Din cuprins:
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Albastrul fraged şi dulce al podelei din sala vastă şi luminoasă de dans cu ferestre largi pare că se topeşte în amiaza galbenă, amorţită de soarele ce plezneşte de foc pe orizontul verde…
✽
Aştept cu picioarele amorţite de la atâtea ore albe, umede, scurse nebune pe lângă trupul meu înţepenit pe un scaun moale, negru, fără spătar, cu spatele proptit de perete. Ochi-mi se clătina din când în când, privind cu irişii înfometaţi de culoare şi viaţă corpul plăpând ce se contorsionează ciudat, dar frumos pe podeaua albastră, de sticlă. Braţele şi picioarele păr să se mişte pe ritmul unei melodii grave şi vesele în acelaşi timp, mijlocul subţire unduindu-se cadenţat, armonios, în tempoul vibrant al melodiei. Faţa dansatoarei străluceşte de sudoarea plăcută a pasiunii, ochi-i închizându-se şi deschizându-se lent şi lăsând să se intretavada globii negri- verzi aproape purpurii ai irişilor.
✽
Sala geme uşor, doar câteva priviri fiind aţintite către dansatoarea suplă ca-şi prezintă numărul în faţa unui juriu plictisit şi totuşi violent în priviri. O oază mare de căldură de vară timpurie înlesneşte feţe supte de emoţie şi aşteptare, de nervi şi teamă dulceagă. Trupul mlădios îşi aruncă membrele în direcţii diferite pe ritmul sunetelor, acum, uşor tandre, se roteşte în cercuri largi, acoperind cu paşi mari şi drepţi aproape toată podeaua. Lâncedă de căldura căzută din tavanul maro al sălii privesc de printre gemetele şi şoaptele palide, umbra proiectată de soarele imens ce se propteşte de ferestre, a corpului dansatoarei. Tot dansul ei frenetic , voluptos îmi pare o ameţeală nebună de plăcere, de pasiuni asimetrice înşirate simetric pe albastrul liniştitor al podelei lucii. Figura feţei, albă ca luna prăfuită de însemnele aştrilor, rămâne statică, indiferentă la şoaptele vagi din primele rânduri:” Mai are mult?!” Un plictis ciudat zace în minţile celor ce-şi aşteaptă rândul…Cu spatele lipit de peretele ce miroase a vopsea proaspătă încerc să stau trează şi să privesc minunata dansatoare care îşi zvârcoleşte în variaţii de ritm bruşte toate pasiunile , toate focurile interioare, toate energiile trecute şi viitoare. O fascinaţie sumbră mi se împleteşte cu fibrele minţii şi mă ţine trează, cu ochii aţintiţi asupra umbrei ei multicolore ce se învârte halucinant pe albastrul pur, obsedant al podelei mate. Încerc din răsputeri să nu adorm pe scaun şi să o privesc în continuare, dar chipul ei prea alb, îngrozitor de alb emite spre mine un şir lung de vise de întrebări:” Doamne, faţa ei e atât de palidă deşi dansează ca o nebună. De ce? Şi e un palid pur, adevărat, nu e o pudră ieftinaa¦” Tresar sufocată de amorţeala ce pare că-mi invadează până şi porii creierului umectat de lichide vâscoase, alburii. Cu glasul răguşit de somnul viclean ce-mi joacă în pântece şi în celulele minţii mă aplec spre un dansator nervos, tremurând de emoţie, şiroind a sudoare pe fruntea încreţită de nelinişte şi teamă:
- E prea albă…
Tânărul îşi întoarce ochii scoşi din orbite, îngrozitori de mari, maro, bolborosind foarte nervos:
- Faţa…albă…Aaaaa…
Se uită repede şi fix la dansatoarea care nu conteneşte să acopere podeaua cu paşi nebuni de dans, cu mişcări greoaie, aproape fantastice:
- Da…E foarte palidă…
Tresar din nou de o nelinişte ciudată ce se încheagă încet în vârtejul somnului şi a oboselii din pieptul meu. Spatele-mi se retrage bolnav de aşteptare pe peretele parfumat de vopsea şi praf proaspăt, iar buzele întredeschise rostesc ca pentru ele firav, moale, rar: “Aia nu poate fi pudră…nu poate.” Pe nesimţite pleoapele-mi acoperă nestingherite şi plăpânde, crem-rozalii, irişii sticloşi, de piatră verde- albastră ce luptă neputincioşi cu soarele imens, strălucitor agăţat de perdelele cerului de vară, de geamurile largi, căscate ale ferestrelor sălii. Adorm…Nelinistea vagă mă sugrumă şi mă adoarme şi mă răpune curând în somnul ceasurilor întregi, galbene de aşteptare palidă, ncordată
✽
Tot negrul lucios al lemnului cutiei îmi străpunge capul, îmi sparge înlăuntrul stacojiu şi bolta mare şi sufocantă de stele de deasupra mea şi a mulţimii funebre îmi toacă în minte un ritm nebun cu sunete alerte, covârşitor de triste şi vesele în acelaşi timp. Simt cum timpul cu orele şi clipele de chihlimbar se aşează în valuri de spumă neagră împrejurul meu şi luna plină, trandafirie suge neprihănită din ea cu lopeţi argintii, cu tuburi de braţe de marmură, de sticlă albastră, curate. Murmurul umed, fragrant al nopţii de lapte negru, călăi îmi şopteşte nelinişti nebune, intense ce zvârcolesc cu înţelesul lor material încă vie din ungherele bolnave din corpul meu, din mădularele-mi fragede, stinse, purpurii.
