S.O.M.N.

incet, incet
mi se roteste trupul in jurul ochilor
mi se reconstruieste ombilicul
din fum de tigara
din cifra 1 pe care incep sa o iubesc

si somnul devine
tatal meu
ma nasc dintre pleoape inchise,
din ventricolul stang al unei inimi
muscate
in forma de mar
si sunt vanat pe sira spinarii
de la toate cantecele de leagan
pe care le-am murmurat
la punct fix
pentru cifra 2

in somnul asta
piciorul meu stang e unul cu dreptul
si ochii imi nasc umezi in fiecare dimineata
cu mana pe telcomanda
cautand rugaciunea de cifra 1

de bunatatea cifrei 1 ma invelesc
ca de un cantec de leagan
pe tot trupul ramas os
invinetit de gustul salivei
cu care m-ai scuipat
crezand ca ma hranesti

mi-a ramas somnul din care sa ma trezesc
si sa rad la jumatatea rece a pernei
care acum ma seduce
si ma primeste
in forma de om

7,8 grade pe scara Richter

Primavara incepuse cu acelasi gand in capul lui V.P.: my mistakes were made for you.

Impinse cheia cu grija in yala pe jumatate stricata, o yala care, in afara de momentele in care se bloca si il forta sa lase sticla de bere din mana pe pardoseala rece, ii dadea o siguranta vecina cu superstitia cum ca ar tine hotii departe de mica mansarda. Asta nu impiedica mirosul de carnati cu varza calita din vecini sa intre in camera si sa il trezeasca din somn in caldura naucitoare a verii. Uneori si chilotii incepeau sa miroasa a varza. Chilotii erau importanti. Ca si dulapul. Un singur dulap, un pat, o masa si o masina de spalat cu care petrecuse mai mult timp decat cu orice femeie. Si praful si scamele pe care nu le intelegea de unde veneau si acopereau tot, intrau pana si in sertare. Stia dintr-o seara dintr-un apartament plin de praf din gura unei femei ca praful e de fapt o consecinta. Consecinta oamenilor. Ca oamenii naparlesc. Pielea moarta, descuamata se depune peste oras si sunt milioane de oameni care naparlesc si umplu strazile de praf. De asta tresarea uneori in bataia vantului care ii umplea nasul de praf si de vreun miros discret de L’oreal sau Chanel.
O camera mica cu un culoar ingust si o fereastra perfecta sa te arunci in gol fara effort, asta era tot ce putea sa domine; cu tot ce se afla inauntru.
Deschise usa fara osteneala si isi simti respiratia reflectandu-se in tocul usii. Nu era mirosul de intestine macinate de alcool, era respiratia unui nou-nascut care statuse prea mult intr-o carciuma. Zambi.
Isi impinse trupul inauntru. Desi nu isi dorea decat sa se dezbrace in chiloti si sa se bage in pat isi controla erectia provocata pe scaunul inalt al barului de conversatia, privirea, decolteul si in cele din urma de nota de plata pe care o achita femeia care acum il insotea. Ar fi fost multumit daca ar fi facut o laba intins in pat si ar fi adormit in pacea proprie fara vreo obligatie circumstantiala intinzandu-si sperma pe abdomen cu prosopul.

