Jurnalul unui călător

Fiecare călător are un copac preferat. Şi poate fiecare, copil fiind, şi-a dorit să fie acel copac măcar pentru o zi, o oră, un minut. Sau poate fiecare s-a întrebat măcar o dată cum ar fi să fie acel copac. Să respire prin nemişcare, să vadă printr-un întreg şi să traiască prin neveştejire.

Aşadar, pentru fiecare călător există un copac al lui. Există o legătură care nu se poate explica prin cuvinte, din simplu fapt că ei, copacii, nu au nevoie de cuvinte. Tocmai din această pricină le sunt atât de necesari călătorilor. Pentru ei, fiecare simţământ are mult prea multe cuvinte. Atât de multe încât nu mai au simţăminte, ci cuvinte. Iar acestea se veştejesc mult prea repede şi în loc să renască sub aceeaşi formă, îmbracă noi trăiri care şi ele vor urma drumul efemerităţii.

În drumul lor spre destinaţie, călătorii întâlnesc mulţi copaci. Poate prea mulţi pentru a da spre păstrare fiecăruia câte un gând. Oamenii nu au atâtea gânduri pentru câţi copaci întâlnesc. De fapt, ei nu au atâtea gânduri nici pentru ei înşişi. Dacă ar avea, nu ar mai alerga într-una după altele noi. Nu le-ar mai  înlocui pe cele vechi pentru ca în final să uite de ele. Nu există gânduri vechi la fel cum nu există oameni vechi. Gândurile încredințate copacilor nu sunt niciodată vechi. Ele râmân acolo și îmbogățesc fiecare frunză în parte. Nu cunosc desăvârșirea și nici nu ar avea cum. În timp, formează o poveste și conturează un album. Un album al timpului. Timpul de ieri, de azi și acela care va să vie.

La fel ca voi, cei care mă citiți, și eu sunt un călător. Un călător cu multe gânduri, îmbrăcate frumos în simțăminte și purtate de atâtea cuvinte istovitoare. Și, la fel ca orice alt călător, nevrednic de a-și purta singur propriile gânduri, le-am încredințat unui copac pe care l-am denumit al meu. Călătorii au nevoie să știe că ceva e al lor. Pentru că altfel ar înnebuni de singurătate și nu și-ar mai găsi rostul nici în ziua pe care o numim „azi”. Iar ei nu pot trăi fără un „mâine”.

Copacul denumit al meu e descoperit de mult. Atât de mult timp încât mă doare amintirea lui. E un copac printre mulți alții din curtea unui cimitir.

(Nu înțelegeți greșit bietul călător, căci pe vremea copilăriei sale cimitirul era un fel de „centru” spre care îi erau cel mai des plimbați pașii. Și pentru că nu înțelegea prea multe, copacii erau singurii care îi alinau teama față de locul în care zăcea liniștită veșnicia.)

Aici, am găsit singura salcie care adăpostește atât intrarea, cât și ieșirea. Prima salcie pe care am văzut-o până atunci și cea mai frumoasă de până acum. Eram mică și totuși, privind-o, m-am pierdut în brațele ei și i-am simțit tristețea. Un sentiment care peste ani a devenit atât de plăcut și atât de liniștitor, poate singurul sentiment  dureros de dulce și totuși suficient de rațional încât să elibereze sufletul din zgarda cotidianului spre a-și găsi măcar pentru câteva secunde… liniștea.