iubirea este amintirea unui viol

personaje:

eu, tu, dumnezeu, jumătăţi de noapte, jumătăţi de oraş, oase, chipuri, medici, piane, acorduri, răsărituri, apusuri, amintiri, fîntîni, frumosul, esteticul, un cîine orb, o mică euglenă albastră care îţi traversează sîngele atunci cînd îţi aduci aminte de mine, vîntul, un poet, o inimă, o voce din culise, cortina

decorul:

jumătăţi de noapte înghesuite în jumătăţi de oraş autobuze goale ce opresc în staţii fantomă urcă şi coboară amintirile unor călători sau o aşezare neolitică într-o oază la o sută de kilometri de Cairo unde arheologii ar putea descoperi îngropate rămăşiţele de iubire de atunci cînd ne-am cunoscut

scurtă indicaţie de regie:

toate personajele sunt pe scenă, acoperite de umbra unei palme uriaşe, ca o mînă a unui personaj gigantic, întinsă către ele. lumina cade pe rînd pe fiecare, în timp ce-şi spune replica. la final, mîna coboară şi toţi urcă pe rînd în palmă, ca într-o barcă

eu: sunt proprietarul acestor cuvinte acesta este un poem cu formă fixă
sunt un satyr al sensurilor violez spaţiile dintre sunete
le umplu cu alte cuvinte
ca într-un circ al transformărilor
dumnezeu e un cîine bătrîn orb fără dinţi care se pre-linge pe un trotuar
dumnezeu se roagă la mine

vîntul: pe oasele mele chipul furios al unui miel pe zidul tău o icoană
pe care o fac să plîngă – am venit pe lume cu un suflet plec cu un altul

alt eu: cîteodată iau o lamă şi mă tai pe limbă
las cuvintele să curgă
o sîngerare verde ca fierea o durere ca amintirea unui viol
alteori răzuiesc limba cu un ban
îndepărtez pelicula de celule moarte
şi aflu că sunt
necîştigător.

un eu în devenire: uneori visez că am murit doctorii îmi fac autopsia
găsesc în mine toate bileţelele cu te iubesc netrimise toate celelalte cuvinte nerostite
tot ce nu ţi-am spus vreodată
inima mea e o cutiuţă din lemn de trandafir
se desface în două revarsă melodia aceea pe care am dansat-o neîndemînatec
te-am călcat de multe ori pe picior
acum viaţa ne calcă pe cap moartea ne calcă pe urme
toţi vom ucide cîndva un om cînd îl vom iubi cu adevărat
ne vom înfige în el pînă la plăsele vom locui în trupul lui
asemenea unei muzici într-un violoncel
o simfonie neterminată în durere major

un poet: totul se află ascuns în partitura pe care pieptul meu o cîntă cînd respir
ar putea fi o combinaţie diabolică de optimi do si fa mi care mută mobila
aşa ne cuceresc obsesiile în realitate

un eu posibil: viitorul este o posibilă pasăre emu care învaţă să zboare
amintirile acestei păsări sunt stelele pe care le-am plantat într-o noapte de singurătate
o noapte în care am reinventat culorile am luat roşul şi l-am făcut albastru
albastrul l-am transformat în galben galbenul a devenit violaceu
doar verdele a rămas verde din vopseaua lui ţi-am făcut rochie
curgea pe tine ca o lume care ne îmbracă amintirile
pianul mi-a numărat exact cele două bătăi ale inimii
a 35-a sistolică a 36-a diastolică între care m-am îndrăgostit

tu: ne-am regăsit într-o mînă cu zece degete
unde sîngele miroasea în sfîrşit a moarte
am sugruma raţiunea cu toată patima aşa cum ne-am tăia venele
să facem schimb de sînge să facem schimb de vieţi
doar în ACEST fel devenim frumoşi
extraordinar de frumoşi

eu: cînd ne vede
dumnezeu fluieră în biserică
plămînii mei sunt la fel cu ai oricărui dumnezeu cînd expir
se umflă piepturile tuturor oamenilor şi fix în secunda asta
fiecare îşi dă seama că iubeşte pe cineva
şi tu spectatorule
şi tu privitorule
eu iubesc lumea
dar nu ştiu cum să spun asta
mai bine îmi pun căştile
ascult sunetul paşilor pe trotuarul acestei vieţi
unde speranţele îşi ridică fusta şi cer preţuri exorbitante

o voce din culise: plouă
viaţa îşi ridică piciorul din spate

poetul: caut un medic priceput să îmi găsească acea porţiune din creier
unde îmi pasă de tine
aş vrea să mi-o scoată
aş fierbe-o pînă la calcinare aş răzui pereţii vasului mi-aş face cel mai adevărat special k din viaţa mea
să simt cum ochii îmi traversează obrajii
pieptul se deşiră ca un ghem în genunchi pleoapele sunt aripile nevăzute ale unui colibri
mîinile sapă în pămînt
sapă o fîntînă trupului meu
creierul ţipă la mine urlă descreierat urlă ca ambulanţa urlă

o voce din culise: momentul acela în care ne-am cunoscut ne urmăreşte ca amintirea unui viol

tu: ai palmele prea mici să mă ridici din uitare şi eu nu mai ştiu a zbura
şi buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulţime teleghidată
o lume indiferentă care nu-mi ştie numele
vorbeşti la telefon şi mişti cumva din sprîncene
îmi expiră viza în ţările ce se războiesc pentru mine adînc în alveolele tale
voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor
un trup părăsit de toate atingerile

eu: torn amoniac în cafea şi tot dulce îmi pare
acesta este iadul
cu lacrimi ce acordează ferestre trupul violat de pustiu
înlocuiesc lama în aparatul de ras
cu pleoapa

efectul vieţii efectul morţii bucuria tristeţea
îmi sunt totuna cu efectul de seringă
a trăi este o fascinaţie pentru tot ceea ce nu este în noi
dar în final ajungem neputincioşi
ca un baston care nu poate alunga un cîine orb

voce din culise: sunt o fîntînă fără apă
doar cei care ştiu a bea îşi vor potoli setea

un eu imposibil: în lumea aceasta sunt oameni pe cale de dispariţie
sunt tăcuţi şi poartă cămăşi lungi şi albe de hîrtie
uneori se opresc doi cîte doi îşi scriu unul altuia o poveste
moartea ia forma unei oglinzi
în care omul îşi citeşte propria poveste

o voce din sală: dacă aş bea cerneală aş vomita acatiste

cîinele orb: oamenii trăiesc şi merg mai departe eu sunt acel ceva întotdeauna aici în acest acum pe care îl percepeţi şi îl înţelegeţi ca o lumină vie
dar trebuie să ştiţi că aici lumina omoară lumina se întoarce în mine ca o pedeapsă
îmi renegă carnea de înger mă îngroapă în aici şi acum cu aici şi acum mă îngroapă pînă nu mai sunt nicaieri decît în oamenii care caută înfometaţi lumina pierdută
greutatea lor atîrnă în mine sunt un pendul care spune acelaşi lucru la ore fixe
durerea e o mortăciune care muşcă o altă mortăciune

un eu simplu: inima mea este un cazan cu smoală care mi se varsă
în trup

poetul: aş vrea să pot să te uimesc cu o nouă prestidigitaţie
să îmi ascund inima de tine şi să mă urăşti
atît de tare încît uneori
să am cinci minute de nepăsare

cortina

!NTERZIS

1.