A doua zi de dimineata era primavara. 16 mii de tone de albastru se reflectau in manecile hainei lui V.P. Isi ridica nadragii si isi facu vant printre sutele de masini care miroseau a after shave si Elseve. Se indrepta spre Societatea de Facut din Cacat Bici. Stia ca acolo, la parter, il astepta cea mai buna cafea gratis din oras. Isi dorea o cafea buna si gratis. Si isi mai dorea un salariu mare si o casa in care sa stea fara sa miroasa a varza calita. Societatea de Facut din Cacat Bici era destul de bogata, ar fi putut sa ii ofere un salariu mare, dar sefii organizatiei care erau ei insisi niste cacanari nu se gandeau decat la portiile mari de cacat pe care voiau sa le vanda pe cat mai multi bani fara a lua in considerare substratul contemplative-psihedelic al lui V.P.
Cu toate astea, V.P. era destul de apreciat, daca nu, cel putin luat in considerare, de unii din colegii sai. Chiar daca nu reusea sa faca mare branza cu cacatul pentru ca nu prea il lua in serios, avea un talent special de a se pisa pe orele de venire la serviciu si de a iesi din cacat cu fata curata. Practic meseria de cacat pe care si-o alesese cu multi ani in urma ii atarna de gat ca un pietroi.
Se opri la McDonald’s. Considera ca merita.
Ajunse la birouri. Un deget il durea. Se opri in hol la receptia Societatii si isi scoase o gheata. Secretarele erau mereu frumoase in cadrul Societatii si se ocupau cu o inocenta seducatoare de raspunsul la telefon. Aveau unghiile proaspat facute. French nails. “Si doua cutii de Entran Forte, va rog”, se gandi V.P., in timp ce isi dezlega sireturile. Isi aduse aminte ca sosetele erau tot cele de acum 2 zile si ca poate ar fi fost mai bine sa verifice degetul la baie. Sa nu cada oja de pe unghiile fetelor. Isi verifica degetul. Era cam umflat si il intepa. “Cangrena!”, se gandi si incepu sa rada, dar se opri repede pentru ca ii ajunse inima in gat si incepu sa ii bata cu putere. Se uita in oglinda, isi ridica barbia si isi privi gatul nebarbierit cum pulsa sub tensiunea sangelui care urca spre creier. “Unde se tot duce sangele asta asa grabit ? Sau poate fuge din creier spre inima… nu poti sa stii?”
Si isi aduse iar aminte: “My mistakes were made for you.”. Azi nu putea sa fumeze. Poate mai pe seara. Se incalta dupa ce isi freca subtiorile degetelor de la picioare si isi mirosi mana. Putea, dar nu era chiar atat de rau. Iesi din baie si dadu noroc cu un coleg. Isi mirosi din nou mana si apoi multumit se duse sa isi faca o Lavazza. Fara cofeina.
Cand ajunse in birou totul era invadat de albastru si de soare. V.P. intra cu cafeaua in mana si se intoarse brusc. Nu era pregatit. Isi aduse aminte ca trebuia sa rezolve ceva rapid de dimineata la Client Service: un etaj mai jos cu fata spre apus, unde era rece inca si umbra.
Intra.
“Guten morgen, meine damen” si isi lua un aer relaxat. Isi ridica sprancenele si zambi.
“Niste zaharina, gasim si noi ?” si incepu sa cotrobaie prin sertarele celui mai apropiat birou.
“Doar scotch si aparate de perforat aveti in sertarele astea. Un fursec nu gasesti aici. Poti sa mori de foame. O aspirina nu vezi. Ah, uite o pasta de dinti. Macar la dinti sa fim in regula.”
“Dar ce e, draga ? Te doare capul ?” ii spuse o grasa de la un birou plin de cani cu mesaje si animale de plus.
Se intoarse spre ea umil si cu un zambet tamp: “Ma doare putin capul, e adevarat.”
“Iar te-ai facut ca o servitoare ?”
“Nu, e de la sifilis. Fazele terminale sunt cu dureri de cap.”
O domnisoara cu decolteu se apropie de V.P. si ii oferi o cutie cu zaharina: “Asta cautai?”
Zambi si se intoarse la biroul sau unde se scufunda in albastru si soare. Era genul de femeie “pizda” desi V.P. i se adresa cu termenul de “doamna”. Zambi si el, lua zaharina si se uita inca zece secunde la ea.
Grasa incepu sa comenteze: “Noua noastra colega. Nu lucreaza cu tine. E pe alte conturi. Si are zaharina.”
“Bine ca are zaharina si nu are… altceva.” continua V.P. putin pe ganduri.
Isi lasa cafeaua pe masa langa zaharina si disparu spre toalete.

