Batranul cu umbrela

Nea Mihai era un moşneag mereu cu zâmbetul pe buze. Copiii îl adorau, fiindcă în fiecare lună de mai îi invita să-i mănânce cireşele pentru că el oricum n-avea timp să le culeagă şi ori de câte ori scăpau mingea la el în curte, acesta le-o dădea bucuros înapoi. Nu ca baba din colţ ce ţi-o dădea tăiată.

Cireşul îl plantase demult de tot, cu zeci de ani în urmă, când termină de construit casa în care se mută cu soţia sa, Emilia. Fu primul pom plantat, îl botezaseră Costache. Şi în fiecare an când Costache dădea în rod, Mihai obişnuia să-i aducă soţiei sale la pat o farfurie de cireşe din care o servea.

Însă a trecut mult timp de atunci. De ceva ani, lumea îl vedea mergând la cimitir în fiecare lună de mai. Stătea acolo ore-n şire, povestind şi având în faţă o farfurie de cireşe de care nu se atingea deloc.

Obiceiul ăsta îl făcu pe nea Mihai să pară nebun în ochii vecinilor care îşi opreau copiii să meargă în curtea bătrânului la cireşe. Când unii ignorau sfaturile “prietenoase” ale părinţilor aceştia făceau încă odată cunoştinţă cu lingura de lemn a mamei sau cureaua din piele tare de la brâul tatălui. Abia câţiva copii mai ştrengari cu părinţi ce nu le duceau grija aveau norocul să escaladeze cireşul.

Nea Mihai ducea o viaţă aşezată. Singura îndeletnicire ce-o mai avea acum era reparea umbrelelor. Era bun la asta. Iar uneori chiar şi părinţii ce nu-şi lăsau copiii în curtea lui, mai pofteau pe la el codindu-se să-i ceară să le repare umbrelele.

În toamnă, când începea anul şcolar mergea în curtea şcolii să-şi vândă umbrele făcute-n micul său atelier. Însă de ceva ani, odată cu apariţia unui supermarket în cartier, umbrelele sale începură să pară demodate şi lipsite de culoare.

Şi astfel vânzările, aşa slabe cum erau, deveniră egale cu zero. Nea Mihai însă nu păru deranjat de lucrul acesta. În fiecare an, fără excepţie, îl vedeai stând zâmbitor cu mâinile la spate şi-n faţă având aşezate umbrelele de anul trecut.

Înă anul acesta, venise la el un domn bine îmbrăcat şi-i cumpără toate umbrelele. Scurt, fără să-l întrebe cât e preţul.

Mai târziu îl găseai la bar bucuros ca un copil, povestindu-le unor vecini isprava. Ascultătorii se bucurau pentru nea Mihai şi râdeau făcând glume. De fiecare dată când Mihai îşi termina povestea, aceştia îl rugau s-o mai spună odată. Iar când unul se trezea că trei beri sunt prea mult pentru vezica lui, îl ruga pe norocos  să facă o pauză până se întoarce de la baie.

Într-un colţ se afla un oarecare Mocanu’. Lumea îl ocolea. Înainte de ‘89 era un vajnic dătător cu papagalu’ pe la securitate. Acum că n-avea cui să mai pârască, începu să bârfească pe cine apuca. Poza drept o persoană onorabilă, însă toată lumea ştia cine era.

-Ştii de ce ţi-a luat ăla umbrelele?

-Păi probabil că făcea colecţie, îi răspunse nea Mihai întorcându-se pe Mocanu’.

-Pe naiba, i s-o fi făcut milă de tine. Oricum nu-ţi cumpăra nimeni umbrelele alea uzate. Mie cel puţin, nici acum nu mi-ai mai dat banii înapoi când ţi-am luat umbrela aia de s-a stricat.

Mihai tăcu. Se ridică de la masă, se urcă pe bicicleta uzată de tot şi plecă acasă.

Cei din jur tăcură toţi. Nimeni nu-i luă apărarea lui Mihai pentru că nimeni nu dorea să ajungă subiectul bârfelor lui Mocanu’.

-Da ce i-am spus? întrebă Mocanu’ dornic să de dezvinovăţească. Se supără şi el ca prostu’. Normal că te superi când vine lumea şi-ţi cere banii înapoi că prestezi servicii proaste.

În noaptea aceea nea Mihai a plâns în hohote. Ca un copil ţinea strâns perna şi îşi acoperea faţa udă de lacrimi cu ea. Uneori îşi mai ridica ochii roşii de plâns şi se uita la portretul Emiliei. Era frumoasă, şi el era odată, până ce trecură anii şi ajunse un moşneag demn de milă.

