- Sarut mâna…

- Bună ziua, zice coana Zena  strâmbând din nas. Iese grăbită şi urcă scările şontâc-şontâc…

- Ce-o fi având? întreabă domnul inginer.

- Ei, nu ştiţi? Va fi şedinţă de scară. Nu toată lumea e de acord să se facă acoperiş pe bloc – zice vânzătoarea cu un zâmbet ironic în colţul gurii.

- Şi… cine nu e de acord? Încearcă domnul inginer să capete informaţii…

- Păi… coana Zena zice că ea nu e de acord să se folosească banii din chiria pe magazin pentru aşa ceva… că, mai bine s-ar împărţi la fiecare familie… că şi dânsa are dreptul… şi-apoi, dacă vrea, îşi aduce un scaun în magazin şi stă toată ziua aici, că-i umblă…

- Da? Şi mai cine nu e de acord?

-  Ei, cine… toti de la etajul unu… “Cine stă la patru, să-şi facă acoperiş, doar n-o să le fac eu din banii mei… pe mine nu mă plouă”

După cum se maimuţărea, se vedea de la o poştă că era vorba de Milica, vecina coanei Zena.

- Acum îi ţinea partea, zice vânzătoarea râzând… Mai acum câteva luni se făceau curve, în gura mare, pe scară… hahahaha….

- Mulţumesc, tanti Lena, zice domnul inginer. Ia pâinea şi dă să iasă . În prag, Zoli baci.

- Ce faci vecine?

- Acum am venit de la serviciu. Dumneata?

- Jól, köszönöm. Ai citit anunţul? Şi arată înspre afişier.

- Aaaaa, şedinţa? Mi-a zis tanti Lena. Şi când va fi?

- Păi la ora 8, să vină toată lumea acasă, zice coana Zena…

- Aşaaaa… păi, Dumneata ce părere ai?

- Eu zic că un mă bag… şi aşa coana Zena zice că ce dacă esti inginer… ce, toată lumea trebuie să facă ce zici Dumneata?

- Bine, Zoli baci, om vedea… eu mă gândeam să facem ceva util cu banii.

- Aşa zic şi eu, dar nu cred că vin la şedinţă, am o trebă în oraş… Na, akkor jó. Viszontlátásra!

- Viszontlátásra, Zoli baci…

Un copil se tot întreabă:
Doamne, cum se poate oare
Cerul ca să cearnă iară
Mii de stele căzătoare?

Face-un pas, apoi ascultă…
Zâna albă îi şopteste:
Taina iernii-i neştiută
Vino, hai şi bulgăreşte!

Şi copilu-ntinde mâna
Şi-i uimit că poate prinde
O steluţă… şi-ncă una…
Bucuria îl cuprinde.

Fericit stă şi priveşte
Roiul alb de stele care
Îl îmbie să se joace
Nu să meargă la culcare.

Mama-n prag îl strigă dulce:
Vino iute, acuşi-acuşi
Iarna încă nu se duce
Mâine mergi la săniuş…

Am recitit de curând gândurile pe care le-am scris acum câţiva ani, pe vremea când la numai doi ani de la Revoluţie făceam un prim bilanţ al realizărilor mele dar şi conştientizam pentru prima dată că ”ceva” îmi lipseşte. Iată ce scriam la vremea aceea…

“Cine s-ar fi gândit că la numai 4 luni de la data în care am scris ultima dată în acest caiet, la 22 decembrie 1989, istoria românilor se va schimba?. Intervenise în viaţa noastră o schimbare după care tânjeam cu toţii. “Dictatorul” a căzut, împreună cu tot clanul lui care ne-a otrăvit zilele, nopţile şi cele mai intime gânduri. La ora la care scriu, toate acestea sunt deja istorie. Au trecut doi ani aproape şi greul se pare că de abia începe. În ceea ce mă priveşte această “revoluţie” mi-a adus, mie si familiei mele, câteva împliniri profesionale. În rest, nu am cu ce să mă laud. Zilele trec la fel, monotone, tinereţea trece şi ea. Mă zbat în fiecare zi, de dimineaţă până seara, în cadrul aceluiaşi program: servici, cumpărături, lecţii cu fiul meu, culcare… Se pare că nimic plăcut nu vrea să ne tulbure monotonia zilelor.