Acum alerga. Talpile ii transpirasera instantaneu si ii alunecau in sosetele umede. I se parea ca nu se misca destul de repede. Nu se misca destul de repede, dar reusi sa ajunga la parter in acelasi timp cu o femeie pe jumatate dezbracata si cu gandul ca My mistakes were made for you e un gand de cacat, mai ales daca ar fi ultimul pe care il ai cand iti cade tavanul in cap cu hartia igienica in mana

Ultimele nefericiri ale lui Arturo Exakta

O poveste posibil neinchipuita a lui GG Marquez

In casa lui Arturo Exakta nicio insecta nu mai intrase de ani buni. Tantarii erau de neingaduit in jurul casei, in gradinile inconjuratoare, dar mai ales in aerul dinauntrul camerelor prin care Arturo isi facea plimbarile. Era cu atat mai greu sa tina departe de prezenta sa stravezie ganganiile aducatoare de nefericire, cu cat temperatura de care se inconjura era mereu perfecta, iar aerul era plin de umezeala si proteine volatile care patrundeau direct in sangele vesnicului pacient fara a-l obosi. In preajma casei, printre plantele tropicale si cele sapte fantani datatoare de umezeala erau montate zeci de aparate care emiteau o boare imbibata in lichidul dulce-amarui al unei specii de crizantema menite sa alunge aparitia oricarei gaze. Nicio insecta nu reusise de multi ani sa atinga plasele electrice care protejau ferestrele casei si totusi pericolul plutea in cel mai concret mod in aer. Posturile de radio anuntau in nestire prognoze meteo din ce in ce mai alarmante. Valurile de caldura nu mai erau deloc fenomene trecatoare, devenisera maree, mareele de caldura cuprinsesera pamantul si uscatul devenea din ce in ce mai concret cu adevarat uscat. La tarmul marii sarea se cristaliza in zilele cele mai rele sub forma valurilor de apa care loveau stancile, iar ploile erau din ce in ce mai des asociate cu niste adieri seci si nesanatoase care purtau in ele fire de nisip si praf irespirabile. Cazurile de femei care isi alaptau pruncii cu lapte care se transforma in praf pe micile buze uscate nu mai erau demult insemnari neobisnuite in editiile ziarelor. Cele cateva zeci de case care isi mai puteau permite o gradina si dusuri in fiecare baie devenisera niste fortarete in care majoritatea saracilor isi doreau sa lucreze cu ziua. Aerul era respirabil aici si hidratarea pe masura.

Intre toate aceste oaze artificiale, casa lui Arturo Exakta era cea mai ravnita. Multi din cei care lucrasera in apartamentele casei se insanatosisera de boli incurabile. Dupa cateva saptamani de munca unii barbati deveneau atat de fertili incat se zvonea ca puteau lasa femei insarcinate doar uitandu-se la ele, iar copiii femeilor care lucrau aici cresteau mai zdraveni si mai repede decat ceilalti. Totul se datora aerului umed si hranitor care inconjura resedinta stranie din sudul orasului si care aduna deasupra un roi imens de insecte innebunite de arsita. De departe casa parea ca un castel cu turnuri miscatoare, facute din fire de nisip plutitoare.

Un miraj ca si faptura enigmaticului Arturo.

Nimeni nu stia care era varsta exacta a fantomaticului trup care colinda incet prin gradinile exterioare ale casei. Doar cei mai batrani localnici isi aduceau aminte plini de neliniste noaptea in care, din casa inverzita, inima lui Arturo Exakta a inceput sa bata cu infrigurarea si puterea surda a unor aripi de fluture prins in plasa celui mai viclean paianjen. Zgomotul inabusit cuprinsese intregul oras si misca nefiresc vesela in sutele de dulapuri din care ieseau innebuniti mii de paianjeni ascunzandu-se, de parca constiinta le-ar fi fost trezita de o frica necunoscuta. In scoarta pamantului se ivira crapaturi prin care apa catorva fantani din apropierea casei isi gasi drum spre un loc din care nu avea sa mai revina niciodata.