Percep în cojile pântecului, pieptului dureri imense, nebănuite pe care mintea, cu zale verzi, coapte, nu le poate pricepe, pe care inimă de pară parfumată, dulce, zemoasă, le simte sia¦totusi nu le simte. Şi nici un crâng de întrebare nu-mi albeşte conştiinţa, şi nici placenta vitregă, spumoasă a subconştientului nu naşte urme de carne, de înţelesuri, doar fructul crud şi vesel al inconştientului zbiară unde portocalii de sunete, de simţiri de vis negru, persistent, sâcâitor în ochii grei acoperiţi de pleoape de piele moale, uşor cutată…
✽
Tresar violent, lungită pe scaunul moale, pe care pieptul pare că şi-a lăsat înebunit neliniştea din vis…
O forfotă şi agitaţie întreagă acoperă sala. Se aud plânsete înăbuşite, ţipete, cuvinte groase împletind cuvinte subţiri, icnete disperate şi sunete stridente de telefoane. Cu greutate şi amorţeală îmi ridic corpul de pe scaun şi cu inima înghiţindu-mi firele esofagului îmi fac loc prin laţurile pestriţe ale mulţimii în agitaţie…
Tresar din nou înspăimântată de murmurul aprig, înfricoşător al lichidelor din corzile vaste, mov ale trupului. Pe geamul pur ca lacrimile de copil, soarele rânjeşte rece, cu dinţi-i încleştaţi mormanul de membre fulgerător de albe, făra suflu, de pe podeaua albastră, mâncată de focurile orange ale soarelui de sticlă galben…
(foto)
Şanţ de aur şi de vis,
O potecă sub un cer,
Roi de unghii colorate,
Patimă în compromis.
Ochi pe parcuri de metal,
Fuste largi, maro, nebune;
Zimţi în gheaţă dulce-roş,
Toc, covoare verde-pal.
Aiureli şi bâzâituri,
Râsete de prin coteţe,
Val de spumă galben, moale,
Trupuri goale-n aşternuturi.
Zi de ieri şi de nimic,
Cap de pajură din fier,
Brad alunecând pe-o undă,
Lume proastă, un pupic…
Plasă verde în ţânţari,
Soare crud din vară arsă,
Masă albă de stejar,
Sârmă cu boabă de struguri amari.
Bani de sticlă, fumurii,
Un deşert cu trei oceane,
Viaţă mică, împăturită,
Dor de tâmple argintii.
Timp nebun de altădată,
Strigăte în apă rece,
Dinţi frumoşi şi coloraţi,
Pensulă pe-o aţă mată.
De ce să cred în ochi de lapte negru
Dacă amarul lor e greu?
Şi dacă ape mă ridică
O să mă sparg
şi o să gem
din piele pori de vată…
din gură dinţi de leu?
De ce să tai tu toată pacea
Cu coasa ta neşlefuită?