Numele meu este interzis. Nimeni nu are voie să-mi spună adevăratul nume. Pînă şi părinţii mei,  m-au numit Victor. De teamă, pesemne. Sau pentru că nu m-au recunoscut. Pînă pe la 7 ani, m-au alintat fiecare cum a vrut. Atunci a fost pentru prima oară cînd le-am atras atenţia. Nu mă cheamă Victor. Numele meu nu este Victor Maan. Da’ cum te cheamă? Cum vrei să-ţi spunem, au rîs ei de mine. Saty, acesta este numele meu. Saty.  De fapt nu e nici ăsta adevăratul meu nume, dar oricum e mai bine decît Victor. Pentru început li s-a părut amuzant. Curînd au înţeles că nu e  chiar aşa, s-au îngrijorat. Au consultat un medic. I-a liniştit omul, le-a spus că uneori se mai întîmplă la copii. Cînd uitau şi îmi spuneau iarăşi Victor, ah cît puteam să urăsc asta, îi zgîriam, muşcam sau loveam cu pumnii şi picioarele. Aveam o furie pe care nu mi-o potoleam decît dacă îmi făceau pe plac. Saty. Aşa mă numesc. Pentru o vreme. Acesta este numele meu de împrumut. Aveţi grijă cum îmi spuneţi. Numele meu adevărat este interzis, nu vi-l pot spune. Numele meu nu poate fi spus. Cine-mi va pronunţa numele va rupe codul tăcerii. Pedeapsa e mai grea decît moartea. E mai grea decît penitenţa veşnică. Decît iadul. Numele meu nu iartă. Aşa că spuneţi-mi Saty. Altfel o să vă pară rău.
La opt ani eram cel mai frumos băiat de pe stradă. Mă plăceau deopotrivă mamele celorlalţi copii, taţii, bunicii, fiicele, fiii. Eram dragostea liberă umblînd pe stradă. Toată lumea ofta în urma mea. Fetele doreau să se joace cu mine. Uneori acceptam, dar numai dacă îmi arătau păsărica. Băieţii rîdeau de mine, mă puneau să le povestesc. Le povesteam, dar numai dacă îmi arătau puţele. Acceptau cu greu, apoi mi le arătau. Scuipam pe ele, cu dezgust, şi această umilinţă îi enerva la culme. De fiecare dată promiteam că nu mai fac, dar nu mă ţineam de cuvînt. Întotdeauna scuipam cînd îmi arătau jucăriile lor abia răsărite, nişte boboci de trandafir fără spini. Ei săreau să mă bată, însă de fiecare dată se opreau ruşinaţi. La vremea aceea nu înţelegeam de ce, însă cumva îmi dădeam seama că era din cauza felului în care arătam. Eram blonduţ, cu părul lung, buclat, cu ochii verzi, de şarpe. Cînd ne strîngeam în braţe, ca pentru trîntă, le simţeam respiraţia sacadată, le adulmecam transpiraţia. Vedeam cum li se umflă venele, cum pielea se întinde, şi aveam senzaţia că pieptul li se deschide ca să mă primească; parcă vedeam o formaţie de ciocane care băteau sacadat în coastele firave de puşti de generală, săpînd un drum pentru mine.
Întotdeauna scăpam fără bătaie. Cei de o vîrstă cu mine nu ar fi reuşit oricum să mă pună. Cei mai mari simţeau o anume jenă, nu-mi puteam explica de ce. Era unul, o corcitură de ungur cu-nu-ştiu-ce, de vreo 14 ani, Buzinski. M-a alergat minute în şir, nu m-a prins. Mi-a promis că mă prinde şi îmi arată el. Cotu’ şi pişcotu’ îi răspundeam. Saty, o s-o beleşti, îmi spunea el. Te prind io! Şi m-a prins, cîteva zile mai tîrziu. A vrut să mă trîntească. M-am apărat. Ne-am îmbrăţişat cu furie, căutîndu-ne unul altuia punctul slab. Era mult mai puternic decît mine, n-am rezistat mult. Neştiind ce altceva să fac, l-am apucat puternic de organ. N-aveam o poziţie favorabilă, n-am putut însă să-l fac să sufere prea tare. Bătaia a degenerat. I-a plăcut defensiva mea şi s-a oprit din cafteală, gîfîind uşor. M-a atins şi el în locul ăla, însă eu eram inert ca un furtun fără apă. S-a oprit, parte dezamăgit, parte intrigat. S-a gîndit atunci să îmi propună o chestie de oameni mari. M-a întrebat dacă am văzut vreodată o femeie dezbrăcată. În realitate, nu în reviste, sau pe cărţi de joc. Pe mama, i-am zis, uneori mai fac baie cu ea. Nu-i venea să creadă. Mama mă iubeşte, îmi spune că sunt frumos şi face baie cu mine. Mă credea un puştan coclit. Mi-a propus să ne măsurăm bărbăţiile. Am făcut-o, şi cred că a rămas cam uimit. Eram cu patru ani mai mic şi nu era, cred, nicio diferenţă între noi, cu excepţia părului pe care îl avea acolo. Saty face baie cu maică-sa! Şi ce?, spuneam eu. Ai face şi tu dacă ai avea. Eu o iubesc pe mami, mami mă iubeşte. Eşti invidios, asta eşti. Bine mă, taci şi-ascultă. Mergem la femei. Peste drum, în căminul de nefamilişti, la duşuri, la etajul 1. La parter nu merg duşurile. Trebuie să intrăm cu grijă, fără să fim văzuţi. Seara, cînd e apă caldă, cu siguranţă putem da peste pe cineva la duş. Deschidem uşa, ne cîndim la femeia goală, apoi o zbughim cu viteză pe scări.
Pînă să vă povestesc cum a fost, trebuie să vă mai spun ceva despre Buzinski. El era tartorul blocului. Măgădanul. Ăi mici nu ieşeau din cuvîntul lui. În serile în care ne strîngeam, ne povestea tot soiul de chestii. Cred că erau fanteziile lui sexuale. Ne-a explicat că în curînd o să se întîmple ceva cu noi. Că o să ne schimbăm. Ne vorbea despre o căldură anume, care te cuprinde, care te fierbe îm corpul tău ca într-o conserva şi despre faptul că o să ni se scoale. Adică o să ni se întărească puţulica şi că din momentul acela vom înceta să mai fim copii. Mie îmi era frică auzindu-l vorbind. Îmi doream să fiu copil toată viaţa, să fiu frumos şi iubit, aşa cum mi se întîmpla atunci. Îmi doream în continuare să fiu luat de mînă de Geanina cu rochiţă mov sau de Loredana, care era singura cu sîni ca de femeie, vroiam să fiu întrebat în continuare dacă ştiu cum se fac copiii. Nu, nu vroiam să ştiu, îmi doream să aflu iar şi iar, să răspund zîmbind rochiţei mov sau sînilor de femeie în miniatură, să mă strîmb inocent ca o jucărie de pluş, topind orice rezistenţă, că nu am habar despre cum se fac copii şi apoi să fiu luat de mînuţă şi dus în spatele unei barăci, locul nostru preferat pentru făcut prostii. Păi cum nu mai ştii, că ţi-am mai arătat. Da, dar am uitat. Şi atunci ele să îmi arate din nou, cu rochiţa ridicată şi ştrampii căzuţi. Să mă lipesc de pielea lor albă şi moale şi să tremur ca o felie de parizer în mîna unui înfometat.
Îmi doream să fac în continuare baie cu mama, să-i privesc pielea albă, sînii căzuţi pe piept, fundul mic, curbura coapselor şi umbra aceea minunată între buci, apoi smocul acela de păr dintre picioare şi bucata aceea mică, aproape cît o monedă de un ban, de piele violacee care îi atîrna acolo şi care îmi plăcea enorm. Nu aş fi putut nici în ruptul capului renunţa la tandreţea cu care mă săpunea pe tot corpul, nu puteam să mă lipsesc de căldura aceea pe care o simţeam cînd îmi spăla părţile intime şi nici de plăcerea aceea turbată, pe care doar mintea mea de copil o putea percepe atunci cînd mă prefăceam că o iubesc şi mă lipeam de ea cu toată pielea. Nu. Era interzis să fiu altceva decît copil. Dar Buzinski insista că aceste lucruri nu mai durează mult. Şi ne-a făcut o demonstraţie. Ne-a arătat cum i se scoală lui, cum se întăreşte, cum creşte. Un aluat de carne care se umflă cu o drojdie magică. Ne spunea să punem mîna, dacă nu credem, şi după ce l-am atins, l-am crezut. Apoi ne-a explicat că dacă se freacă aşa, ritmic, chesta aia nouă a lui, despre care ne ameninţa că urmează să ne crească şi nouă, o să scuipe. O să verse un fel de lapte care se numeşte spermă. Adică drojdia aia iese singură din aluat, şi carnea se dezumflă ca o gogoaşă cu mult aer. Am privit uimiţi cum se întîmplă asta. Ungurul avea ochii bulbucaţi, era roşu la faţă, gîfîia de parcă ar fi urcat de 10 ori scările blocului. Era urît, eu eram frumos. Mie nu avea să mi se întîmple niciodată una ca asta.
Din păcate mi s-a întîmplat. Altfel decît credeam eu. Rămăsesem la fel de frumos, cu părul buclat, nu mai era aşa blond, dar aveam în continuare privirea aceea drăcească, de te bagă în boală, cum spuneau fetele. Deja nu înţelegeam de ce nu mă mai joc de-a doctorul cu vecina de palier, deja se întîmplase ceva. Cu doi ani în urmă fusese aniversarea de opt ani a lui Silviu, fratele Loredanei care locuia vis-a-vis, şi acolo fusese orgie în toată regula. Mai întîi eu cu Loredana şi cu Daniela, apoi cu sora Danielei şi cu Nicoleta, partenera mea într-ale medicinei infantile. Saty, Saty, eşti atît de dulce, spuneau ele. Eşti un scump, şi îşi ţuguiau buzele aşa cum văzuseră în filme, probabil în Dallas. Mă simţeam cîştigător, aveam cu ce mă lăuda, chiar dacă peste ani aveam să-mi dau seama că pe cît de mult însemna la vremea aceea, era la fel de puţin. Atunci însă eram regele. Anul următor aşteptasem cu înfrigurare să vină petrecerea, îmi doream cu obstinaţie să le arăt ce mai învăţasem într-un an. Dar nu s-a mai întîmplat. Mi-am zis că poate anul următor, dar nici atunci nu a fost. Nu a mai fost niciodată. Cumva începeam să înţeleg că lucrurile se schimbau şi că nu mă puteam întoarce în timp decît cu gîndul. Mă înfuriam tare la senzaţia asta, dar curînd am înţeles că Buzinski nu ne minţise.
În căminul de nefamilişti fusesem de două ori. Prima dată cu Buze, fiindcă aşa îi plăcea să i se spună între prieteni, apoi l-am dus acolo pe Gabi, unul mai mic decît mine, să-i arăt şi lui femeia. De fapt, la fel cum era Gabi, erau mulţi.  Cred că toţi puţoii din cartier. Poate din oraş sau din lume. Niciunul dintre ei nu făcea baie cu mama lui, niciunul nu ştia cum e să mîngîi sînii aceia, fără să fii obraznic, cum poţi pune mîna, din greşeală pe corpul alb al mamei, cum te poţi cuibări la piept, cum e să-ţi lipeşti abdomenul de al ei, cu poţi să zici în joacă, zîmbind, că nu te laşi spălat decît dacă te lasă să o speli şi tu. Iar ea să rîdă, înţelegătoare, fără să ghicească ce e în spatele zîmbetului tău, ce se petrece în mintea ta plină de tot soiul de jocuri pe care nici tu nu ştii prea bine cum să le numeşti. Apoi, dintr-o dată, mami nu a mai făcut baie cu mine ş  îmi venea să urlu. Să mă răzbun.  Şi răzbunarea asta, fără să o conştientizez, a fost să merg cu Găbiţă să-i arăt o femeie dezbrăcată în căminul de nefamilişti.
Cînd fusesem prima dată cu Buze, toată povestea fusese un succes. La momentul acela o făcusem mai mult ca să nu spună că sînt laş. Ne furişasem in cămin pe sub geamul portarului, de multe ori nici nu era atent – mai mergeam în cămin şi ca să ne spălăm după războaile pe care le purtam între noi, în piei de indieni, de hoţi sau vardişti, de cai sau călăreţi, de luptători de gherilă sau altele – şi urcasem pe scări la primul etaj fără să ne întîlnim cu nimeni. Norocul ne surîsese, iar cînd am intrat în baie, la toalete nu era nimeni, în schimb cineva făcea duş. Fiindcă a fost o zi norocoasă, la duş era chiar o femeie, una tînără, mai tînără ca mama. Era plină de clăbuci de săpun peste tot, ţinea ochii închişi, am putut-o privi aproape un minut pînă să se clătească şi să ne observe ca apoi să lanseze ţipătul de iepure în pericol.