In realitate, in acea noapte cumplita, obosit peste masura, Arturo Exakta isi odihnea trupul slabit in cea mai racoroasa camera a casei sale. Cu geamurile deschise larg ar fi dorit sa adoarma imbalsamat in racoarea si umezeala noptii care se lasase, dar nu stia ca dupa atatia ani de regimuri alimentare si chinuri sa capete infatisarea pe care femeia vietii lui i-o imputase in tinerete ajunsese la o sensibilitate extraordinara. Doctorul olandez care venise la rugamintea familiei Exakta il avertizase ca de acum orice gram pierdut ii va fi fatal si ca ar trebui sa va mai intremati, domnule Arturo Exakta, pentru ca sunteti in pericol. Ii recomandase sa o ia incet, de la inceput Arturo, ca si cand te-ai naste din nou, si pusese sa i se aduca in fiecare dimineata o femeie lauza care sa ii dea sa suga cate o suta de grame din laptele ei.

Eforturile doctorului aveau sa esueze insa in acea noapte, pentru ca umezeala din camera si mirosul dulce al trupului lui Arturo au atras un roi de tantari care si-au facut de cap pana spre dimineata cu sangele barbatului care zacea rapus de amintirea femeii din tineretea sa. Inima lui Arturo Exakta incepu sa bata atat de infrigurata si singuratica incat singura solutie supraomeneasca la care mai putea apela organul pe cale sa isi piarda obiectul de activitate fu sa produca zgomotul infundat si apocaliptic care se raspandea rapid ca o veste proasta.

Doctorul fu trezit de crucifixul de deasupra patului care ii cazu in cap din cauza vibratiilor, dar singurul lucru la care se putu gandi fu cum sa se salveze pe el pentru ca avea senzatia ca sfarsitul lumii se declansase si astfel in disperarea nebuna care il cuprinsese se arunca pe fereastra camerei sperand sa aterizeze in straturile de flori. Nimeri insa alaturi.

Pe Arturo Exakta il salva tatal sau care isi cunostea fiul pe dinauntru la fel de bine ca pe sine insusi. Numele familiei Exakta nu venea dintr-o intamplare a destinului sau din cauza vreunui urmas indepartat care la un moment dat a fabricat ceasuri de o exactitate uluitoare. Exakta venea de la felul in care functionau organele interne ale barbatilor din linia acestei familii, si anume perfect. Niciunul din organele acestor barbati nu imbatranea si doar vreun accident sau regimuri nefericite de viata ar fi putut pune capat existentei unui asemenea personaj.

In acea noapte, trezit din somnul trist pe care il dormea in fiecare noapte de cand fiul sau alesese sa se imputineze, Pavel Exakta stiu ca o nenorocire se petrece in camera in care se odihnea nefericitul Arturo.

Intra rapid in camera si dadu afara slujnicele care incercau sa alunge roiul de tantari insetati. Ceru sa i se aduca toate crizantemele din curtea casei si sa nu fie deranjat. Isi aduse cu sine trusa Exakta si incepu un proces lung si anevoios de transfuzie de sange. La rasarit inima lui Arturo se linisti, iar tanarul se trezi zambind obosit catre tatal sau. Pe pervazul ferestrei se odihnea un roi de fluturi foarte frumos colorati care isi lua zborul sub privirea amenintatoare a tatalui. Casa se afla in stare de ruina aproape. Inima lui Arturo batuse atat de tare, fiule, incat credeam ca o sa ne scufundam in iad. Fluturii pe care i-ai vazut la fereastra camerei erau aseara niste tantari amarati care s-au hranit cu sangele tau si din puterea sangelui s-au transformat in aceste fapturi minunate.

