recitiri.ro

Să ne lăsăm descoperiţi de tainele luminii
şi să scuipăm din miezul lumilor de ieri,
ne-om îngropa în lacrimile-nţelepciunii
până uităm pe veci cum e să pieri…

Candva m-a mangaiat
femeia desertului meu.
Necuprinsele taine
stau marturie
incrustate-adanc
nu printre pixeli
si nici pe trupu-ti gol…
Miroseam batai de inimi,
sarutul noptilor
ne incalzea,
scriam eternitatea-ntr-o privire.
Lemnul,
el iti va fi
mereu fidel.

Miros de iarnă vişinie,
cu font boldit spre cenuşiu
şi îngheţat pe nări,
mi-a reumflat plămânii
într-o idilă de noiembrie.
Reţele cristaline ascunse pe retină
stocheaza visele antichităţii
în fiece instinct primar.

Eu poate nu ştiu a trăi adevărul
dar nici nu vreau să-nvăţ a muri vreodată,
căci sunt viu stingher spre stele,
cuvânt icnit pe sânul mamei mele,
un spaţiu mic pe-o pată colorată,
mărul.

 
Mai lasa-mi un minut
intr-o secunda a sarutului destin
sa ma caut,
albind cu gandul mereu tanar,
fara gerunziu si totusi prezent.
 
Ah! zi-mi cat de viu l-ai simtit?!
Arunca-mi vorbele din nou,
paralizandu-ma-ntre sine.
A nins cand trebuia,
desi doream sa ninga mai devreme, nu?
 
Timpul? El a trecut prin noi
si s-a oprit
orbit
intorcandu-si cetile
spre ce a rasarit in spate.
Da!
Intr-un trecut ce vrea sa fie [...]