Cu Gabi a fost altfel. Portarul nici nu era în post, aşa că am intrat ca şoarecii în brînză şi fără să ne ferim. Eram totuşi circumspecţi, nu trecuse nici un an de cînd Buze, încercînd să mai arate şi altor puştani minunea feminităţii, fusese prins asupra faptului. Ceilalţi doi puţoi care erau cu el apucaseră să fugă, însă pe el l-au prins. Probabil în perioada aceea, abia aşteptau să apărem, şleahta de golani obsedaţi, cum ne numeau, erau atenţi la orice mişcare. Buze n-a mai avut scăpare, pînă să se dezmeticească în urma urletului, s-a trezit cu un bărbat blocînd uşa de la intrarea în cămin. L-a bătut destul de rău, vreo cîteva zile n-a mai ieşit din casă. Întîmplarea asta ne-a depărtat pe toţi de cămin, am stat şi ne-am văzut de alte distracţii. După aproape un an de zile, eu, cel mai frumos băiat din cartier, mă pregăteam să îl iniţiez un puţă bleagă, unul cam nătîng în felul lui.  Dar acum eu eram căpitanul, şi după asta toţi vor recunoaşte autoritatea mea. Îmi făcusem un plan, şi eram ferm hotărît că o să fie bine.
În primul rînd, nu trebuie să ne panicăm, i-am explicat lui Gabi. Dacă tipa urlă, nu fugim ca ăi nebuni pe scări în jos, fiindcă riscăm să ne taie calea cineva, aşa cum a păţit-o Buze. Fugim, dar în loc să coborîm, urcăm la etajul 2 şi ne ascundem în budă. O să fie bine, Saty? a zis el. O să fie minunat, l-am asigurat eu, iar el a dat semne că a priceput şi că ne putem continua planul. Eşti gata? A făcut semn că e pregătit. Am ajuns la etajul unu, am intrat în toaletă. Din nefericire, la duş nu era nimeni. Nu ştiam ce să facem, dar imediat mi-am dat seama care era soluţia. Trebuie să aşteptăm, i-am spus puştiului. Ne-am ascuns într-una dintre toalete, erau 3. Am ales-o pe cea mai apropiată, ca să auzim dacă intră cineva la duş. N-a trebui să aşteptăm prea mult, aşa că n-am tremurat prea tare de frică numărînd secundele în closet, riscînd să ne dăm de gol dacă ar fi venit cineva să îşi facă nevoia. Cînd am auzit apa de la duş pornită, deja am început să ne îmbărbătăm. Ne înghionteam unul pe celalalt, încercînd să ne facem curaj. Cînd fusesem acolo prima dată, cu Buzinski, eram aproape inconştient. Nu-mi dădeam seama de pericol. El era conducătorul, eu doar stăteam în spatele lui, ca o umbră.
De data asta, aveam umbra mea, şi cam făcea pe ea de frică. Trebuia să mă port încrezător, să-i dau mai mult curaj, să-i arat că am iniţiativă, să-i insuflu încredere. Am deschis uşa de la budă şi am păşit către cabinele de duş. Erau două, însă niciuna dintre ele nu mai avea uşă, singura întreagă era doar cea care le separa de toalete. Dacă o deschideai cu atenţie, să nu facă zgomot, aveai şansa să poţi privi măcar cîteva secunde. Aşa am făcut şi noi. Zgomotul apei căzînd pe mozaic ne acoperea în mare măsură. Am reuşit să deschidem 10-15 centimetri şi să privim înăuntru. Nu era o singură persoană, erau chiar două – un bărbat şi o femeie. Şi nu făceau chiar duş. Sau poate era doar un fel mai special. În ochii mei de copil, acele cîteva secunde mi-au schimbat viaţa. Simţeam o greaţă, o înfrigurare şi o febră venind din interior. Nu puteam defini ce mi se întîmplă, ce simt. Bărbatul avea chestia aia mare, mult mai mare decît a mea şi-o înfigea în ea cu o forţă şi o sălbăticie nebună. Nici nu-mi puteam închipui aşa ceva. Nu puteam concepe că din animalismul acela se poate naşte un copil. Şi în niciun caz unul frumos şi deştept ca mine. Oripilat de ce am văzut, am închis uşa. Gabi era uluit la rîndul lui, nici nu ştiu dacă apucase să vadă ceva. Într-un fel groaza care mă cuprinsese văzînd cum bărbatul acela o chinuia pe femeie, mă făcuse se uit de el. Femeia aceea aproape că urla, apoi gîfîia şi-i spunea mai tare, mai tare, iar eu nu înţelegeam de ce. O durea? Tipul acela avea o chestie care semăna cu un pulan de poliţist. Nu-mi puteam da seama cît de mult intrase în ea, dar în capul meu aşa vedeam. Şi credeam că suferă, şi-mi era groază închipuindu-mi ce se petrece în lumea intestină a acelei femei.
Taie-o!, i-am şoptit lui Gabi, iar în clipa următoare deja ţîşneam pe uşa care dădea în hol. Fără să mai aştept după el, am ieşit şi am pucat-o în fugă pe scări. Abia cînd am intrat în toaleta de la doi mi-am dat seama că prostul nu se ţinuse după mine. Am deschis uşa, încercînd să nu fac niciun zgomot şi am tras cu urechea, încercînd să surprind vreo urmă de scandal. Nimic. Probabil că puştiul scăpase teafăr, neprins. Aş fi putut să ies şi eu şi pîş-pîş să mă strecor către ieşire. Probabil că nu fuseserăm observaţi, aşa că dacă mă arătam decent, puteam trece chiar ca un vizitator, cu toate că era mai greu de crezut asta despre unul de vîrsta mea. Da, aş fi putut pleca, însă imaginea aceea nu-mi dădea pace, mă simţeam eu însumi rănit. Frumuseţea mea, şi aici mă refer la acea delicateţe interioară, acea tandreţe copilărească şi acel suflu pur care cuibărise în mine pînă atunci, fusese pîngărită. În mine era o leoaica rănită, sîngerînd şi îmbărbătîndu-se să meargă mai departe. Aveam nevoie de cîteva clipe în care să mă gîndesc, să mă adun, să mă analizez. Trebuia să înţeleg ce simţeam în legătură cu ce văzusem, fiindcă deja aveam o dublă înregistrare. Senzaţia aceea de scîrbă, de furie în legătură cu bărbatul acela care îşi introdusese scula în femeia aceea era îndoită de altceva, de un tremur aproape imperceptibil, ceva care pornea din vintrele mele şi se răsfrîngea în tot corpul, ca o ploaie pe un acoperiş de tablă fierbinte.
Am hotărît să intru puţin la duş, să-mi dau cu nişte apă pe faţă. La fel ca la etajul unu, doar o uşă la intrarea spre cabine. Deschisă. Am păşit cu o oarecare emoţie, în memoria mea se dădea un război al imaginilor. Peste proaspăta amintire acumulată, pe care încă nu mi-o puteam aşeza undeva în cap, se suprapuneau clipele mele de tandreţe cu mama, jocurile mele uşor vinovate, dar inocente. Fiorul pe care îl simţeam atunci cînd eram împreună în cadă, atingerile calde, zîmbetele complice pe care le schimbam între noi. Încercam să îmi imaginez că tot aşa se purta şi tata, în niciun caz ca animalul acela care o făcea pe femeia aia să geamă. Să geamă? Oare de ce? Nu putea să fie durere aceea, chiar dacă părea altfel, ea stătea acolo, se lăsa pătrunsă, avea capul pe spate, ochii închişi, iar mîinile ei muşcau din umerii bărbatului. Îşi încolăcise un picior pe după mijlocul lui, într-unul se sprijinea, iar el o trăgea spre el şi-i înfigea chestia aia ca o ţeapă. Iar ea stătea fără să se opună şi-i vorbea, îl încuraja. Şi da, parcă şi el gemea, icnea într-un fel, a caznă, mi-am dat seama. N-avea cum să îl doară şi pe el, chestia aia a ei nu părea nicidecum atît de fioroasă, nu semăna deloc cu o gură cu sute de şiruri de dinţi care să-l mănînce. Pur şi simplu nu putea fi atît de rău, pînă şi eu îmi închipuiam că treaba aia trebuie să fie plăcută.
Mă aşezasem într-un colţ gîndindu-mă la lucrurile care mi se întîmplaseră, nu numai la cele de atunci, mă gîndeam la tot ce ştiam despre chestia asta între barbaţi şi femei. În primul rînd ştiam că i se spune în mai multe feluri. A face dragoste, dacă vrei să fii politicos sau chiar literar. Sex, fiindcă scrie şi în dicţionar, dar asta dacă nu vrei să fii vulgar. Altfel îi spui futut, dacă ai sînge de golan. Dat la buci, dat banana la maimuţă, înfipt laleaua-n brînză, băgatul lemnului în sobă, coţăială şi mai erau cîteva expresii, dar nu mi le aduceam aminte. Pula-n pizdă, cum spunea Buzinski, deşi cred că pînă şi pentru el chestia asta era doar o vorbă, nu avea de unde ştii cum e în realitate. Buze vorbea mult, dar în afară de gura lui mare… – minte puţină şi acţiune şi mai puşină. Ştiam cumva asta, începusem să-mi dau seama că aşa e, chiar din seara în care ne povestea că s-a masturbat – sau că şi-a făcut laba, cum spunea el – în baie la el acasă şi a ejaculat atît de tare că a umplut tot peretele şi chiar atunci a intrat mătuşă-sa peste el, că locuia cu ea, şi-a întrebat ce e, iar el a zis că a vărsat un pahar cu lapte şi culmea, ea l-a crezut. Încercasem şi eu să-mi fac laba de cîteva ori, simţeam un fel de căldură uriaşă, un glob de foc în piept şi un curent electric acolo. Toată energia se scurgea acolo jos, se acumula, creştea. Mi se umfla carnea, aşa cum văzusem la Buze, apoi urma o senzaţie ciudată, ca şi cum te-ar pişca milioane de furnici. Tremuram din tot corpul la un moment dat şi o durere plăcută mă inundase. Mă durea tot corpul,  aveam o sensibilitate fantastică, ca şi cum m-aş fi gîdilat peste tot. De ejaculat, n-am ejaculat, nu aşa cum văzusem la Buze, era doar o chestie transparentă, cleioasă ca lacul de unghii al mamei, care se prelingea din găurica pe unde fac pipi. Mă întrebam dacă această durere plăcută, pe care din timp în timp ţi-o doreai chiar dacă simţeai o anume jenă,  o simţea şi cuplul de la etajul de dedesupt cînd făceau sex.
Deşi nu văzusem niciodată scene de sex, adică nu văzusem ceva pe bune, explicit, aveam totuşi o cultură în acest sens, din ce mai citisem prin cărţi şi, mai ales, din ce văzusem în filme. Poate eram încă inocent, dar nimic din ce aflasem nu semăna cu scena la care, incognito, luasem parte cu doar cîteva minute înainte. Eu văzusem în filme că oamenii se mîngîiau, se sărutau, se îmbrăţişau tandru. Mişcările lor erau lente, molcome, se unduiau ca niste pisici. Cînd mă gîndeam la scenele acelea, îmi închipuiam că dragostea asta e o lene plăcută, ca o senzaţie de somn în oase, ca un vis consistent ca un abur care te consumă, îţi digeră voinţa, îţi asfixiază realitatea, te ia cu el şi te plimbă aiurea şi aievea cum un covor zburător. Nu, dragostea nu putea fi altfel, îmi spuneam atunci, iar ceea ce făceau cei doi la duş nu era decît un futut ordinar, poate chiar un viol, fiindcă în mintea mea cu asta se asocia mai uşor. Eram totuşi nelămurit de faptul că părea o unire consimţită, nimeni nu lupta să scape din asta, ba chiar femeia venea singură către bărbat, se prindea de el şi îl lăsa să intre, să o posede, cu o vulnerabilitate care semăna mai degrabă a siguranţă. Nu înţelegeam exact cum vine asta şi mă gîndeam că urmează să pricep, cînd liniştea mi-a fost tulburată. Cum stăteam în colţul cabinei de duş, ghemuit, reflectînd la cele întîmplate, uşa s-a deschis şi cineva a intrat înăuntru. Speriat, m-am făcut şi mai mic.
Era o femeie, cred că avea vreo 25 de ani. Avea părul negru, era uşor plinuţă. Avea un prosop mare în care era învelită şi mai avea unul aruncat pe umăr. Nici nu m-a văzut cînd a intrat, s-a dus direct la celălalt duş, a dat drumul la apă. Şi-a scos prosopul, rămînînd goală, fără să-şi dea seama că nu singură în cabină. M-am ridicat în picioare, mă gîndeam cum să fac să spun că sînt acolo şi că vreau să plec. Îmi era puţin teamă, episodul cu Buzinski ar fi trebuit să mă facă să îmi fie chiar frică. Eram însă tulburat, şi nu găseam niciun cuvînt. Părea destul de precipitată, fiindcă a intrat imediat sub jetul de apă. Apoi fără nicio jenă şi-a dus mîinile acolo, unde era păsărica ei. Nu avea păr deloc, şi cînd şi-a trecut degetele prin fantă, o piele roz a izbucnit dedesubt. Gemea uşor şi se lăsa în unda de apă, ca şi cum ar fi alunecat într-o cascadă. Apoi m-a văzut. Cîteva secunde ne-am privit unul pe altul, încercînd fiecare să înţelegem situaţia şi ce urmează. Aşteptam ţipătul şi inima mi se strînsese cît o unghie care mă înţepa în piept.