Obosit, Pavel Exakta parasi camera fiului si ordona sa se puna in toate vasele care ramasesera intregi in casa apa si in apa sa se puna crizantemele, ca sa nu mai dea napasta peste noi inca o data, apoi ceru sa se taie unul din taurii din grajd pe care si-l prepara singur si il manca in intregime pana la lasatul serii. Batranul Pavel Exakta hotarat sa isi ocroteasca fiul chema din campiile Asiei un horticultor numit Xiu Xiu si il puse pe acesta sa ii cultive la marginea orasului un camp intreg de crizanteme din care facu o solutie concentrata menita sa alunge orice insecta pe o raza de cativa metri, chiar si in aer liber. Refacu locuinta maiestuoasa, iar la recomandarile unui doctor nutritionist care ii consulta fiul in continuare nerefacut decise sa construiasca un sistem complicat de purificare a oxigenului din incinta casei si din gradinile din jur. In aerul colectat in niste cuve din aur pur erau introduse proteine si minerale asimilabile prin simpla respiratie facand astfel mai usoara hranirea. Toate aceste eforturi insemnau bani cheltuiti cu nemiluita si toti isi imaginau ca batranul Exakta descoperise o comoara. De fapt, banii proveneau din vanzarea propriilor organe pe care batranul o pusese la cale in secret impreuna cu un grup de cercetatori de la o universitate din Rusia care erau convinsi ca in interiorul organelor Exakta sta secretul nemuririi. Astfel isi pierdu batranul un rinichi pentru renovarea casei, splina pentru cumpararea campiei de crizanteme de la marginea orasului si plata horticultorului asiatic, iar ambele testicole le vandu pe bani grei pentru purificarea aerului si transformarea casei intr-un mediu atat de fertil incat slujnicelor li se intareau sanii si din ei incepea sa curga lapte.

Dar, Arturo nu isi revenea asa cum si-ar fi dorit batranul sau tata. Starea lui precara continua sa tulbure visele familiei sale si inima lui trepida ca un semn rau in continuare deasupra intregului oras.

Pana intr-o zi cand in fata curtilor familiei Exakta se opri o tiganca despre care se stia ca venea de pe o insula din Marea Caraibilor. Nimeni nu stia cum ajunsese aceasta femeie in orasul in care inima lui Arturo Exakta anunta scaderea presiunii atmosferice sau eclipsele de luna. Nimeni nu stia cum de hainele ei erau mereu curate desi dormea in praful de pe strada. Nimeni nu stia de ce barbatilor li se usca instantaneu gatul cand o vedeau. Un singur lucru il stiau cu totii, insa: frumusetea femeii era nemaivazuta, atat de perfecta incat razele soarelui se inteteau in jurul parului ei negru dimineata si blond la lasarea serii facand atmosfera irespirabila.

Era o dupa-amiaza in care caldura urcase destul de mult mercurul in termometre, iar Arturo se odihnea in gradina racoroasa din fata casei citind un articol despre nemurire scris de un cercetator rus. In acel moment putu auzi glasul femeii care ceru de dupa gardul inverzit o gura de apa. Razele soarelui incepura sa dogoreasca mai tare, lumina inunda curtea, iar tenul lui Arturo se albi atat de tare incat am crezut ca ma voi ridica la cer, mama. Femeia fu invitata in curte si gatlejurile tuturor barbatilor fura cuprinse de o sete mortala. Inima lui Arturo incepu sa bata cu putere, dar de data asta nimic nu trepida. Tatal isi privi fiul si stiu ca Enisala, femeia care se oprise in fata casei lor se oprise nu doar sa ceara o gura de apa ci sa aduca o mare nefericire cu ea. Se simtea in caldura uscata care o insotea oriunde pasea, in hainele care miroseau a crizanteme si mai ales se vedea in ochii ei mari care il privira pe Arturo pana in adancul inimii. Si ai vazut, Enisala – tristetea mea infinita, ai vazut nefericirea care imi cuprinsese trupul cu multi ani in urma si imi consuma noptile si organele bietului meu tata si te-ai apropiat de mine cu mainile tale transparente si mi-ai incalzit dupa atata timp, inima racita.