Şi într-un strigăt de durere
să cadă toată marea
cea de miere
în colţul gurii negre, triste
a lămpii fade de oraş,
a străzilor cu buze pesimiste…
(foto)
…o uşă şi doi copii alergând în râsetul negru al nopţii, un mormânt cu trei lacăte de flori mov, cinci anotimpuri şi cinci fulgi albaştri de ploaie, nouă porţi în faţa gurii largi de orizont din capătul celei de-a zecea mări de soare, şase lumini verzi pe geamul de la etajul patru al blocului de zahăr acru…
… e cea mai frumoasă zi din negrul zilei şi cel mai frumos plânset din plânsul unei copile…
… şi Azi…şi într-a zecea Azi…îmi strâng mâinile la piept şi te las să rozi din zile toată apa roşie a pământului de pe trupul meu…
… iartă-mi suflul şi respiraţia şi inima bolnavă şi pântecul supt de Negru…
…căci nu mă mai întorc să te văd plângând…
(Foto: sursa)
Te-ai încuiat în ochiul meu
şi-ai plâns o clipă! Şi cerul s-a înlăcrimat orange
gri, verde, albăstrui.
A fulgerat!
Petale roz s-au desprins din fructul soarelui
şi-au luminat
tot câmpul de rouă, de ceară
Din pieptul tău.
M-am aruncat în ochiul tău
şi-am râs durere! Şi fructul lunii
s-a pătat mov, negru, indigo…
Buze de plăcere
au vărsat petale negre-gri, uscate
în fumul alb din încăpere.
Şi ochi-mi s-au trezit în lacrimi
pe pătura verde,
pe masa de lemn,
pe apusul negru al soarelui din perete.
(foto)
Patru degete înoadă zece feţe
şi-un ţambal
într-o patură de piatră
peste-un aer fad, amar…
Chicoteli prin frunzărişuri
Ceartă fire lungi de păr.
Se-mplineşte-un an aiurea
de la roşul adevăr…
Cad din cer două antene
într-o oază de paiete.
Peste globuri, fire albe,
mişcă strâmb feţe cochete.
Nu mai scriu nimic pe foaie,
Mă dor degetele de râs.
Gura cască pori de sticlă,
Ochii morţi dilată plâns.
(Foto: sursa)
Te-am omorât ieri, la apusul lunii
într-o coajă cu abajururi mov.
Îmi plănuisem de o vreme să-ţi strâng
în palme o ureche,
să-ţi scriu în vârful limbii o pecete,
să rod uimit de-atâta sete
tot corpul şi suflarea ta de-alcov.
Da! Am luat cuţitul din verandă,
l-am îmbibat în adevăr.
Te-am prins! Eşti goală de ruşine,
îţi zgârii ochii cu-ngrozire.
Sunt gri, sunt mov şi plini
de patimi rotesc în jur
furtuni de nori.
Îţi jur că nu am vrut s-aud cum urli!
Dar unde să-ţi mai jur acum?!
Te văd!Eşti tu, pe marginea cărării,
c-o pălărie neagră-n păr!
Îmi cânţi artistic o plăcere.
Respir zefir şi flori de măr!
(foto)
Unghiile mi s-au rupt de perete.
Am ţipat…
M-am auzit spunând
“Am greşit…”
De ce? Cum? Unde? Când…?
Tot trupul meu era mânjit
Supt…
Rupt…
Întrerupt,
Îmi era ceasul liniştii.
Scuipam în lături, urlam,
Plângeam!
Mă vedeam cum mă pierd,
Cum mă ascund, cum înghit
Din apa mizeriei lingurile răului…
Închid ochii! Şi mă văd în oglindă
Nu mai e nimeni acolo…
Doar peretele de care mi-am rupt unghiile!
(foto)
O vedeam în fiecare dimineaţă când traversa zebra îngrozitoarei intersecţii din centrul oraşului, puţin grăbită, dar întotdeauna la fel de frumoasă şi aranjată, ţinând în mână o geantă mică neagră. De fiecare dată, aşa cum o mai zărisem şi prin magazine, prin alimentări sau colţuri de stradă, purta părul negru pe spate, drept, uşor răvăşit în faţă, cu ochii mari albaştri închişi, sticloşi şi mereu luminaţi de o bucurie rece, târzie… Mi-aş fi dat şi jumătate din viaţă să înteleg de ce …de ce…offf…de ce …mi-e greu să o spun,dar de ce de fiecare dată când traversa zebra aia nenorocită întorcea capul spre fereastra mea. Mă vedea, mă privea pierdută, de parcă aş fi fost un glob de gheaţă, fragil şi umed ce urma să se spargă pe neaşteptate în cerul oval şi negru al geamului camerei mele, mă privea tristă, mult prea tristă, atât de tristă încât simţeam că aveam să deschid fereastra şi am să mă arunc în atmosfera mizerabilă şi respingătoare a străzii. Apoi îşi lua privirea şi şi-o scufunda în cimentul scâlciat, în celulele galbene ale prafului, în firimiturile alea neruşinate de găinaţ de pasăre ce cădeau, asemenea fulgilor mici de nea, de pe crengile încurcate şi scălâmbate ale plopilor pufoşi de pe marginea şoselelor.