Dar n-a ţipat. N-a zîmbit. S-a uitat la mine vreo 20 de secunde, apoi a venit spre mine, hotărîtă. Mi-am pus mîinile în dreptul feţei, convins că are să-mi dea palme. Ce face aici copile?, m-a întrebat. Vocea ei uşor răguşită, gura mirosind a tutun. Cred că fuma Snagov, ştiam aroma aceea de la tata. Nu aveam ce să răspund. Nu găseam nicio explicaţie, dar nici cuvintele nu-mi veneau. Ştii că nu ai ce să cauţi aici? Ce faci, spoionezi? Ştii că e interzis? Ai auzit ce au păţit alţii ca tine? a turuit ea şi între timp m-a apucat de mînă. Cred că tremuram, iar prin mine înotau şerpi de gheaţă. Nu mă pierdeam de obicei cu firea, însă acum eram aproape mort. Aş fi vrut să spun ceva în apărarea mea, însă îmi pierdusem orice putere. Cred că ştii că dacă ţip, o să fie nasol de tine. Ai noroc că eşti foarte drăguţ.  De fapt eşti frumuşel foc, n-am mai văzut unul ca tine pînă acum, io zic. Eşti din cartier? Am aprobat din cap, nereuşind încă să-mi recapăt glasul. Ai mai văzut femei pînă acum? Am vrut să spun că da, apoi mi-am dat seama că m-aş fi dat de gol. Am clătinat din cap că nu. Eşti un norocos, mi-a zis ea, uite, n-o să ţip dar trebuie să mă asculţi puţin. Îţi dau voie să mă mîngîi şi nu mă supăr pentru asta. De fapt asta şi vreau. Mi-a luat mîna şi mi-a aşezat-o pe sînul încă ud. Am simţit o arsură în palmă, care s-a prelins rapid în tot corpul. Mi-am retras rapid avanpostul. Nu fii prost, alţii ar da o avere să fie în locul tău, io zic, a mai spus ea, şi fără să aştepte vreun răspuns sau gest de la mine m-a sărutat pe gît, urcînd rapid către ureche muşcîndu-mă uşor de lob. Gheaţa din mine s-a topit, dar mă gîdilam foarte tare, cutremurîndu-mă din cap pînă în picioare. Hai, atinge-mi sînii. Nu fi momîie, io zic.
Stăteam acolo, în faţa ei. Eram mai înalt decît ea. Senzaţia de frică îmi trecuse. Era altceva care se petrecea cu mine. Un fel de ruşine, o jenă, o emoţie din care nu înţelegeam decît că nu îndrăznesc să ma să mă apropii de ea. Nu de frică, ci un fel de lipsă de curaj nelămurită, o timiditate pe care niciodată nu o mai încercasem, nu în preajma fetelor de o seamă cu mine, şi nici faţă de mama. Faţă de femeia asta nu-mi venea însă tupeul, nu mă puteam controla.  Apoi mi-am dat seama de ce. Nu prea ştiam ce trebuie să fac. Încă tremuram uşor, dar nu mai aveam griji. Aveam doar o rezervă faţă de a acţiona întru-un fel sau altul. Ea nu avea. Şi-a dat seama imediat că trebuie să înceapă singură, pînă să mă alătur şi eu. Eşti un copil dulce, zic io. Uite cum facem. Pentru început îţi scoatem cămaşa asta. Şi cămaşa a zburat, nici n-am apucat să zic nu. Apoi mi-a luat mîna, o simţeam cumva ca şi cum n-ar fi fost a mea. A dus-o între picioarele ei, în despărţitura aceea dintre buzele acelea de jos. Am simţit o căldură şi-o umezeală acolo, era alunecoasă, şi ea îmi forţa degetele către interior. Parcă atingeam o meduză, dar nu pişca. Cînd am atins-o pe un mic bumb ca o perlă în scoică, a tremurat de sus pîna jos şi atunci mi-am dat seama că a simţit ceea ce simţeam eu în clipele acelea. Fără să ceară voie, m-a pipăit acolo jos.  Din mîini, din cap şi din piept porneau nişte energii pe care nu le puteam controla. Toate se adunau în penis, şi mă simţeam vulnerabil, dar asta pentru că acolo carnea începuse deja să prindă viaţă. Semăna cu chestia aia a lui Buzinski, cînd ne explica el atunci cînd se masturbase de faţă cu noi, cînd ne ameninţa că o să ajungem şi noi ca el, şi că aşa se termină copilăria. Şi acum îmi aduceam aminte că mai spunea şi că o să ne placă, dar eu nu-l credeam atunci.
Teama că nu voi mai fi iubit mă urmărise întotdeauna. Eram frumos, simţeam asta, şi în plus toată lumea mi-o repeta. Mă convinsese de această calitate a mea, o simţeam ca pe o comoară de care nu trebuia să fiu nicicum deposedat. A mă depărta de copilărie era pentru mine aproape un echivalent cu pierderea acestei averi nemăsurate. Niciodată, nimeni, nu-mi pusese frumuseţea la îndoială. În ultima vreme, de aproape 2 ani, copilăria avusese însă de suferit. Mai întîi mami, care nu mai venea să facem baie împreună, lipsindu-mă de momentele acelea perfecte de dragoste, apoi tovarăşele de joacă şi de ce nu, şi nu neapărat în ordinea asta, băieţii din cartier. Chestiile pe care le făceam împreună evoluaseră de la prinsea şi baba oarba, de la v-aţi ascunselea şi bătăile cu călăreţi de plastic la alte jocuri. Mai  întîi lapte gros, cuţitaşe, escapade la furat de diferite fructe sau ţevi din blcurile în construcţie, apoi fotbal pe bani şi excursii la sucit minţile fetelor de la alte blocuri. Au urmat discuţiile serioase, poveştile erotice, laudele şi minciunile, dar care în toată fantezia lor conţineau cîte un mic adevăr despre noi înşine, unul care ne arăta ce nu vroiam încă să vedem, transformarea lentă şi inevitabilă în ceea ce urma să devenim, adică bărbaţi. Nu, nu eram pregătiţi să acceptăm asta, ni se părea imposibil, departe. Irealizabil, şi asta numai pentru că, cel puţin în cazul meu, nu-mi doream deloc acest lucru, eu vroiam să fiu Peter Pan, să nu cresc niciodată. Dar oricît mă feream, oricît încercam să ţin piept schimbărilor, ele veneau în cascadă, şi nu mai ştiam cum să mă apăr. Iar, aşa cum mă avertizase Buzinski, nu numai că nu se poate altfel, dar începe să fie chiar plăcut.
În felul acesta am simţit eu atunci o transformare în trupul meu. Dacă la început îmi era teamă, apoi eram oarecum paralizat de emoţie - după ce femeia aceea şi-a băgat mîna în chiloţii mei -  a început, puţin cîte puţin, să îmi placă. Mîna pe care chiar ea mi-o luase Şi mi-o introdusese între picioarele ei fusese la începu moartă, apoi însă devenise un fel de funie care susţine un pod. La fel era şi mîna ei, care mă masa acolo unde doar mama mă atinsese cu atîta atenţie şi febrilitate. Diferenţa era că mama mă îngrijea. Femeia asta îmi făcea altceva, şi era bine. Curînd imaginea mamei se ştergea uşor din memoria locului, înlocuită de această amintire în plină desfăşurare. Plăcerea dăruită de femeia din duş era din ce în ce mai puternică, iar apropierea dintre noi devenea din ce în ce mai intimă. Abia apucasem să realizez toate aceste lucruri cînd buzele ei s-au lipit de ale mele şi limba ei a început să îmi umble ca un vierme bezmetic în gură.
Cîteva clipe nu am putut reacţiona, apoi următoarea senzaţie a fost de scîrbă. Parcă mă apucasem de fumat, aşa simţeam gustul, însă cînd işi trecea limba peste limba mea, cînd mă lingea pe gît şi pe piet, un fior ca un vînt rece de seară mă traversa ca un scurtcircuit.  Încercam să mă împotrivesc, împingeam spre ea, încercînd cumva să opresc această mizerie.  Dar mă simţeam tot mai fără putere, şi de acolo de jos venea ceva, un soi de cascadă care se vărsa în creier. Nu ştiu ce, nu ştiu cum, dar parcă ascultînd o comandă ascunsă, scîrba mea a dispărut. Şi culmea, m-am trezit participînd şi eu la sărutul ăsta, cu toate că nu ştiam cum se face. Mă mai prostisem eu cu puştoaicele mele, dar niciodată nu ajunsesem într-un stadiu atît de avansat. În mintea mea se ducea acum altă luptă. Aveam şansa de a controla situaţia sau de a fi dominat. Pe de altă parte mă gîndeam dacă e mai bine să continui sau să renunţ. Cu toate relele din lume adunate, parcă nimic nu semăna cu sfîrşitul copilăriei.
Cumva lipsa mea de acţiune o motivase pe femeie.  Măcar atunci, îmi plăcea puţin să fiu dominat. Să fii cuminte, să nu te mişti prea mult, mi-a zis, apoi şi-a văzut mai departe de mine şi de ale ei. Eram aproape gol, panatalonii alunecaseră de pe mine, şi după gură, ea îmi luase pe rînd cu asalt gîtul, pieptul, abdomenul. Furnici mii alergau prin mine, era ca într-o invazie. Cînd a început să-mi sărute sînii cred că zîmbeam zăpăcit, neştiind ce se întămplă. Mă simţeam ca un idiot în faţa unei coli albe de hîrtie. Nu ştiam ce să fac. Nu ştiam dacă trebuie să scriu, ce anume, de fapt realizam că nici nu ştiam să scriu. Desenam o linie frîntă, însă ea venea şi mă corecta de fiecare dată, şi apăreau cercuri, tot mai multe cercuri, mai mari, tot mai mari, luminoase, orbitoare. Buzele ei s-au lipit de pielea de sub buric iar cercurile au început să se strîngă în jurul meu, împiedicîndu-mi mişcările. Mă săruta din ce în ce mai jos, apoi au căzut şi chiloţii. Cînd mi-a cuprins jucăria cu buzele, am văzut o supernovă. O clipă fost acolo unde era inima, apoi a coborît în stomac şi din stomac s-a lăsat în vintre apoi a explodat. Am simţit cum inima şi intestinele şi dragostea pentru mama şi copilăria, şi amintirile de la ţară, şi toată furia mea se scurge la ea în gură. Ea a trăgea din mine tot acest amalgam, cu poftă şi încîntare şi mă simţeam gol, ca o membrană de plastic fără carne înăuntru. Ea continua să îşi mişte buzele, aveam impresia că îmi dislocă şi creier şi plămîni şi ficat, toate intestinele mi se vor scurge pe găurica aia mică, aflată cummva dincolo de omuşorul ei. Tremuram din fiecare celulă şi la un moment dat, slăbit, n-am mai putut rezista. Am căzut în genunchi şi am putut scoate primele sunete. La capătul lor, un sigur cuvînt inteligibil. Ajunge!
A făcut nişte ochi mari, cît nişte oglinzi în care mă vedeam mic-mic, un bebe care abia a fost primenit. Ce-i puişor, nu ţi-a plăcut? Hai că a fost bine, zic io, niciun gagiu din gaşca ta n-a pupat vreodată aşa ceva. Nu mai zic de alţii, asta e specialitatea mea, nu e pentru orişicine. Mie îmi venea să plîng şi simţeam o furie oarbă, ca atunci cînd îmi doream ceva. De data asta îmi doream să dispară şi pentru că nu se întîmpla, vroiam să o lovesc. Eram însă în genunchi, ea mă mîngîia pe cap, şi se apropia cu buzele acelea de jos de obrazul meu. M-a apucat mai zdravăn de cap şi m-a lipit cu gura de ele. Am simţit pentru o clipă o chestie uşor cleioasă, cu gust sărat. Starea mea de scîrbă s-a înrăutăţit şi m-am smucit brusc. Ooo, copilul e nervos. Bine, zic io, data viitoare. Nu poţi învăţa tot într-o zi, aşa zicea şi mama.
Auzind cuvîntul magic, mi-am adus aminte de momentele frumoase cu mami. Mă simţeam ca un trădător, cu toate că ştiu că undeva în adîncul meu aveam un bol de satisfacţie, mare cît o porţie de orez cu lapte şi scorţişoară care să îmi ajungă toate zilele. Dar pe moment nu mi-a stat gîndul, şi în timp ce-mi trăgeam ţoalele pe mine, m-am trezit plîngînd. Deja nu o mai puteam privi în ochi pe femeia aia. În spatele irişilor, undeva în partea din spate a craniului, în interior, era o cadă cu apă caldă în care stătea mama şi mă chema. Femeia mă luase de mînă şi încerca să îmi spună că o cheamă Ioana şi că dacă vreau să mă mai văd cu ea să o caut, stă la nu ştiu ce cameră. Puteam să vin oricînd, are şi video. Mama spunea şi ea ceva, şi nu mai înţelegeam nimic. Ştiam doar că din mine se vărsase ceva şi o satisfacţie nouă îi luase locul. Ceva răutăcios, egoist şi dureros. Ceva de care probabil nu mai puteam scăpa, o infecţie fatală, nevindecabilă. Am fugit pe uşă fără să privesc înapoi, convins că nu am să mă mai întorc niciodată în căminul acela.

