Merg des la alergat. Prefer singură şi, oricât de buni prieteni am fi, nu vreau să te văd în ochi când o fac. Nu pot vorbi când vreau să alerg.

Ies în stradă. Până la prima zebra număr cel puţin 10 feţe „nu deranjaţi, ocupat să mă spăl pe creier”.

Arăt ca un boschetar şi mă doare la başcheţi de ce crezi despre mine când mă vezi. Pentru mine nu exişti. Îmi pun căştile şi sunt doar eu şi muzica din capul meu.

Uneori te văd că zâmbeşti sau că întorci capul. Nu mă întreb de ce. Sunt banală ca o frunză cazută. Sunt complexată şi am slăbiciuni. Mă dor lucruri. Fug de greşeli. Sunt om. De-aia alerg.

Nu ai ce să vezi la mine. Decât faptul că nu am probleme să-ţi susţin dispreţul, curiozitatea, interesul, privirea.

După prima tură mirosul ierbii mă zgârie pe gât. Nu mă opresc, nu mă împiedic, nu cad. Alerg ca să pot alerga în continuare. E simplu.

În clipa asta sunt în drum spre parc. Tocmai am traversat şi văd lângă intrarea dintr-o curte o fetiţă de 5-6 ani. E şatenă închis şi se mozoleşte cu ciocolată, cârlionţata. Genul de copil care îţi sparge geamurile cu privirea dacă nu-i iei îngheţată asortată. Mi-a plăcut drăcoaica.

Fac 10  paşi şi simt ceva pe picior. Mă opresc şi întorc capul. Era o nuia iar la extremitatea ei se afla agăţată într-un rânjet însăşi maimuţica.

Alergase după  mine dar nu mă lovise efectiv. Fusese mai mult ca o atingere de baghetă.

Îmi scot o cască pentru că văd că îmi vorbeşte: „cât e ceasul?”.

Scot telefonul din buzunar: „şase jumate”.

Îi sclipesc ochii iar zâmbetul îi e mobil ca un arc de dormeză: „mulţumesc, zâno”.

Mi-a îngheţat sângele în vene; mi-am amintit că în altă viaţă îmi zicea altcineva aşa. Mi-am pus casca la loc dar în capul meu replica rula, nu se mai termina, nu mai terminam eu să o aud. Cuvântul „zâno” îşi scosese colţii la mine. Am închis ochii şi m-am prefăcut că nu simt muşcătura.

Alerg des.

Alerg în cerc.

Uneori, alerg ca să îmi amintesc, alteori ca să uit.

De cele mai multe ori, alerg pentru simplul fapt că pot.

„Târgul de felinare” este o carte de poezii scrisă de un domn, poet, necunoscut şi erou în felul lui, ca fiecare dintre noi.

Dedicaţia zicea aşa: „Domnişoarei Ana-Maria Iana. Să-ţi fie visul plin de lumină, fragi şi îngeri. Slatina, 2004, iarnă lipsă”.

O citesc ca pentru prima dată; nu o înţeleg şi mă simt uşor stingheră … de parcă aş privi cuvintele din spate şi le-aş vedea toate imperfecţiunile: virgula de la ş, cratima dintre ana şi maria.

Undeva în tine e o cratimă pusă prost care separă, care uneşte, care amestecă totul cu neruşinare. Mă priveşti curios de parcă aş azvârli cu spiţe în tine … spiţe de bicicletă căzută iar juliturile de pe genunchi cât podul palmei…

Ce i-o fi venit să mâzgâlească tâmpenii pe carte? Dedicaţia a scris-o pentru el. Nici pentru mine şi nici pentru cine işi imagina el că sunt. Cu intenţii bune, evident. Un text pe care s-a gândit că l-ar scrie un poet ca cel care încerca el să devină. Ca atunci când eşti într-a şaptea şi îţi exersezi semnătura chiar dacă încă nu ai aflat cine eşti.

După ce am citit-o, am lăsat coperta să alunece la loc pe foaie ca într-un sărut discret.

„Ce copil!”. Mă gândesc la domnul poet bineînţeles. Tu eşti complex şi nesigur, departe de a mai fi copil. Nu te încrunta. N-am zis că e rău. Şi nici bine nu zic că e. “I’m not young enough to know everything”.

Când l-am cunoscut în iarna aia am aflat că se ştia cu tata şi că îmi jurizase în primăvară nişte chestii pe care la ora aia le numeam poezii.

Mă obsedează următorul fragment scris de el:

„Motanul torcea ca o certitudine,

Nu aflase sau pur şi simplu nu-l interesa,

Ea nu mai era,

Nu ştiu dacă eu…

Dar toate celelalte lucruri îmbrăţişate

Sărutau pe gură liniştea.”

Nu ştiu dacă scrie bine dar scrie frumos.

Dacă m-aş întâlni cu el din întâmplare, l-aş întreba de tine. Întotdeauna mi-am imaginat că el te-a inventat. Cu un singur scop: să vii foarte aproape, să stai o vreme şi apoi să te rătăceşti în decor ca înainte de serbare.

Şi să şopteşti în cortină:

- Pe plic nu scrie unde o găsesc. În fond, nici nu ştiu cine e domnişoara…

- Eşti sigur?

- Nu ţin neapărat să fiu sigur.

- Atunci du tava la recuzită iar cu scrisorile spală-te pe cap. Sau vezi şi tu cui i le dai …

- mda … în fond, cât de folosită poate fi o scrisoare nedeschisă?

- nici nu-ţi imaginezi.