să bătătoresc alte poteci în viață. Poate e o altă formă a curentului downshifting, sau chiar o nouă formă de snobism, însă cred cu tărie că mediul de început al călătoriei tale prin lume își va lăsa amprenta, mai devreme sau mai târziu, asupra propriului sistem de valori, sistem ce, depinde de flexibilitatea fiecăruia dacă va adopta valori noi odată format. Și e minunat și ideal să fie așa. Și…
…mă voi desprinde, sau m-am desprins deja, de toate astea, voit. Însă nu le voi uita, ci le voi împărtăși la timp potrivit. Și câte nu sunt de povestit…și de țesut, încă.
Aplaud, dar nu neapărat pe mine.
Câteodată, cred că doar oglinda mă arată umană, de fapt, corpul meu mi-l imaginez conturat și construit de un vânt cald și calm, în dimineți precoce, dintr-un nisip auriu-cenușiu, ce spre seară își întețește forța și-mi creează un chip în fugă, deși perfect, ușor de fărămițat și reconstuit, culmea, în forme ideale. Și cred că e mai bine să-mi imaginez capacități și condiții de a mă reconstrui, decât situații în care chituiesc nisipul lipsă, fărămițat de vârtejuri ce nu-mi poartă pacturi belicoase, numaidecât. Dacă nu aș acționa așa, un soare, plângând orbitor, mă va culca la pământ, într-un nisip necunoscut ce mă va înghiți. Și-mi va fi greu să-mi culeg propriile firicele de aur. Prefer, așadar, să-mi contemplez chipul în imaginația mea de porțelan. Am construit-o din porțelan pentru a avea un avantaj în fața rigidității “de afară”. Deși chipul meu are o formă în Asfințit și alta la Apus, din cauza (sau poate datorită) vântului schimbător, el e reconstruit din același Nisip și Aur. Doar că vântul e Arhitectul.