In acea dupa-amiaza, Arturo se plimba ore intregi prin gradinile din jurul casei alaturi de Enisala si ii asculta trista poveste a ratacirii ei prin lume, motivul pentru care guvernatorii mureau deshidratati in tinuturile nordice cand tu dispareai, Enisala, motivul pentru care taigaua devenea desert in prezenta ta, cand averile seicilor se risipeau pe transporturi de nisip uluitoare pe care il trimiteai in insulele nefericitei tale tari asediata de apa oceanului fara fund pe care incercai sa il opresti sa nu scufunde inchisoarea in care se odihnea femeia care te nascuse.

Ea era singura vinovata pentru ochii tai de aurora boreala in care si-au gasit nebunia atatia barbati cumpatati si au sfarsit pe fundul oceanului. Oceanul care tot crestea, Enisala, pana cand in loc de grau ati inceput sa mancati alge si apa fantanilor a devenit sarata ca lacrimile care ti se preling pe fata in fiecare noapte cu luna plina. Oh, Enisala, tristetea mea purpurie, ce vant al carui nume nu pot sa il pronunt te-a adus la marginea verde a existentei mele de supravietuitor ?

Arturo se indragosti. Ochii tigancii il zapacira complet si sangele incepu sa ii curga vioi prin vene. Femeia ii incalzea trupul in fiecare noapte si diminetile devenira un motiv de hohote in intregul oras. Batranul Pavel Exakta era in culmea fericirii, fiul sau era intr-adevar barbatul de la care astepta o curte plina de nepoti. In ciuda aspectului firav, Arturo, stia sa o faca pe Enisala sa se simta femeie pana in maduva spinarii, iar in fiecare dimineata un vitel intreg era gatit in bucatariile casei pentru a astampara pofta de viata care il cuprinsese pe acesta.

Dar nemarginita nefericire pe care tatal lui Arturo o simtise in ochii femeii nu intarzie sa se arate. Intr-o dupa-amiaza linistita, in camera in care batranul isi numara banii intra mirosind a crizanteme si cu ochii arzand adevarata Enisala. Si ti-ai aratat adevarata iubire care te tinea in casa tatalui meu si te-ai vandut cu un pret insuportabil.

Femeia isi dezveli trupul in fata mosneagului si intreaga casa fu inundata de un miros violet de crizanteme. Mormanele de bani incepura sa miroasa asemenea femeii stranii care statea nemiscata in fata batranului Exakta. Era destul pentru a intelege ce isi dorea aceasta faptura care intrase in inima fiului sau cu ochii sai abisali si cu trupul dogorind de sete. Batranul ingenunche in fata ei si ii ceru sa nu isi continue ratacirea ei blestemata prin lume, iar daca banii erau motivul nefericirii ei, atunci, Enisala, iti voi oferi mai multi bani decat pot inghiti valurile oceanului de tristete in care te scalzi, numai nu imi parasi fiul.

Cu un stilet mic de aur pe care il tinea invelit in catifea mereu sub perna pe care dormea, batranul isi scoase inima din piept si o oferi soptindu-i femeii numele savantului rus care ii putea oferi o avere incomensurabila in schimbul organului nepretuit.

In mainile tremurandei Enisala, sangele care se scurgea din venele inimii perfecte se prefacu in fire de nisip roscate, aerul se incalzi teribil, crizantemele din vasele imprastiate prin camera incepura sa se ofileasca, iar parul batranului Exakta deveni alb ca zapada pe care nimeni nu avea sa o mai vada vreodata in acel oras.

Funeraliile batranului tinura o saptamana intreaga si chiar daca caldura se abatuse nemiloasa asupra orasului, ar mai fi putut dura inca o luna de zile; trupul nu dadea semne sa se strice, dar cu fiecare zi cu care trecea imbatranea si mai tare, astfel incat in a saptea zi Pavel Exakta parea a fi murit la peste 100 de ani, desi niciodata nu aratase a avea mai mult de 50. Tot orasul il planse pe batran, dar mai ales il planse pe Arturo care de atata tristete incepu sa prinda nuante albastrui in parul lung si ondulat.