am slăbit maria

iubirea se împuţinează în fiecare zi şi am ajuns s-o duc rău
nu mai am serviciu nu mai am casă
sînt mai uşor cu cîteva nume de oameni de străzi
ne subţiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene
în faţa unui atac terorist
lumea simte asta
bărbaţii intră în tine vor să lupte cu mine
cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii
femeile-mi simt slăbiciunea
întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă
dar cum să mai pot zbura cum aş putea să mă înalţ fără tine
nu ştie nimeni cum se sărută de-adevăratelea
să-mi sufle aer cald în plămîni

am pierdut toate vieţile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometaţi peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuţinează dragostea moare de frig
şi pierd puţin cîte puţin din iubire încă un nume al tău şi încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e uşor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucăţele ori de cîte ori
ţi-e frig sau te simţi slabă

* Poezie distinsă cu Marele Premiu pentru Poezie al sitului Agonia.ro

La folle

eu investesc în mine 17 lei, un Triumpf plus
un pachet de ţigări în fumul căruia să-mi ascund faţa, patul, viitorul
ea a investit într-un tratat de psihiatrie, Predescu
precum şi concluzia că sînt histrionic, isteric, combinate cu teatralitate,
manifestări zgomotoase, superficialitate, infantilism, somatizare, exprimare excentrică,
exagerată şi ridicolă – veşnica “victimă”
oare aş putea fi aşa, cînd stau cu faţa de masă verde galben şi negru în obraz
aşteptînd să-i absorb culorile, textura, dorinţa de a acoperi pe cineva,
nu ştiu, de aceea îmi las mîinile libere să cînte la un instrument imaginar
o melodie de legătură între mine şi lume, dansul fluturilor în varianta Diary of Dreams
cît să nu-mi pese că nopţile fac de gardă la fereastră. dorinţa mea acută e
să bată un vînt cît mai rece, iar degetele lui pe geam să interpreteze ca la o harpă nebună
muzica aceea care face sîngele să fugă din vene cum aleargă oamenii din case
la cutremur.

ochii ei încă umblă pe pielea mea, un soi de mîncărime care îmi intră în trup
aici e raiul zoo, spunea, şi mi-a trimis un rinocer să-şi facă de cap cu mine
stau cu cornul lui încă înfipt în cap dar nu simt nimic, acolo e Triumpful
probabil e un rinocer isteric, insistă, insistă mi-a ajuns între sistolă şi diastolă
şi e cum m-aş îneca în sîngele ei înainte de a atinge dorinţa
în afară de asta mai e mirosul acela de transpiraţie trandafirie şi dragoste
de după dragoste, te înnebuneşte, te despică în fîşii multicolore ajungi
măcar pentru cîteva clipe să fii un bici al iubirii care sfîrtecă cerul la fel
ca un curcubeu. stai nemişcat, doar îţi aduci aminte că spunea cîndva într-un e-mail,
mind & spirit you got, nu te-au interesat decât banii – poate doar mici investiţii în mine
şi în Triumpf – că de fapt de aia nu-mi pasă &
lumina din ochii ei picură la aşa cum picură ceara.

e trecut de miezul nopţii, al vieţii şi al morţii,
stau suspendat, un actor prins în sforile invizibile ale orgoliului, jucînd propria durere
actînd atît de bine încît nu mai ştie să deosebească un galben fantastic al obrazului drept
de roşul real care-i topea obrazul stîng, buza mea spartă, ochii înnegriţi de lucrător în mină
de acolo de unde scoteam cărbunii din ea şi îi ardeam în mine să ne fie cald împreună
da, cîteodată ea se deforma şi îşi pierdea proprietăţile însă îmbrăţişarile o aduceau
în forma iniţială. era făcută din acel material cu memoria formei, iar eu ajunsesem
o rufă oarecare, fără eleganţă, fără culoare,
ca atunci cînd le aduni pe toate în maşina de spălat şi pui hipoclorit din belşug,
au toate aceeaşi nuanţă cînd le scoţi, de culoarea norilor de furtună
cu ele pe tine semeni cu un ansamblu de clădiri proiectate de un arhitect nebun
agresiv şi posedat ca un măr biblic proscris. probabil singurul măr care se muşcă singur.

cineva ţipă să ma mişc mai în faţă, nu pot să-mi trag picioarele după mine, inima pompează mercur
aş vrea să avansez fiindcă înainte e ea, dar probabil că a aruncat deja pieptănul…
sînt aruncat şi eu pe aici, pe undeva, nici nu-mi dau seama
sînt multe tuburi de medicamente, pe toate scrie mi-e bine
încărcaţi torpilele 1 şi 2, fixaţi target mi-e bine, apoi m-am pierdut
mă scufundam ca un vapor în apele ei teritoriale, de fapt dispărusem de pe radar
într-un soi de triunghi al bermudelor. bip. bip. biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
mă voi regăsi probabil după mulţi ani şi voi fi minunat. ca atunci cînd descoperi
dincolo de praf, în debara, o cutie cu casetele din liceu. le ascult cu un soi de sfinţenie
benzile demagnetizate îmi lasă o emoţie care se pierde curînd, e prima dată cînd cred
că şi la oameni e la fel după o vreme.

dar chiar şi aşa e un loc secret în fiecare piesă, acolo e ascuns un mesaj
gata să rezoneze cu locul acela intim, în care stă un sentiment-vierme
plăpînd şi adînc înfipt în carnea ce-mi aduce aminte de mine,
e singurul lucru pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, în sîngele lui păstrez
cîteva lucruri importante, un copil nenăscut, un dar ce nu l-am oferit niciodată
cît de mult îi iubeam nebunia, lacrimile neplînse la moartea tatei
apoi gîndul acela simplu la vederea acestor comori
cum că aş putea să-i fac cel mai frumos cadou, firesc aşa ca un duş împreună
noi veseli, schimbînd becuri în cer şi toţi morţii zîmbind la un pahar de Triumpf
împreună cu tata.

the dark central

uneori îmi închipui că întunericul e o gară în centrul singurătăţii
nu ai bagaje nu-ţi trebuie bilet poţi lua orice tren
zeci de feţe străine şi nepăsătoare în fiecare compartiment
însă eşti convins că atunci cînd nu eşti atent încep şuşotelile
iar toate privirile se lipesc de umerii tăi
sînt mai grele decît o cruce de plumb şi ai senzaţia unei conspiraţii
pielea ţi-e umedă lipicioasă parcă mii de melci invizibili
au fugit din calea unui dezastru
au trecut peste tine aşa cum ar traversa o stradă
la fel cum au trecut prin tine acei oameni care au băut o cafea au fumat o ţigară
au stins-o direct pe inimă apoi au plecat fără niciun cuvînt
oricît de departe ai vrea să mergi
cobori mereu în aceeaşi staţie iar aburul respiraţiei tale nu poate lumina
întunecimea din jur
fiecare gară are acelaşi nume se pronunţă la fel cu numele ei
încît asociezi fiecărei vocale cîte una dintre culorile întunericului
îi spui numele cu voce tare şi e ca atunci cînd spui moarte
ai putea să plîngi sau să urli să zbieri din toţi plămînii
încercînd să rupi această vrajă a nopţii însă fiecare sunet e o cruzime simţi
oasele pieptului ca un cod de bare pe care se imprimă sufocarea
de atîta durere
o suferinţă compactă solidă te poţi aşeza pe ea
e la fel de comodă ca o bancă ruptă
într-un parc părăsit în mijlocul oraşului şi atunci ştii pentru a mia oară
că întunericul e compus dintr-o mulţime de străini cu paltoane închise
care aşteaptă alături de tine în gara centrală un tren mirosind a păcură
eşti unicul care se urcă

Iubire în praf

Toţi veţi ucide cîndva un om, atunci cînd îl veţi iubi cu adevărat. – L.A.

1.

Aveam un ceas pe care îl lăsam garanţie la bar, pînă plăteam băutura. Mai aveam o cameră în cămin, un motan pe nume Kant, cîţiva tovarăşi de bune – nici nu se punea problema că ar fi de rele – şi o dorinţă.
O viaţă simplă, cu zile parcă trase la xerox. Dimineaţa începea cu mieunatul voios al lui Kant, cocoţat în copacul din faţa camerei mele. Avea bunul obicei ca atunci cînd e somnul mai bun să deschidă singur uşa camerei, sărind pe clanţă pînă reuşea să o deschidă, apoi să iasă afară din clădire pentru a-şi face nevoile. Uşurat de constrîngerile fiziologice, începea vînătoarea de cîini. Reuşea să enerveze mai toate patrupedele din complex, apoi se urca de fiecare dată în același copac din faţa geamului meu.
Nu era nicio plăcere pentru mine, mahmur fiind, să încerc să mă caţăr în copaci pentru a-mi recupera fiara. Dar nici nu o puteam lăsa acolo, ţineam la ea, şi nu suportam să-l văd pe regele motanilor văitîndu-se printre crengi. Chestie pe care, de altfel, nici vecinii mei nu o suportau, şi nu o dată, aruncaseră cu sticle şi borcane încercînd să curme vacarmul provocat de pisoi. Nişte fiinţe abjecte, care nu ştiau ce înseamnă dragostea, ce înseamnă să-ţi pese cu adevărat de cineva.
Aveam o dorinţă, o dorinţă care pentru mine însemna viciu. Mă otrăveam cu mine însumi şi îmi plăcea. Aveam zeci de mijloace la dispoziţie. Plecînd de la simplele discuţii cu diverşi cunoscuţi sau necunoscuţi pe la cîte o terasă, la o bere, mergînd pînă la excesul de alcool sau de droguri. Şi nu în ultimul rînd, apetenţa mea deosebită pentru sex cu femei frumoase, dar nu neapărat, mai bine spus interesante, fiindcă nu-i aşa, frumuseţea e trecătoare şi înşelătoare – inteligenţa însă e şi mai vicioasă, muşcă mai rău ca o viperă şi te face să suferi de infinit mai multe ori. Chestia asta mă excita, era ca un joc de ruletă rusească pe care mi-l asumam zilnic, şi pentru că întotdeauna eram în picioare, cu rînjetul cîştigătorului şerpuind pe buze, îmi doream întotdeauna mai mult.
Da, eram egoist, infatuat, imatur, imoral, impardonabil, impulsiv şi impotent din punct de vedere social. Nu făceam nimic util, doar mă comparam cu alţii şi îmi doream să fiu cîştigător.
Îmi plăcea să fumez. A dracului de tare, iarba dracului era ca părul de pe mînă. întotdeauna acolo. Fumam aproape două pachete de ţigări pe zi, însă plăcerea cea mai mare era cînd aveam haşiş sau măcar o iarbă de calitate. Mă bucuram şi să bag pe nas un special k sau, dacă era o zi mare, să am parte de cocaină. Din cînd în cînd mai îmi făceam de cap cu romparkin sau codeină, salvie, aspirine, timbre, banane, tot ce se putea. Alături de droguri, eram un consumator înrăit de alcool, în orice stare de agregare. Beam cu sticla, cu borcanul, cu vaza, cu paharul, îmi preparam bong-uri cu vodkă. Beam în fiecare zi, oricît de mult se putea.
Nu prea aveam bani, în vremea aceea trăiam dintr-o rentă lunară pe care mi-o trimiteau părinţii ca să-mi finalizez studiile. Dar asta era oricum insuficientă. Ineficientă exceselor zilnice pe care le căutam cu abnegaţie. Majoritatea băuturii provenea pe calea simplă şi sigură a anturajelor. Mă infiltram în grupuri, vorbeam sigur pe mine, răspicat şi cu o vervă imperturbabilă. Era suficient să fac pe interesantul, să arunc provocări, să par un tip de încredere, să cuceresc interesul.
Apoi aveam ceasul, o bijuterie găsită pe stradă, un Panerai Luminor pe care nu m-am îndurat să-l vînd, cu toate că m-ar fi scos din mizerie pentru o bună perioadă de timp, însă nu intrasem niciodată atît de adînc în rahat încît să fie nevoie de asta. De aceea preferam doar să-l las garanţie la cîrciumile pe care le frecventam, atunci cînd nu aveam bani să plătesc consumaţia. Întotdeauna mă întorceam cu bani să achit nota şi ceasul revenea vesel pe mîna mea, ca un cîine care ajută un orb să traverseze.
Aşadar, îmi plăcea să trăiesc pe spinarea altora şi nu-mi făceam procese de conştiinţă. Mă pricepeam la asta şi chiar reuşeam să las impresia că sunt genul de om care merită atenţia tuturor. Şi ei plăteau pentru asta. Era cea mai bun sezon din viaţa mea.
Majoritatea mă considerau un om bun. În ciuda exceselor, a beţiilor care durau cu zilele sau cu săptămînile, în pofida aberaţiilor de orice natură, încă rămăsesem o persoană care nu păcătuise, care nu se făcuse vinovată de nimic grav. Nu furasem, nu omorîsem pe nimeni. Dintr-un anume punct de vedere, aveam sufletul curat şi mă puteam oricînd înfiinţa fără teamă la ultima judecată, ducînd cu sine doar acele păcate de viaţă pe care lumea le consideră omeneşti.
Mă amăgeam cu acest venit al meu în materie de morală, mai mult, eram aproape dezamăgit că nu reuşeam încă să fac ceva deosebit, ceva care să mă diferenţieze de ceilalţi, nu aveam acel ceva care să mă scoată din anonimatul fiinţei şi fiinţării mele. Nimeni nu mă putea arăta cu degetul spunînd “uite ăla a făcut aia!”. Şi asta mă durea, fiindcă în adîncul fiinţei mele mă consideram atît de special încît nimic, dar absolut nimic nu trebuia să mi se pună în cale.
Apoi m-am hotărît să comit o crimă şi pînza de mătase neagră a satisfacţiei, a împlinirii mele spirituale mi-a mîngîiat faţa. Ceva bun se întîmplase în viaţa mea.