La 5 dimineaţa se ridică din pat. Nu mai avea lacrimi, doar durerea de cap îi mai amintea de plâns. Căută un tambur, funia cu care de obicei lega găleata ce-o trimitea copiilor să-şi culeagă  cireşele şi se îndreptă spre bătrânul Costache.

Anul viitor vor apărea din nou cireşele. Însă nimeni nu se va mai apropia de curtea lui nea Mihai. În schimb vor apărea poveşti despre o fantomă ce umblă noaptea cu umbrela şi omoară orice copil prins la cireşe. Dar astea sunt bazaconii spuse de cei ce mai demult aveau interdicţie în curtea bătrânului. Cel puţin aşa vor susţine norocoşii care au apucat să guste din cireşele lui Costache.

sursa FOTO

Când se crapă de ziuă

Stau prost cu imaginaţia. În ceea ce mă priveşte, când o să ne întâlnim, m-aş mulţumi să stau toată ziua să te privesc.

Însă cumva trebuie să facem să meargă. De aceea îmi scriu uneori în palmă ce-aş putea face cu tine. Şi mă gândeam c-ar fi bine să ieşim prin Cluj tocmai când se crapă de ziuă.

Fiindcă atunci nu e nimeni pe străzi. Şi vom avea impresia că visăm, deşi totul va fi aievea pe fondul proaspăt-cenuşiu al dimineţii.

Apoi la prima apariţie a gunoierilor adormiţi şi mahmuri vom şti că vine soarele cu căldura şi oamenii lui. Vom fugi  şi noi ne vom ascunde într-o cameră de cămin, vom trage perdelele şi vom bea ceai la melodie.

Eu mă voi servi din gâtul tău curat, iar tu vei încerca să memorezi pe rând formele degetelor mele.

Vom muri inevitabil. De aceea e bine să ne ţinem dimineţile pentru a sfida moartea. S-o prostim şi să râdem de ea ca de o babă senilă. Să-i furăm cireşele când nu se uită, pentru că într-o zi ne va prinde şi ne va scutura de ne va face oameni mari.
Iar a doua oară, nu ne va mai ierta.

sursa FOTO

De-a v-ati indragostitelea

De prin clasa a treia, Matei nu mai ţinea minte un singur moment în care să nu fi fost îndrăgostit de cineva. Acceptase bucuros să se joace de-a dragostea într-o după-amiază tomnatică, iar de atunci devenise un împătimit al jocului: la asta se pricepea cel mai bine.

Regulile erau simple:

1. Fata trebuia să fie interesantă.

2. Compromisurile nu se evitau niciodată. Din cauza asta făcuse varicelă într-o excursie. Lui Matei nu-i plăcea să-şi amintească evenimentul.

3. Fetele prea frumoase trebuiau evitate.

4. După despărţire va rămâne îndrăgostit de fostă până va apărea alta mai bună. Ciclul jocului va rămâne astfel neîntrerupt.

Însă uneori se mai întâmpla ca unul dintre ei să ia jocul prea în serios şi să se lase cu răni. Ca la fotbal în copilărie când dădeai de un puşti adversar care nu ştia să piardă şi care considera că “a da la picioare” face parte din frumuseţea jocului.

Deşi se alesese cu o grămadă de julituri din cauza acestui joc, Matei nu se plângea prea mult. Juliturile, oricât de urâte ar fi fost ele, deveneau obiect de mândrie personală dacă avea grijă să nu le rupă pojghiţa. Precum un puşti ce se laudă cu juliturile sale (“asta o am de-atunci”), Matei povestea ostentativ cu o melancolie dulce de recenta sa despărţire tuturor ce vroiau să-l asculte.

Dar dintre toţi ascultătorii, unul singur îl asculta amuzat fără să-l încurajeze: prietenul său cel mai bun, singurul care-i pricepuse acest joc “de-a v-aţi îndrăgostitelea”. Ştia că-l va ţine această suferinţă până ce va da de alta de care va fi la fel de îndrăgostit. Însă nu-i reproşa nimic, era amuzant să-l vezi suferind într-o zi, iar în următoarea fericit cu gura până la urechi.

În ciuda unor răni uşoare din care se alesese cu câteva cicatrici, Matei nu a avut niciodată o rană îndeajuns de gravă care  să-l facă inapt pentru acest joc bizar. N-a devenit niciodată misogin sau singuratic, însă într-o bună zi ştie că se va juca de-a mama şi de-a tata cu cineva. Dar până atunci va iubi şi va suferi, alergând cu zâmbetul nebun spre dulcele dezastru sentimental.

sursa FOTO

Vocea

argument: Eu? Pãi, mă pot în schimba în cursul unei zile. Mã trezesc şi sunt unul şi când mã culc ştiu clar cã sunt altul. De cele mai multe ori nu ştiu cine sunt. Ca şi cum ai avea  ieri, azi şi mâine, toate în aceeaşi cameră. Nu se poate spune ce se va întâmpla.

fragment din filmul I’m not there

Acum e doar o voce, însă demult de tot era copil. Apoi, când l-a văzut prima oară pe Erou,  şi-a dorit să fie ca El. Aşa se explică apariţia mea.

