Lumea mea

Pentru că mă tot uit în jur şi nu-mi place ce văd, mi-am dat eu seama că era frumos când eram copil. Lumea asta reală nu mă încântă deloc. Aşa că cel mai bine e în lumea mea.

Da, eu am o lume a mea. O lume plină de culori, dar foarte multe culori. Aici există oglinzi la tot pasul, tot e limpede şi clar. Predomină totuşi verdele crud, norii albi şi pufoşi pe cerul senin. Mai şi plouă uneori, dar, ştii tu, ploaie caldă de vară .. aa.. nu.. mai bine primăvară, ca sa fie racoare afară. Să fie temperatura aia perfectă, pe care nici n-o simţi. Curcubee .. şi raze de soare după.

Cum miroase? Cum miroase primăvara, când totul prinde viaţă. Peste tot, oriunde m-aş duce, simt un parfum ameţitor în aer, care mă face să mă întreb mai multe ca oricând.

Îmi plac mansardele, deci am una a mea. Şi, bineînţeles, leagăne jos şi grădina cu lăcrămioare. Şi un hamac prins de 2 copaci stufoşi. Şi nisip .. mă jucam în nisip când eram mică .. hm… sau mai bine o plajă întreagă? Da, o plajă, clar. Şi merg desculţă peste tot.</p

Şi acum, alte detalii semnificative.

Iubirea e pură si happy end-ul e de la sine înţeles. Oamenii se sărută des. Toţi zâmbesc şi vor să se joace cu tine, orice joc vrei tu: ascunselea, baba oarba, mim, frunza, atinsea .. si bătut cu perne Totul e o continuă aventură şi există comoara pe care trebuie să o descoperim. Cu hartă, cu tot.

Se spun multe poveşti şi totul este posibil. Există magie aici, pe bune. Dorinţele puse când sufli în lumânări, sau când vezi avioane pe cer, sau când ai spus un cuvant în acelaşi timp cu celălalt se îndeplinesc. Să nu mai vorbesc de cele puse când vezi stele căzătoare…

Oamenii se privesc în ochi şi îşi spun tot ce simt. Sunt sinceri şi profunzi. Ştiu că pot orice şi luptă pentru ce îşi doresc. Şi reuşesc în tot ce îşi propun. Şi îşi respectă întotdeauna promisiunile. Şi cântă.

În rest… răsărituri de soare, aripi, frunze şi fluturi.

În lumea mea se visează foarte mult…

Citesc

Am auzit o metaforă care mi-a plăcut mult: “fiecare om este un roman“. M-am şi imaginat stând în cafenea, alături de multe cărţi groase… Ca să continui cu metafora, mie îmi place să citesc. Mult. Sunt înconjurată zilnic de sute de cărţi şi nu stiu pe care să o deschid mai repede. Pe unele le-am parcurs, mai mult de jumătate, pentru că au fost uşor de citit. Altele, deşi complexe, m-au captivat încă de la început şi n-am putut să le mai las din mână până când nu am aflat câteva dintre secretele lor. Altele sunt mai misterioase, te lasă să descifrezi mult prea puţin, faţă de cât ai vrea, dar asta mă ambiţionează şi mai mult. Unele au niste poveşti ameţitoare, pe care cu greu îţi vine să le crezi, altele m-au plictisit încă de la primele pagini şi le-am abandonat. Unele mi-au pus o mulţime de întrebări, altele m-au lăsat ele să le întreb lucruri, iar altele mi-au dat tare de gândit. Unele stiu cum să mă ia şi unde să mă ducă, altele m-au pierdut de la primele rânduri. Sunt atâtea pe care nu le-am deschis niciodată, dar tare aş vrea.

Când vine vorba de coperţi şi înfăţişare, unele sunt foarte colorate şi te fac să vrei să vezi ce se ascunde în interior. Am dat peste foi subţiri, moi, care se strecoară printre degete, peste foi groase cu scris apăsat, peste foi cu scris mic şi greu de citit, peste texte cu note de subsol la care trebuie să fii foarte atent, peste cuprinsuri care spun altceva decât conţinutul, peste coperţi care trezeau curiozitatea, dar şi peste coperţi care mă făceau să mă îndepărtez, pentru că nu era genul meu de carte. Deşi se spune să nu judeci o carte după coperţile ei, sunt mult prea multe cărţi cu coperţi strălucitoare, care seamănă cu a mea, ca să apuc să mă uit şi peste cele gri. Mă atrag ca un magnet cele cu pagini colorate diferit, cu porţiuni arginitii sau aurii, cu pagini ba groase, ba subţiri, care surprind, la fiecare nou capitol.

Ce e cel mai interesant la cărţile despre care am povestit este ca n-am reuşit să termin niciuna. Sunt încă multe foi albe, nescrise. Ce mă bucură cel mai mult este că niciuna nu are încă un epilog.