eviscerat

la un moment dat nu mai era loc
un ambuteiaj infernal compus din zile
trăiri amintiri pictate o mlaştină de carne
sîngerînd pe coaja uscată din interior
un decor perfect pentru ploaie frig
şi ninsoare
ceasul meu bate aceeaşi secundă
fără putere să treacă mai departe
ceva creşte în mine un fel straniu de unt
din durere

m-am deschis pentru mirosul tău
purtat ca o pereche de cercei
pieptul înflorit coastele din puf de păpădie
ridicîndu-se într-un cîntec de leagăn
am scos tot
ficat plămîn inimă
intestinele legîndu-mă de cer o păpuşă
care nu mai ştie să spună
doar te cheamă te cheamă cu voci înţepenite
gata să putrezească

sînt pregătit am făcut suficient spaţiu
cu un ac mare m-am apucat să cos noaptea de zi
pieptul peste soare să fie lumină
e loc pentru două inimi adu-ţi dragostea cu tine
mii de corbi îmi devoră viscerele
mii de furnici roşii se îngroapă în pămînt
cu sîngele nu-ţi fie teamă
te voi hrăni din miezul meu de neatins
cu fructele nopţii mirosul meu de om cald
şi mintea topită ca îngheţata

La Cataua Lesinata

„Amintiri, imaginaţie, tot aia e când n-ai ce povesti şi vrei ca lumea să ştie ceva despre tine” – Gelu Balcâzu’

Viaţa e frumoasă. Viaţa înseamnă împlinire. Pentru mine viaţa frumoasă a însemnat delăsare, a însemnat să trăiesc cu neruşinare. Aveam vise măreţe. Acum viaţa mea e un teatru gol, o piesă cu un singur spectator. Eu şi moartea potrivindu-şi ceasul după al meu.

Nu am avut niciodată suficientă răbdare, decât dacă a fost vorba de băutură. M-am grăbit de mic, la 3 ani şi jumătate intram în prima comă alcoolică, la 7 ani începusem să beau bere cu tata, pe la 12 ani am început să mă îmbăt constant. Am terminat liceul cu bine, aproape târâş, mi-am luat bac-ul şi am plecat să dau la facultate. Aveam bani să rezist o lună în Bucureşti, din două beţii am terminat tot, dar aveam deja primii prieteni. Acum, după 14 ani nu mai am nimic. Nici de băut, nici măcar suficient timp. După cum avea să spună mult mai târziu Vasile Stagiritu’ „Nimicu’ există cât vorbim despre el. Da’ degeaba, că nimicu’nu-ţ dă de băut!”.

Robert Drogatu’ a fost primul pe care l-am cunoscut. Stăteam prin cămine, pe la prieteni sau pe la femei – întotdeauna m-a plăcut sexul slab, eram drăcos, plin de energie, frumos, hazliu şi dus – şi al naiba drogatu’ ăsta, parcă a avut lipici la mine. Venea de fiecare dată cu câte o sticlă de votcă la el, deja aburit şi mă vrăjea să tragem o linie de ketamină sau, când era în bani, avea haş. Nu aveam o relaţie anume cu Robert, ne întâlneam pur şi simplu, fără să îmi propun, însă pe el îl trăgea aţa între studenţi – erau multe fete mişto în jurul meu, tinere şi naive, gata să se lase duse de nas pentru o experienţă măreaţă, genul ăla care vor să pună piciorul în viaţă fără să le pese dacă mai pun şi altceva la bătaie – iar ăsta le aducea vise în staniol de ciocolată, două fumuri, râs cât cuprinde şi sex la grămadă, fără inhibiţii, orgie fără să ne pese, eram tineri beam alcool, beam din nectarul vieţii, beam şi ne distram. Mai târziu Robert a luat-o pe nasolie rău, începuse să-şi tragă în venă, avea homari mereu, începuse să fure ca să producă bila salvatoare. Mai întâi un parfum de pe la fete, apoi bani, ţoale – tot ce prindea. Eu eram un fericit, eram întreţinut, mă plăceau femeiuştele din cămine, când şi când mama îmi trimitea bani şi nu eram dependent decât de băutură. Ca să nu-mi compromit poziţia însă, i-am făcut felul, era gata să-l arunc de la balcon, dar l-am iertat, l-am alungat cu ameninţări şi poliţie…

M-am întâlnit cu el acu’ un an juma’, se mai potolise, avea o gagică şi un copil care se pregătea să scoată capul în lume. Făcuse un an la pârnaie, era eliberat condiţionat, încă mai băga heroină în el, da’ se ferea ca de dracu’ de caralii. „Ce faci paca-paca?” i-am zis, aducându-i aminte forţat şi fără ţeavă de scandal de vremurile bune, intuind cumva că mă pot folosi oarecum de el şi obligându-l totodată să nu-şi aducă aminte de momentul ăla nasol cu poliţia – cre’că luase şi-o amendă atunci şi îmi închipuiam că îşi jurase să mi-o coacă – însă Robert mi-a răspuns ca trăznit de cea mai plăcută amintire „Bine coae, paca-paca”.

„Caut ceva de stat, ştii ceva, paca-paca?” l-am luat direct, a dat din cap că nu – „ai bani de-o bere?” m-a taxat el. Am plecat împreună şi aşa am ajuns în Cartier – aşa am descoperit Căţaua Leşinată.

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…

Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.

Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.

Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, în tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!”

Cel care a vorbit, am aflat dup-aia, era patronul localului, Nelu a lu’ Săracu, jumătate ţigan, jumătate hoţ. Dar un băiat de zahăr pentru prieteni, însă nu avea prea mulţi fiindcă înşelase pe toată lumea, iar dacă nu-i păcălise, îi crestase cu şişu. Altfel, arăta a domn, îmbrăcat cu parpalac de fâş şi costum negru de mătase, fular, cravată şi şosete albe, pantofi cu bot şi pistol. Avea mai multe afaceri în Cartier, droguri, fete, cea mai profitabilă pe moment era cu aurolacii pe care-i punea să fure din alimentări, gume, sucuri şi alte alea pe care le vindea apoi la chioşcul lui din celălat colţ al străzii.

Barmanul şugubăţ era Gelu Balcâzu’ – aşa i se zicea – şi era un om de întins pe inimă. Nu furase în viaţa lui decât o singură dată, o găină, drept pentru care proprietarul animalului încercase să-l ia la omor cu un arac de vie. Omu’ nostru se lăsase de atunci şi de furat şi de familie şi de vie şi de dat cu sapa în semeni, după 7 ani se lăsase şi de puşcărie, venise în Bucureşti şi se proptise în Cartier de unde nu mai plecase niciodată. Aici se apucase de băut şi de spus poveşti, şi nu termina niciodată nici cu una, nici cu alta.

Am luat de băut şi am început să-mi hrănesc amiba. „Bei ca nesătulu’!” îmi zice unul de la o masă alăturată, un lungan de peste doi metri, slab ca trestia şi firav ca aţa pulii. De fapt numai pula era de el, Cârlanu’ – aşa se numea – fiind renumit doar pentru mătărânga sa specială, singura lui avere în lumea asta care-l lăsase în viaţă cu o la fel de măreaţă impotenţă mintală. De altfel, animalul nostru se zbătuse cât putuse, încercase să joace în filme porno, dar se ruşina subit la momentul ăla, se pierdea cu firea şi nu era în stare de nimic. „Io nu am ghes decât singur cu persoana”, spunea – e drept, ajungea relativ des cu tot felul de persoane dubioase şi cu o sexualitate asemenea. „Numărul meu dă celular este peste tot în toate budele, scrie acolo că o am dă 23 dă centimetri, da’ asta ca să nu să sperie clienţii că de fapt e dă 26 şi numai vine… Vine la mine tot felul dă dame cucoane, plăteşte, da’ cân’ e foamete o mai dau la supt sau la cur la frun boşorog, că de, ce-i la alţii în guşă se strânge la mine-n căpuşă!” – mi-a explicat el – finalizând apoteotic – viaţa lui.

Beam cu temei şi îmi îmbunătăţeam situaţia şi nota – Drogatu’ îmi zisese că se poate găsi o soluţie şi pentru mine – sus la mansardă era o cămăruţă, nu o locuia nimeni, trebuia adusă o saltea şi ce mai aveam nevoie, exista o priză, eram obişnuit de la cămin cu gătitul pe reşou, mă puteam spăla la etajul unu, acolo era toaleta, comună pentru patru camere – în care locuiau Warrioru’, Fane Candriu’, Terfelogu’ şi Melisa.

„Vorbesc io cu Balcâzu’, tu să ai să-i dai 200 pă lună şi te-ai aranjat, paca-paca” mi-a zis Robert. „Da’ mai e ceva, acolo mai vin io din când în când cu Rozica, nu ştie nimeni decât Balcâzu’ şi ne mai facem şi noi una mică, paca-paca”, îmi pregăteşte terenul Drogatu’. „Bâşti bă d’aci, nu dau 200 să te văd pe tine când beleşti ochii, ori că-ţi bagi la venă ori că te suge aia. Facem juma-juma, dacă vrei să te bagi, paca-paca”. „Las’ că vorbesc cu şefu’ poate face o reducere, paca-paca, aci lumea dacă te place, te are la suflete şi nu cârâie, paca-paca”.

Aveam bagajele gata făcute, erau câţiva saci de plastic cu boarfe şi cărţi, un televizor alb-negru pe care nu-l putusem vinde, un casetofon şi niscai casete, agoniseala mea de-o viaţă. Erau nedespachetate de aproape o lună, din momentul în care pe motiv de beţie mă lăsasem de servici, iar iubita respectivă la vremea aia îmi dăduse papucii pe nepotrivire de caracter – o doctoriţă înfumurată cu aere de Piaţa Amzei, care considera că sunt un nesimţit, un alcoolic violent şi fără perspective. Adevărul era undeva la mijloc, aveam perspective, nu foarte plăcute, mai aveam şi talent, pentru a bea ai nevoie de aşa ceva, cum spunea Bucovski, oricine poate fi alcoolic, pentru a bea îţi trebuie caracter.

În două zile mă instalasem în raiul din Cartier, şi făceam sex alcoolic pe rupte, când deasupra, cu pachet la cameră, când orgii orale cu tărie – live în Căţaua Leşinată. La momentul acela nu duceam lipsă de bani, vândusem jumătatea mea din casa bunicilor, pusesem banii pe un card, şi extrăgeam zilnic doza de fericire. Beţivilor din Căţa le spusesem că scriu la o revistă, că le trimit articole săptămânal şi ăia îmi trimit bani, aşa ca să nu să întrebe prea tare din ce avere beau eu. Oricum, lumea era cât se poate de mulţumită, atât timp cât având să îmi cumpăr mie, mai dădeam şi la alţii.