Şi toate astea mi se întâmplă de câteva luni bune încoace, de când ne-am încrucişat odată privirile într-un hipermarcket. Sincer să fiu, nici nu ştiu de ce scriu toate lucrurile astea aici, pe coala asta de hârtie atât de albă încât mă ustură ochii. Însă cred că ceva neobişnuit se întamplă cu mine, asta dacă a fi îndrăgostit înseamnă bizarul…
Dar azi nu am mai văzut-o traversând intersecţia. Şi am vrut să iau un cuţit, pe cel mai mic, şi să mi-l înfing în beregată, să rămână acolo înţepenit şi să-l adâncesc în ţesuturi, în muşchii atrofiaţi de singurătate, până când aveam să simt că durerea ce îmi bea viaţa încetează. Dar nu am făcut-o…Am rămas laş, mişel, îndurerat…Până acum, când ceasul de pe perete indică mare şi urât, într-o oază de căldură îmbâcsită, reciclată în aerul apartamentului prin filtrele jegoase ale timpului, ora 22.30. Stau întins cu faţa spre tavan, pe canapeaua din sufragerie, în urechi vâjâindu-mi vocea vieţii ce îmi spune la nesfârşit linguşătoare şi perversă:”Lasă-mă să te împuşc…”Îmi pun mâinile la urechi, dar o aud şi mai îndârjită, şi mai puternică, îi simt curenţii gurii cum se freacă de pereţii încărcaţi de clei ai urechilor mele, o simt cum pleacă din mine, cum se întoarce, şi cum pleacă din nou, cum mă face să-mi pierd controlul minţii, îi percep unghiile crescute în carnea pieptului meu, necurăţate şi nerotunjite, pline în colţuri de jegul propriilor greşeli. Am obosit să mai lupt cu ea şi cu singurătatea…Şi mi-e somn, somn, mi-e foarte somn…
M-am trezit de dimineaţă cu gândul la ea…Dar nu am mai putut aştepta în faţa ferestrei. Am coborât răvăşit de gânduri, aruncând paltonul negru pe mine, dehăinat şi nespălat ca un câine vagabond. Afară ploua sălbatic. Oamenii umblau nesătuli de muncă cu umbrelele colorate ţipător atârnând triste deasupra capetelor lor. Numai eu, inconştient şi visător, rămăsesem în apropierea intersecţiei, aşteptând lumina ochilor aceia mari şi albaştri închişi, veselia stranie a feţei sale încântătoare. Secundele treceau la fel de repede cum picăturile de ploaie udau neobrăzate cimentul trotuarelor, vitrinele lucioase ale centrelor de telefonie mobilă, zebra ştearsă din mijlocul străzii, semaforul înclinat, paltonul meu negru şi împuţit de fumul de ţigară din barurile prin care bântuisem înainte să o văd pentru prima dată. Am aşteptat-o…Am aşteptat-o nebun în ploaia ce părea că nu conteneşte. Şi nu s-a oprit, şi ea nu a apărut… Începusem să cred că nu o s-o mai văd niciodată, când, deodată, de parcă ieşea dintr-un întuneric rumegător de fiinţe, dintr-o grotă plină de morminte pângărite, dintr-un abis funeral, negru şi viermănos, m-a privit din nou pierdută, dar puţin veselă. O veselie rece, târzie, forţată… Şi atunci vuietul dimprejurul nostru s-a oprit, picăturile mari de ploaie au rămas neclintite şi tari în aer, părând lanţuri nesfârşite de durere cerească. Am avut senzaţia că începi să-mi mănânci creierul cu linguriţa, ca pe un ou moale şi că fugi în patru labe uriaşe spre mine. Dar tu te oprisei în mijlocul intersecţiei, şi respirai cu greutate aerul de iarnă zbuciumată în toamnă. Îmi păreai amorţită de presiunea necontrolată a atmosferei, de gravitaţia ţintuită în ochiurile găurilor de canalizare, de repausul ciudat al spaţiului febril dintre noi şi credeam că ai să-mi spui ceva , că ai să faci măcar un singur gest care m-ar face să urlu, să sar în sus de fericire. Însă timpul, de parcă ar fi vrut să mă snopească în bătaie, să mă răpună nemilos în faţa soartei demult predestinate, a început să curgă peste noi într-o repeziciune tristă, pe care mă