A fost dus la şcoală, unde l-au învăţat să scrie şi să citească. Pălea încet cu fiecare carte citită, cu fiecare bileţel de “Vrei să stai cu mine?” mototolit, iar eu mă conturam din ce în ce mai bine.

Astăzi, a rămas doar vocea ce se întreabă în nopţi albe cine e. Eu nu trebuia să fiu. Trebuia să fie doar el, copilul. Greşeala lui a fost că şi-a dorit să fie altcineva. Şi după o groază de altcineva-uri probate s-a pierdut şi m-a creionat pe mine. Mă simt vinovat.

Am încercat să-l distrez. Era atât de trist şi atât ocupat să-şi ascundă durerea, încât mi s-a făcut milă de el. L-am dus pe bicicletă la Pârâul în care se juca pe vremea când era stăpân. Dădea să plângă, mi-a spus să-l duc repede de acolo fiindcă Pârâul i-a adus aminte de o fată desculţă al cărei chip nu şi-l mai amintea.

-E veche amintirea, îmi zise. Doar sufletul ei îmi mai răsună clar în memorie, alături de râsetele noastre îmbrăţişate în timp ce călcam sfioşi prin apă ca nu cumva să omorâm vreo broască.

-Capriciosule, termini odată? Uită-te la trăirile mele. Sunt la fundul sacului acoperite de cuvinte, iar exprimarea lor presupune atât de mult efort încât mă întreb cât o mai duc. Încerc să le scot la lumină, se zgârie de cuvinte şi le scap în cele din urmă pe nisip sfâşiate şi schilodite. Mă simt neputincios şi vinovat, fiindcă de câte ori mă întrebi „Cine sunt?” nu-ţi pot răspunde. Dacă mai continui aşa, într-o zi am să te prostesc şi-o să-ţi spun că eşti cel mai fericit om din univers şi că cea mai frumoasă fată din lume te iubeşte doar pe tine. E bine?

A tăcut ruşinat, deşi avea tot dreptul să n-o facă.

Privind în urmă la ce am fost, pot spune că am ajuns mai bun. M-am lăsat de fumat, mi-am tras o gagică, bursă şi-o comoditate nemeritată în cercul de prieteni. Însă lui nu i-am luat nimic şi de-aia mă simt vinovat. Copiii se aşteaptă să le iei ceva…

sursa FOTO

Omul cu nuca

Dacă ai fi trecut ieri pe lângă o anumită agenţie de turism din Cluj la ora 3 şi jumătate fix, l-ai fi observat. Destul de lejer, pentru că era aşezat acolo precum un cleşte într-o trusă de jucării.

Cred că avea vreo 60-70 de ani. Schilod, cu ochii ieşiţi din orbite, purta o căciulă mare de oaie şi striga nereuşind deloc să fie strident: “Nucă”.

Nucă avea în punga mare ce-o ţinea în mână arătând-o trecătorilor grăbiţi de pe trotuar. Ţi l-ai fi putut imagina singur în apartamentul lui mizer, la masă, spărgând nuca ce-o va vinde pe stradă? Te-ai fi întrebat ce-a făcut omul ăla să ajungă să-şi câştige pâinea lângă o afurisită de agenţie de turism când ar fi trebuit să se bucure frumos de pensie şi de nepoţi? Cum să faci o călătorie imaginară-n timp să-l vezi adolescent îndrăgostit?

Societatea n-a mai avut loc pentru el. E deja rebut, sortit unei morţi solitare. Cine îl va îngropa pe amărâtul ce încerca să-şi mascheze cerşitul sub forma unui act firesc de comerţ?

În staţie un tip vorbea la telefon despre nişte blugi. Şoferul autobuzului care sosi în staţie se gândea care va fi rezultatul meciului de diseară, nevastă-sa îşi preocupa timpul cu dilema “câtă sare să pun în ciorbă?”, eu mă întrebam dacă dentistul îmi va putea plomba sau nu măseaua, iar tu…probabil…te gândeai la mine?

Iar omul cu nuca la ce se gândea? Nu mi l-aş fi putut imagina purtătorul unei conştiinţe proprii, atât de mumificat părea. Oare mai plânge?

Mereu ne vom preocupa minţile cu lucruri simple şi fără nicio noimă, mereu vom fi nişte caraghioşi ce apelează la agenţii de turism ca să credem că suntem fericiţi, mereu vom spune că viaţa e a dracu’ de nedreaptă, dar nimeni nu ne va spune de ce.

sursa FOTO