„Paharul cel plin îl umple pă cel gol” mi-a zis chiar de la prima cinste Vasile, pe care lumea îl supranumea Profesoru’, pe motiv că demult fusese învăţător la şcoala din Cartier, însă curând lumea avea să-i spună Stagiritu’, cred că le plăcea mai mult, se apropia mai tare de poreclele de boală ale elorlalţi. „Aristotel”, i-am replicat eu lui – Vasile pe atunci, însă omu’ nu a mai zis altceva timp de zece minute, până şi-a terminat berea. Apoi a continuat imuabil „paharul cel plin îl umple pă cel gol” şi şi-a văzut de ale gâtului. Era un filosof şi jumătate Stagiritul ăsta, bea şi tăcea, vedea dincolo de esenţe şi când vorbea, o făcea întotdeauna cu miez. „Bă puţă” – imi zicea mie – „să nu-ţ fie frică să gândeşti bă, da’ ai grijă ce spui şi ce faci. Lumea taxează”.

Nu am aflat decât târziu cum de ajunsese Stagiritu’ aşa de filosof. Pe când era învăţător, avea în clasa a patra o redusă mintal, o repetentă. Cu toate că fusese dată la şcoală după ce împlinise 8 ani, nu prea reuşise să ţină pasul cu restul lumii, însă din punct de vedere estetic o luase înaintea tuturor colegelor ei. Profesorul, om fără păcat, dar slab de înger, s-a gândit că la cât e de proastă nimfeta, o poate păcăli cu o ciocolată, o bomboană o atenţie, cică o simplă lecţie de biologie, că rămăsese fata în urmă cu cartea. Dar proasta dracului a povestit la toată lumea, iar Humbert Vasile a rămas să se gândească câţiva ani la rece la dihotomia existentă în propoziţia „îngerul care te împinge în păcat”.

La Căţaua Leşinată era un adevărat paradis. În fond, eu fugisem de lume, mă ascunsesem, istovit de povara mea şi problemele mele. Fusesem alungat, blamat – acolo unde căutasem compasiune primisem doar vorbe uşoare – „nimeni nu te poate ajuta, ajută-te singur!”, aşa că bodega asta devenise noua mea casă, locuitorii ei, noua mea famile. Beam de dimineaţa până seara, uneori mai schimbam câte o vorbă cu băieţii, alteori consumam pur şi simplu, sau mai încercam să citesc ceva sau să ascult o muzică. Aveam de toate acolo, băutură, măncare, sex – era un un ecosistem în toată regula. Melisa, curvă de stradă fără prea mare succes la cei aproape 40 de ani ai ei, era la început foarte bucuroasă să mi-o sugă pe băutură, apoi a început să şi gătească. „Eşti îngerul meu, ţie nu-ţi miroase pula a pişat!” spunea ea, se ruşina uşor – ca mai apoi să plângă, aducându-şi aminte de iubitul ei din tinereţe. „M-a înşelat cu târâtura aia, pizda aia belită care nu ştia să lingă nici o îngheţată… Of, Doamne, cât l-am iubit, oh, încă-l iubesc, îl caut în toţi bărbaţii şi nu e… Măcar pe vaca aia am pedepsit-o, târfa dracu’, i-am turnat smoală fierbinte în cap!”.

O dată sau de două ori pe săptămână venea şi Robert Drogatu’ cu ceva provizii, mai aducea de acasă – stăteau la soacră-sa, aia era disperată să-şi vadă nepotul sau nepoata şi o îndopa pe fie-sa cu de toate. Robertino fura din frigider ca să nu vină cu mâna goală, deşi cred că la câte bile băga în el, mai fura şi din casă. Nu venea niciodată singur, era cu Rozica, garou, seringă, ace, lingură, sare de lămâie – tot tacâmul. De cele mai multe ori mă simţeam şi plecam, ştiam ce urmează, însă Rozica a început să se teamă, zicea că-i e frică să rămână singură cu Drogatu’, că ar trebui să fie cineva acolo, dacă are vreunul probleme?? Am priceput aluzia – Rozica era blondă, creaţă şi nurlie, avea ţâţe mari şi tari, un cur cât încape în palme şi o poftă de futai nebună, mai ales după ce-şi băga în venă. De la o vreme, Roberto mărise doza şi cădea inevitabil într-o transă adâncă, nu-i mai ardea de coit – „mi-e somn coae, paca-paca, stai pă aci, ţine-o pă Rozica dă vorbă, e fată bună, io vreau să visez puţin!”. Din când în când, îmi aducea ceva de fumat, mai băgam dintr-astea, îmi dădea o anume stare de luciditate când eram vraişte de beat.

Nu locuiau împreună, dar aveau uşile la 3 metri distanţă una de alta. Warrioru’ şi Fane Candriu’ erau împreună de mult. Pe vremea când era interzisă homosexualitatea fuseseră arestaţi şi acuzaţi amândoi, apoi trimişi împreună la mititica. Era singurul caz reuşit din Căţa, unde o eroare de sistem adusese fericire şi pace. Warrioru’ se specializase cascador, era o matahală bine antrenată, călărea, călărea, simula accidente de maşină, căzături de pe clădiri şi toate alea. Câştiga bine, se îmbrăca bine, dar nu avea altă casă şi altă familie decât pe noi, La Căţaua Leşinată. Bea de spărgea, rădea pahar după pahar, de multe ori, în ziua de salar transforma în cioburi tot ce atingea, ca un Midas posedat de Bachus. Avea un ritual special, intra în casă la Candriu, smulgea lustra din tavan ca să facă întuneric, apoi îl ardea p-ăla la găoz, cu icnete şi urlete, pînă se auzea ţipătul izbăvitor al Candriului „Iertare stăpâne, te rog iertare!”.

L-am cunoscut pe Warrior abia în a doua mea seară în Căţa. M-a ginit imediat, a venit la mine glonţ, a golit o vodcă, a trântit paharul pe masă şi a zis ”Warrior, Manowar – tu cine eşti mânzule? Vrei să te călăresc puţin?” „Lasă-l băh, e nou acilişea, vine să stea cu noi, las că ai tot timpul” – m-a transferat pe lista de aşteptare Gelu Balcâzu’. „Să stea să bea cu mine, warrior ce spui puiule? Hai că nu te bat acum, e şi mâine o zi!” s-a întărâtat cascadorul. „Bem ce vrei mata”, am zis eu, şi am forţat mâna şi norocul „dacă mă dai la skandenberg”. „S-a făcut!”, a răcnit matahala – „warrior!!!păzea!” a spus, mi-a luat mâna şi mi-a făcut-o plăcintă pe masă. Am icnit de durere – „Lasă bre copilu’, Warrioare, ce-ai te-ai stricat de la băutură?”, m-a mai salvat o dată Balcâzu’.

„Alo, aa-lo. sunt eu picaso-o!”, a intervenit atunci o voce hodorogită şi cântată, un moşulete de vreo 70 de ani, cea mai în etate prezenţă din Căţa, căreia i se spunea Terfelogu’ – avea un picior beteag – urmă fără echivoc a unei răngi la Canal, după cum am aflat mai târziu. Intrarea în scenă a bătrânului a provocat o umbră de seninătate pe faţa Warrior-ului, care a uitat instant de mine. „Vrei să vrei da numa numa poţi”, a continuat epava cântătoare şi a calmat cu totul spiritele. „Eşti o mândrie roşie – manouor! Îţi simt căldura, dacă nu mă vrei pă mine, du-te cu Candriul tău cu tot!” a mai încercat câteva note Terfelogu’, apoi a început să râdă cu flegme şi să tuşească şuierând umed fiecare expiraţie din plămân.

„Lasă-mă tataie, te aşteaptă moartea sus, să-ţi dea pensia! Nu te trag io în ţeapă, eşti mai candriu decât o mâţă belită!”. Uitându-se la mine apoi, a schimbat foaia. „Warrior ai stofă de băiat în tine, îmi placi, dacă vrea să te arză careva, vii de urgenţă la mine, ‘nţeles, manowar?”. Am clătinat din cap că da, apoi am mers la bar să iau ceva pentru măsele, şi între două pahare am aflat şi povestea Terfelogului.

Prin ’65 era pictor, nu avea de muncă şi mai făcea câte o comandă. Falsuri, în general, pentru oamenii care vroiau pe acasă o copie după vreun tablou celebru. A intrat pe o filieră cu un polonez, ăia vroiau un Picasso, meşterul l-a făcut, tabloul a ajuns în Germania, s-au bunghit ăia că era fals şi au dat de urma lu’ Vlad, cum îl chema înainte să fie terfelog. L-au băgat la Canal, să muncească nu să mâzgălească. Chestia tare a fost că la proces, când i-au verificat livretul militar, au văzut că nu avea armata făcută – era daltonist. „Cum pictezi băh, dacă nu vezi culorile?”, s-a răstit Securitatea la el – „Le simt căldura cu mâna… culoarea are sufletul ei, e dincolo de ce vezi tu, tovarăşu’!”

Timpul era ca apa. Aşa trecea timpul la Căţaua Leşinată. Nu avea nici o valoare, oricum nimeni nu folosea apa acolo, doar uneori şi nu regulat, pentru spălat. Se bea cu lejeritate, cantităţi peste cantităţi, ficaţii erau nişte supe mocirloase care se scurgeau odată cu căcatul la canal. Banii mei erau deja drămuiţi, eram pe sponci, mai rezistam o săptămână, poate două. Oamenii de acolo aveau venituri sigure, un salariu, o pensie, un carnet de revoluţionar, de dizident sau martir politic. Drogatu’ venea tot mai rar – născuse nevastă-sa un băiat – Rozica nu trecea singură, eu nu eram trăgător, Melisa nu mai ieşea pe stradă, avea pe unu’, un profesor de liceu, 62 de primăveri, preda matematică şi făcea bani din meditaţii, nevastă-sa nu avea un picior şi era frigidă de la 25 de ani, după accident – el mai bea o bere în Căţa, apoi urca sus cu izbăvirea lui târzie, se gândea la copii. Viaţa mea se împuţinase.

Atunci a venit salvarea, în persoana lu’ Nelu a lu’ Săracu. M-a luat deoparte şi mi-a zis. „Bah, tu eşti arătos facem bani cu tine, te băgăm în biznis!” Am belit ochii, i-am zis „Nu mă fut pă bani nea Nelule, mai bine mor. Să mă ia dracu’, sunt o puţă bleagă, nu sunt în stare decât să beau, nu ştiu nici să fur, nici să mint, nu am şmenuri, am stat cu studenţii la cămine, la facultate, nu am şcoală!” „Stai bre, că am alte planuri mai mari cu tine. Dar doo ore pă zi îmi ieşti treaz, nu de tot, nuu, să ai lipici, asta vreau. Îţi pui ţoale mijtou, dacă nu ai – îţi iau io”- încep să devin interesat. „Săru’mâna nea Nelule” – „uite ia banii aştia, ă, vreau să văz pă tine cămaşă şi sacou, dă urgenţă! În două ore plecăm.”. „Unde?” îl trag de limbă, da’ ţâganu’ e cioroi vopsit cu toate alifiile, are culoarea doar pe dinăuntru, afară e un domn şi tace când e de tăcut. „Lasă gargara, nu pune prea multe întrebări, afli tu care e şmenu’ când e momentu’!” mi-a zîmbit uşor răstit Săracu’, apoi s-a tirat cu mercedesul lui Cobra, alb metalizat, cu un far crăpat şi portierele zgâriate.

