Din cuprins:
Astazi, la Recitiri: ce mai inseamna scriitura?
Sorry, you are not allowed to register by yourself on this site!
You must either be invited by one of our team member or request an invitation by email at info {at} yoursite {dot} com.
Note: If you are the admin and want to display the register form here, log in to your dashboard, and go to Settings > General and click "Anyone can register".
Articole scrise de Andra Olaru
Băieţelul se trezi din nou cu stomacul gol urlându-i după mâncare. Ca în fiecare dimineaţă. Îi era frig şi strănuta, căci fusese nevoit să doarmă pe o bancă, în parc, fiindcă un bătrân arţăgos îl dăduse afară în şuturi din scara unui bloc, unde dormea alături de doi câini. Încercase să-i explice domnului că nu face nimic rău, că doar dormea şi el acolo, că nici măcar de hrana câinilor nu se atinsese, dar domnul nici nu voise să-l asculte, îl apucase de urechi şi-l aruncase afară, în frig, ameninţându-l că dacă-l mai prinde pe acolo vreodată va fi vai de capul lui.
Hainele, mai exact pantalonii albaştri, rupţi pe ici pe colo, şi bluza roşie, pătată, îi erau punctate de picături mici de rouă. Pielea, murdară, i se încreţise, de parcă era o găină. Se ridică de pe bancă şi, încercând să se încălzească cu braţele mititele, porni înfometat către bulevard. Acolo , îi va ruga pe domnii să-i dea şi lui nişte bani să-şi cumpere o pâine. Imaginea unei pâini calde îl bucură şi alergă tot drumul până la destinaţie.
Trebuia să fie în jur de zece, căci soarele strălucea puternic pe cer, iar “ Strada Mare ”, cum credea el că se spune la bulevard, era plină ochi de maşini şi oameni, toţi prinşi în grabă şi nepăsare. Băiatul se postă în faţa unei alimentare şi, învingându-şi ruşinea, căci se simţea inferior domnilor, întinse mâna către cei care intrau şi ieşeau din magazine şi începu a recita mult prea bine învăţata frază:
- Iertaţi-mă că vă deranjez, domnule, daţi-mi şi mie, vă rog frumos, nişte bani de o pâine.
Se adresa cu “ domnule” atât bărbaţilor, cât şi femeilor, neştiind a vorbi corect. Băieţelul avea în jur de 8 ani şi trăia din mila oamenilor cam de când se ştia. Mama lui îl abandonase, acum trei ani, de Crăciun, în faţa unui magazin de jucării şi dispăruse pentru totdeauna. Întreaga noapte îşi căutase, plângând, mama , dar nici urma de ea. Un bătrân beţiv , care-l găsise degerând lângă un semafor , îl luase în grija sa, oferindu-i un cămin, într-o mahala. Îşi amintea că bătrânul, văzându-l stând în ninsoare, îl întrebase:
- Cum te cheamă, băiete?
- Ţigan.
Aşa ştia băiatul că-l cheamă. Ţigan. Maică-sa, mereu plină de vânătăi, nu-i spunea în niciun fel, nu se îngrijea deloc de el, lăsându-l să moară de foame zile la rândul, până ce-şi amintea că are un copil. Nu fusese învăţat să vorbească şi ştia doar câteva cuvinte şi fraze pe care le auzise la maică-sa. Majoritatea erau înjurături. Defapt, tot ce ştia el despre lume erau lucruri memorate de la alţii, căci ţinea minte fiecare cuvinţel pe care-l auzea. Într-o zi, un copil venise să se joace cu el, dar o tânără femeie, toată îmbrăcată în haine scumpe, îl dojenise:
- Andrei, vino în coace, puiule, nu te apropia de el, că e ţigan.
Fericit că aflase cum îl cheamă, băiatul se dusese acasă şi-i spusese mamei. Aceasta a râs, după care l-a bătut până a uitat de el. Când şi-a revenit, s-a bucurat, căci aşa credea că îşi exprimă ea mândria.
Incepusem sa ma indragostesc de bucataria asta de dimensiunea unei cutii de biscuiti, de magnetii de pe frigider-inca erau putini, trebuia sa creeze o adevarata colectie, singurul minus era probabil frigul ingrozitor, ce te atingea pana-n maduva, caci tot fumand camera(pardon, cutia) trebuia aerisita, asa ca aveam grija ca de fiecare data cand treceam pe acolo sa ma dotez cu haine groase.