Arturo umbla prin gradinile casei alaturi de mama sa intr-o tacere deplina si din lacrimile sale cat boabele de struguri nasteau tufe de lacramioare albastrui care imprastiau cel mai trist parfum din lume. Tantarii disparura din oras pe timpul priveghiului, luna rasarea in fiecare seara plina, femeile, chiar si cele mai batrane, erau la lactatie, iar laptele lor avea un gust amar si concentrat de cucuta.

Nimeni nu a dusmanit pe nimeni in cele 7 zile, dar odata cu ingropaciunea mortului un dispret imens fata de femeia care disparuse in Siberia cu inima inghetata a batranului a pus stapanire pe intregul oras.

Durerea il facu pe Arturo Exakta sa isi piarda mintile. Zilele treceau pentru el in acelasi fel ca si noptile, iar somnul il dobora mereu in alta parte a casei sau a gradinilor de obicei stand in fund pe vreo banca sau pe vreun scaun cu mainile impreunate in poala. Intr-o dimineata mamica-sa il gasi imprejmuit de tantarii-fluturi care odinioara se hranisera din suferinta lui si care acum asteptau sa se trezeasca pentru a deveni cei mai buni prieteni ai sai. Incepu sa isi petreaca tot timpul in compania fluturilor murmurand cuvinte de neinteles catre ei si agitandu-i cu mainile lui prelungi si firave in aerul care se tot incalzea. Rascoli toata casa cautand un lucru care parea de negasit si adormind mereu inconjurat de fluturii care cresteau mai mari in fiecare noapte. Pana intr-o seara in care gasi sub patul somnului sau de veci o batista pe care Enisala o brodase cu mana ei. O batista pe care o foloseai ca sa imi stergi lacrimile de fericire in fiecare dimineata cand te gaseam langa mine in pat, Enisala. Ca pe o haita de caini isi chema roiul de fluturi imensi si arunca bucata nefericita de material intre ei. Acestia isi hranira foamea si dispretul cu fiecare fibra in care staruia parfumul femeii blestemate si dupa o zi si o noapte disparura mai mari ca oricand, ca niste vulturi uriasi cu aripile din petale catre orizontul crepuscular lasand in urma doar arsita unei dimineti nepotolite cu racoare.

Din acea dimineata in casa Exakta se instala o suspensie temporala care dura cateva zeci de ani. Murira aproape toti cei care isi mai puteau aduce aminte povestea trista a nefericitului Arturo. Mama indurerata a vesnicului pacient isi gasi sfarsitul si ea intr-o dupa-amiaza asteptandu-l pe Arhanghelul Gabriel cu o veste buna despre iubitul sau sot fara inima in piept. Doua aripi mari de fluture o luara in brate si cu praful argintiu care se scurgea din bataile rapide ale inimii fluturelui isi freca ochii. Orbi instantaneu si soarele puternic ii patrunse direct in inima. In urma ei ramase o cenusa mica si calda care fu risipita printre tufele de lacramioare violet care cresteau in curtea casei.

Arturo isi vandu un rinichi si un glob ocular pentru a obtine banii necesari supravietuirii caci viata lui inca depindea de instalatiile care trebuiau mereu reconditionate. Astepta o veste, astepta intoarcerea roiului de fluturi sau a Enisalei. O explicatie care sa ii incalzeasca inima rece si plina de ganduri neimpacate.

In casa lui Arturo Exakta nicio insecta nu mai intrase de ani buni. Tantarii erau de neingaduit in jurul casei, in gradinile inconjuratoare, dar mai ales in aerul dinauntrul camerelor prin care Arturo isi facea plimbarile.

Intr-una din diminetile ramase nimanui in casa desertaciunilor un stol de fluturi obisnuiti se opri pe creanga unui copac care isi scutura magnoliile peste ochii inchisi in asteptare ai batranului Arturo. O batista noua si mirosind a crizanteme ii acoperi palmele asteptande si inima ii zvacni nefericita in piept pana se smulse cazand peste stomacul prin care tocmai trecea o boare de crizanteme si aer incarcat cu amintirea a ceva inchipuit.