Nu aveam mai nimic de făcut. Adică aveam de produs bani, şi produceam fiindcă beam. Şi beam ca un apucat – de fapt mint – beam normal, zilnic, cam un litru de vodcă, 3-5 beri şi ce pica la cinste. Îmbrăcat mişto, cu flori în braţe, trandafiri roşii prăduiţi de Săracu la ţigănci, umblam prin gări şi autogări. Racolam fete. Italia, Spania, Franţa, Germania, Haiti, Hawai, Honolulu, unde vroiau ele. Seyschelles, dacă aveau plăcerea. Munci uşoare, gătit, dereticat prin casă, dădacă pentru copii. Se rezolva şi asta, cred, însă stagiul de pregătire era mai întâi în România, Bucureşti, provincia, se pierdea urma, transfer străinătatea. Veneau peste câţiva ani, cu experienţă, puteau să-şi deschidă afacerea proprie. Nu era o japcă propriu zisă, fetele semnau contracte, însă multe nu ştiau să citească prea bine. Ele cîştigau prost, eu bine. Şi beam. Beam pe săturate, nu-mi păsa. Nişte vaci proaste, îmi ziceam, eu mai degrabă le ajut.

După vreo câteva luni de agăţat, eram într-o seară faţă în faţă cu Căţaua. Vroiam să intru, însă parcă simţeam o privire sfredelindu-mă de undeva. „Ce pula mea?”, mă întorc şi văd la câţiva paşi pe unul, ogârjit şi plouat ca un câine. „Pripas!” i-am zis, Pripas i-a rămas numele. „Ce faci, acote aci şi toarnă păsu’ rapizd!”. Aproape că tremura puştiu, să fi avut vreo 20 de ani. „Ce faci măh?” îi zic şi mă abţin să-i dau o carabă pe ceafă.

Îmi spune povestea lui. Acu’ vreo trei ani, el şi cu sor-sa geamănă au fost răpiţi, băgaţi la dubă, bătaie, bătaie, comentezi? Spania, se scrie. Erau blonzi amândoi, cu plete, subţirei, boii au crezut „uite doo pizde!”. Când au aflat că e băiat, era prea târziu. L-au băgat şi pe el în oală, în străinătate „e” mulţi poponauţi. El şi Ioana, sor-sa geamănă au băgat un an de prostituţie, au avut noroc, au scăpat. Au avut nevoie de doi ani de peregrinări, muncind la negru să scape de mafie, de şpăgi, de urmăriri şi alte chestii, astfel încât să nu încapă din nou pe mâinile gealaţilor. Acum s-au întors în ţară. M-au văzut în autogară, tocmai coborau din autocar. Păream un om bun şi gata să ajute. Nu au unde să meargă, nu au părinţi sau rude, orfani de mici. „Ha, aţi nimerit în gura lupului!!!” mă gândeam eu, însă după ce am văzut-o pe Juana – Ioana timpul a început să curgă invers.

Îmi venea să îmi smulg părul din cap, doamne ce bou, cum să trimiţi o asemenea frumuseţe la produs!??? Aşa ceva păstrezi pentru tine, aşa ceva numeşti iubire, familie şi toate celelalte cuvinte pe care alcoolul nu le ia niciodată în seamă, poveşti, prostii, tâmpenii de nefutut.

Nu mai contează, nimicul devenea preamult. I-am prezentat Căţelei ca pe verii mei primari din provincie, o să stea la mine o vreme până se aranjază şi ei, bla-bla… Timpul a început să se contracte, fiecare moment petrecut lângă Juana mi se părea prea scurt, uneori beam doar ca să mă ameţesc puţin, să pot sta să admir această floare, inocent şi reţinut, fără atingeri, de teamă să nu o strivesc.

Un surâs, un zîmbet orice, o imploram în gând, nu îndrăzneam să-i cer nimic, nu-mi era datoare cu nimic, era acolo, parcă venise din rai direct pentru mine. Ce ironic, raiul meu era un iad pentru ea… Of, mă fascina, colora aerul în orice hrubă, Căţaua parcă începea să înflorească, observam privirile tuturor în jur, deja simţeam pizmă şi răutate, toţi aveau ochii aia care îmi spuneau că trebuie să fug cu ea la capătul lumii, să preîntâmpin orice situaţie nenorocoasă.

„Copile, creşte lumina pe faţa ta” îmi spunea Balcâzu’, „Warrior, unde mi-ai băut aseară, ce-i cu tine de lipseşti la apel”, urla Manowaru’, „Ţaca-paca, gata fata!” zicea Drogatu’, „Alo, aalo, sunt eu, picasoo – ţam dat biiiiiip!!!”” cânta hodorogul de Terfelogu’, Stagiritu’ bea tăcut de obicei, dar odată m-a prins şi mi-a zis „Aici candeşte a stătut. Stătut înseamnă nemişcare, şi ca să fie mişcare tre’ să mişte cineva primul. Fii tu acela, şi femeia te va urma” – a fost momentul în care toţi care mă ştiau au zis cîte ceva, mai puţin Cârlanu’, care nu făcea decât să-i dea târcoale frumoasei mele cu scula umflată în pantaloni.

Într-un fel Căţaua era cu mine. Dar tot căţaua, cu toţi căţeii ei, îmi sorbea viaţa. Mă adoptase, mă crescuse, aveam un statut şi o datorie. Şi tocmai statutul şi datoria nu-mi mai conveneau, nu mai vroiam să mă vând pe laptele Căţelei. Şi atunci a lu’ Săracu s-a enervat. „Nu produci. Nu ai bani. Nu bei, nu locuieşti la mine!”. Eram în impas. Şi deja o iubeam pe Juana. Încă nu o sărutasem, dar eram tot o flacără arzând. M-aş fi stins în buzele ei, odată pentru totdeauna, mi-aş fi topit inima de gheaţă în soba ei mocnită, mă volatilizam în ochii ei ca roua şi aş fi murit fără suspine pentru un transplant de sentimente. Dar Căţaua mijise deja ochii.

În seara aia beam ca de obicei, singur la bar, ascultând poveştile nesfârşite ale Balcâzului. Erau toţi acolo, tăcuţi, anoşti, fără nici un haz. Edith îşi făcea numărul fără regrete, Pripas tocmai îşi găsise de lucru, descărca baloţi la un angro, se trezea la 4 dimineaţa, picotea de somn. Robert Drogatu’ vroia să îmi dea mie seringa, zicea că e primul pas ca să se lase, e mai bună berea, zicea, Rozica era gravidă, iar plodul – rodul drogurilor. Terfelogu’ fuma, Stagiritu’ cocea una şi mai buclucaşă. Warrioru’ era muci de beat, îşi bălăngănea capul pe masă, lăsând o urmă de bale, ca melcii. Fane Candriu’ dormita lângă el, nu se îmbătase încă, dar pentru el o juma’ de vodcă era mai mult decât suficient. Melisa şi profesorul de mate se priveau galeş într-un colţ, Cârlanu’ părea că se antrenează cu mâna stângă, iar patronu’ Nelu, sărăcea pe zi ce trece din dragostea mea pentru Juana şi mă privea cu necaz. Îi ştiam privirea aia, o văzusem o singură dată când îl crestase pe unu, şi nu era de bine deloc.

„Pula mea, un rând pentru toată lumea, Săracule, pune-o pă caiet, mâine ies la muncă!”, am încurajat eu atmosfera. „Nu e coae, mâine muncă, mâine băutură. Ai face o grămadă dă marafeţi cu găoaza aia de la tine din cameră. Ian chiam-o până jos. Acum, zisăi!” se opinti Nelu în ăle rele, se clătina a scandal şi atunci mi-am dat seama că e de rău. „Ea merită una mică? ca să ştiu de ce-i spun să coboare?”, mă coafez eu pe ordinele lui, „un gin tonic, că e doamnă” adaug, să nu las loc de echiovoc. „Tu chiam-o că am io grijă. O să fie de toate”, a mârîit câinele, şi atunci am alergat într-un suflet pe scări.

Mă gândeam cum să fugim, unde şi cu ce bani, nu mai aveam decât vreo 20, şi nu ştiam nici ce nici cum să-i spun Juanei, o iubeam, dar eu nu ştiam ce credea ea despre asta, îmi fusese teamă să întreb, mizasem pe timp, dar acum Timpul era al Căţelei. Am intrat în cameră, am urlat în şoaptă, „iubito, trezeştete, te iubesc cât china, nu am timp să explic, tre’ să fugim, ACUM!” Ea încerca să zică ceva, i-am luat faţa între palme şi am aşezat liniştea în sufletul ei, am sorbit toată durerea ei. Două, trei secunde, cât viaţa. În spatele meu apăruseră deja Săracu’ şi Warrioru’, „mânzule, manowar, crecă ai ceva ce ne-aparţine” a zis huiduma, şi m-a prins cu menghina de braţ. Juana a urlat ca o descreierată, parcă înţelegea ce se petrece, şi s-a proptit în fereastra deschisă. Cîinele Nelu s-a apropiat de ea cu un rânjet de pitbull, i-a strâns faţa între degete, parcă ar fi vrut să şteargă iubirea aceea de-o clipă. „Nu-nu-nu-nu!! NU!” a urlat ea, şi în clipa acea am ştiut că ea este femeia rotundă, femeia care ştie să aleagă între DA şi NU, numai că femeile nu prea spun aşa des DA. Şi atunci lumea s-a sfârşit. Săracu’ s-a aplecat către ea, poftind, ea s-a strecurat pe sub el şi a dispărut prin fereastră. Am auzit cum Timpul a stat. Fără să ştiu ce fac, cuprins de furii nebănuite am fugit din strânsoarea Warriorului şi m-am înfipt ca un tigru în Câine. A căzut şi ăsta prin fereastră. Exact în capul lui Pripas, care alarmat de zgomote şi buşituri, tocmai realiza de ce stă Timpul.

Judecata a fost simplă – Căţaua, câinele, căţeii pe de o parte… trădarea mea, de cealaltă parte… Sentinţa unică. În burta Căţălei, Drogatu’ mi-a injectat toate bilele lui. Oricum vroia se se lase. Stăteam leşinat pe un scaun, vedeam totul ca într-un film. Auzeam de aievea vocea Stagiritului, „Nu am ştiut niciodată de ce cârciuma asta se numeşte La Căţaua Leşinată. Apoi mi-am dat seama, e la fel ca viaţa”. Ştiam că nu mai am Nimic. Oricum nu mai conta, moartea îşi potrivea ceasul cu al meu.

joc de noiembrie

pămîntul se oglindeşte în cer
pămîntul e ud cerul de asemenea
sînt un fel de ceas solar care nu arată niciun timp
poate doar o vreme un noiembrie negru în cerul gurii un noiembrie care îţi înfige în ceafă
colţii de ploaie
ploaia e bună face lucrurile să crească eu sînt din ce în ce mai mic
am rămas prea strîmt durerii prea îngust pentru viaţa ce vrea să-mi treacă printre
subsuori
cu pielea ajunsă o plapumă prea scurtă
sleit de istovit cu unghiile grele
cu privirile lungite sub propria vină
cu genunchii apăsînd mult prea tare înspre centrul planetei
de parcă gravitaţia ar fi crescut şi ea odată cu supuraţia acestui cer
care se reflectă-n pămînt
sînt o coloană a infinitului
ruptă
care vrea înapoi tinereţea
îmi adîncesc mîinile în noroi ce noroi pur de noiembrie atît de obscur
la fel de mîhnit şi întunecat închipuie universul fără nicio lumină
noroi de noiembrie fără vreo altă ieşire
îl încălzesc în palme la piept întind pe trup e fierbinte sînt uşor
din ce în ce mai uşor am cred o pereche de aripi
de noroi
îl mîngîi cu drag o iubire tandră şi pierdută am în braţe
un copil mort
las mocirla să mă simtă să fie absorbită în piele aştept cam atît
cît ai număra ce nu ai trăit defapt
apoi îl dau la o parte am pielea netedă extrem de fină croită din stofă de ceaţă
noiembrie ca o gură de aer o expir şi inspir la infinit
noiembrie
un hamac învizibil atîrnat între doi trandafiri
unul abia îmbobocit celălalt uscat
în plină ploaie
întins visezi cu ochii deschişi apoi dormi fără vise da
pămîntul se oglindeşte în mine
iar eu mă oglindesc în pămînt