Camera arata ca o bucatarie. Doar asta trebuia sa si fie, nu? In orice caz, nu era nimic prea stilat, de departe luxos , mai mult orientat spre practic sau mai degraba spre haos. Cum intrai pe usa(dupa ce-ti inghetau mainile si picioarele), observai aragazul(in nici un caz electric) care de obicei avea un ochi aprins, asta intr-o incercare de a compensa cele 10 grade, incercare esuata, desigur, ma rog, langa aragaz era ceva ce arata ca o masa, burdusita de paharele si canute si scrumiere si tigari si chipsuri si alte posibile delicatese, dupa aceea, in linie, urma corpul ce detinea chiuveta si aceasta plina ochi de alte paharele si farfurii si cateodata vreun pui pus la dezghetat, deasupra chiuvetei un dulap, desigur plin de alte pahare(indiciu ca in acea casa mai mult se bea decat se mananca). In mijlocul bucatariei cu greu iti faceai loc, nu ca ai fi avut mult oricum, caci erau o puzderie de scaune si scaunele, insirate si inghesuite, cel mai tare ma exasperau scaunele rosii pliante ce-ti solicitau toti nervii si toata forta ca sa le poti aduce in forma necesara unui sezut placut.
Dar cel mai mult imi placea, cand veneam in vizita, faptul de fiecare data, fara exceptie, cand ajungeam, aveam pe masa puse, in ordine, un pahar cu vin, un pahar cu Cola si o cana cu cafea. Mereu. Ma invatasem cu asta, uneori ma gandeam ca am ajuns sa nu mai pot sta locului daca nu aveam paharul meu de vin, paharul meu cu Cola si cafeaua mea. Si chestia cea mai tare e ca erau reumplute constant.
Putea exista ceva mai frumos? Ne iubeam in cutia noastra de biscuiti( de ciocolata) aveam vin si Cola si cafea si ne-o trageam pe masa si paharele cadeau si clincaneau si aveam sticla de vin si sticla de Cola si pachetul de cafea si ne iubeam si era perfect si din cand in cand faceam sushi.
Ma plimb pe strazile astea si as vrea sa cred ca duc undeva, incerc sa-mi impun ideea asta , dar in sinea mea stiu ca nu-s decat niste bulevarde negre neterminate, dracu’ stie care le e rostu, caci ele in nici un caz nu ne duc undeva, doar ne afunda si mai mult in orasul asta de beton incins. Imi privesc adidasii… sunt plini de praf si de noroi, abia i-am curatat azi de dimineata… strazile astea … merg si stiu ca nu voi ajunge nicaieri si poate ca asta e ceea ce ma face sa merg in continuare , cred ca mai am ceva speranta , poate ca sunt un copil, poate mai cred in povestea cu lumina de la capatu’ tunelului…
Oras mort… Oras gri… Oras de beton, incins, topit, sfaramat… Oras de sticla unde oamenii se izbesc precum vrabiile de niste ziduri invizibile, pe care tot ei le-au cladit intr-un timp nu prea indepartat… Oras orb… Oras mut…ma inghite…
Am pierdut autobuzu’ si n-am niciun chef sa-l astept asa ca merg 5 statii pe jos. Ma uit la copaci, ma uit la copii, ma uit la pasari, ma uit la cer, ma uit peste tot unde nimeresc, ma striga cineva din spate: Pavele, Pavele! Cine o fi, n-am chef azi, n-am chef azi, ma intorc , e Alex de la 4, nu l-am mai vazut de mult…
Conversatie. Banal. Ce faci, bine, tu, mai iesim la o bere, da, sigur, ce face pisica, bine, a murit, a naspa omule, nu, ca era batrana saraca, ah, nu stiu ce sa zic atunci, hai ca intarzii undeva, bine, mai vorbim, da, desigur, pa, pa si tot asa, fara continut, fara mesaj, de complezenta.
Oras inghesuit, ametit, nu te mai invarti, am obosit. Palid si melancolic ne mananci sufletele, oras-vampir, am uitat de mine, sunt palid si melancolic ca si tine. Ne amestecam printre trupuri si cautam nemurirea sufletului in statii aglomerate de metrou, prea multe intrigi, e primavara da’ copacii inca au frunzele aurii, e primavara da’ fructele s-au copt deja, oras drogat, oras bastard, habar n-ai cine esti si ce vrei.