zbăteam să o rup cu mâinile, cu dinţii, să o înţep cu unghiile, să o sugrum. Şi a trecut peste noi timpul , şi s-a lăsat o noapte paşnică şi călduţă, aproape paradisiacă. Şi toţi cei dimprejurul nostru s-au dizolvat în laptele negru, în stelele înfricoşător de strălucitoare de pe cerul mov închis al nopţii. Şi eu , cu o bucurie ruşinoasă în pântece şi în inimă, m-am apropiat de tine şi ţi-am smuls visător, stângaci şi timid o bucată de viaţă, o fărâmă de suflet, ţi-am atins ţepii verzi-maro crescuţi în pielea ta verde, smaraldă. M-ai rănit… m-ai rănit cu ei veselă, ai tremurat când te-am atins, ai surâs când ţi-ai văzut chipul oglindindu-se în irişii mei negri şi ai început să plângi când, pentru o secundă tandră, am simţit vuietul sângelui buzelor tale. O plăcere dureroasă m-a învelit în larvele încolţite de păianjeni şi gândaci prin nervii petalelor tale albastre-negre, tot lichidul din mine scurgându-se năvală peste seva ta tânără, peste orificiile pielii tale subţiri, toată viaţa mea sudându-se de tuburile creierului tău, încolăcindu-se prin venele tulipinii tale. Îmi dau seama că tu…tu nu eşti un om. Ce eşti?!?!?! Mă aflu pierdut în tine, în existenţa ta, sunt dependent de părul, de ochii, de mirosul tău de trandafir proaspăt înflorit, de gustul gurii tale prea dulci, de tremurul fiinţei tale nepământene.
Azi, la apusul soarelui, am auzit în mine o voce pe care nu o cunoşteam. O combinaţie de sunete murmurătoare şi vagi, ieşite parcă dintr-o gaură impenetrată. Auzeam cum se şterg de firele trupului meu cuvinte neclare, spuse parcă într-o altă limbă, într-o topică ciudată şi vulgară, într-un ritm instabil. Am vrut să deschid ochii, dar nu am putut. Nu îi mai aveam. Am încercat să îmi simt limbă frecându-se de dinţi. Dar nu îi mai aveam. Toate ale mele disparuseră. Nu mai eram om, eram o rădăcină subpământeană, o gheară involuată de monstru, o coadă de peşte fără solzi si fără sânge, un… nimic…Poate doar o particulă de praf…Ce ajunsesem? Mă zbăteam să aflu când, cu o repeziciune nemaipomenită, un toc de pantof tocit m-a călcat în picioare, m-a lipit de pământ asemenea unui gunoi, m-a strivit ca pe o muscă de un geam zoit şi nespălat. Atunci mi-am văzut petalele roşii încrustate în noroiul ploii sălbatice din ziua trecută, mi-am simţit ţepii afundaţi în lutul negru, am perceput tălpile minuscule ale păianjenilor şi gândacilor împotmolindu-se în micile picături de ploaie de pe petalele mele. Atunci ţi-am auzit râsul demonic din spatele geamului apartamentului meu, acelaşi nenorocit de geam în faţa căruia pierdeam ore întregi aşteptându-te să te privesc cum traversezi zebra din intersecţie. Înţeleg…Acum ştiu ce eşti, sau ce ai fost…Dar de ce râzi, de ce te uiţi la mine cu atâta răutate şi furie?! Cu ce ţi-am greşit plantă cu petale şi ţepi prea ascuţiţi?! Simt că îmi pierd treptat luciditatea şi că te văd prin ceaţă. Eşti veselă, dar bucuria ta e rea şi rece, atât de târzie. Viaţa pleacă uşor, uşor din mine şi mă lasă baltă în noroiul aspru al trecutului meu. Mor…mor… mor atât de lent. M-ai ucis!!
Îmi amintesc că am rupt odată un trandafir crescut la marginea unei gradiniţe neîngrijite şi urâte, pline de bălării şi gropi neastupate, lângă cartierul jegos al unui focar de ţigani. Şi când l-am rupt i-am simţit ţepii în carnea mâinilor, tot veninul lui prelingându-se pe coaja sângelui meu. Şi atunci petalele lui s-au învineţit şi am crezut că o sa mor de durere. Dar…am fugit din mahala îngrozit, lăsând trandafirul pe pietrele drumului. Şi nici până acum sângele ce se scurge din mâinile mele nu a contenit…
(foto)