Şi uite aşa, a mai venit o toamnă pe care nu o mai percep la fel ca în adolescenţă sau în vremea studenţiei. Farmecul anotimpurilor a încetat să mai existe. Zilnic privesc pe geam şi văd acelaşi peisaj: blocuri de beton şi maşini care-mi zdruncină nervii cu zgomotul lor.

Mi-aduc aminte cum, în copilarie, în oraşul meu natal, Câmpulung Muscel, descifram semnele de început ale fiecărui anotimp.

Primăvara începea cu topirea zăpezii şi gheţii pe “coastă” (casa noastră se găsea pe o colină, aproape de centrul oraşului). Spărgeam gheaţa, împreună cu tata şi ne bucuram că deja putem coborî cu maşina în oraş – lucru imposibil pe perioada iernii, din cauza alunecuşului. Apoi urmăream cu nerăbdare ivirea colţului ierbii şi a toporaşilor. Ştiam că dacă în grădină au aparut gingaşele şi frumos mirositoarele floricele albastre, înseamnă că primăvara a sosit. La 1 Mai erau zarzării înfloriţi… Parfumul lor amărui îmi dădea sentimentul de puritate, curăţenie şi reînnoire. Eram fericit. Începea sezonul florilor. Vremea se încălzea treptat şi totul părea plin de voioşie.
Primăvara devreme, era perioada curăţeniei în curte. Strângeam cu grebla frunzele moarte şi apoi totul se mătura cu mătura de nuiele. Mirosea a pământ reavăn. Iarba începea să crească, păpădia îşi deschidea, apoi, căpşoarele gălbui-pufoase, iar pe masă, în vază, aveam crenguţe de “mâţişori” sau “pisicuţe” cum le ziceam noi. Era colţul meu de lume, pe care-l iubeam , în fiecare an cu aceeaşi pasiune… eram acasă şi mă simţeam bine.

Semnele verii? – Trandafirul din faţa ferestrei, margaretele de pe deal, plimbările făcute seara, pe “Grui”, la apusul soarelui… Toate acestea mi-au înseninat copilăria şi adolescenţa. Ce putea fi mai plăcut decât să stai în şezlong, la soare sau la umbră, cu o carte în mână, în curtea casei părinteşti, aşteptând, fără griji, să se întâmple… nimic, dorind cu ardoare ca acele clipe să dureze veşnic…

N-am să uit niciodată plăcutele clipe petrecute cu prietenii mei, bucureştenii, ce veneau la Bunica, în fiecare vară. N-am să uit după-amiezele în care mergeam pe Grui să urmărim apusul soarelui, ritualul mareţ al astrului vieţii. Mi se părea drumul lung şi plăcut, imaginaţia îmi zbura liberă peste ridicăturile şi văile crestate de pârâiaşe şi flancate de brazi tineri. Eram cu ei, dar totuşi singur, cu gândurile şi trăirile mele. Locul de unde priveam era un vârf de deal. Jos, se vedea albia unui râu, de cele mai multe ori secat, iar departe, în zare, un munte, la poalele căruia se întindea un sat. Tăcerea era prietena noastră. Priveam cu toţii în linişte, fără să vorbim. Nimic nu tulbura liniştea şi măreţia evenimentului. Soarele era mare, roşu şi priveam cum încet, încet, dispărea parcă în spatele muntelui, ducând cu el ceva din sufletul meu… Era o privelişte unică, impresionantă. Mă întorceam trist, tot uitându-mă în urmă, la spectacolul prea curând terminat. Aş fi vrut ca drumul de întoarcere să fie de zece ori mai lung. Culegeam flori de câmp, pe care jumătate le puneam întotdeauna la troiţa de la răscruce, iar jumătate le duceam acasă, pentru mama. Pe drum, mă legam sufleteşte (se vede că pentru toată viaţa) de grădina cu cireşi amari a lui Călcâi, de pârleazul de la inrarea în parc, de casa doamnei Rizoiu, de poarta din spate a parcului şi de “cine vine al lui mămica” cu care mă întâmpina mama de fiecare dată…

Toamna… îmi plăcea să mă plimb prin parc, printre frunzele colorate ale castanilor, pe lângă băncile pline de îndrăgostiţi… Adoram foşnetul frunzelor uscate, pe care îmi plăcea să le răvăşesc cu piciorul şi să le aud poveştile pline de un înţeles numai de mine cunoscut.

Iarna copilăriei mele… cu derdeluşul plin de copii gălăgioşi, cu zăpada ce sclipea noaptea, sub lumina lunii, în mii de steluţe… cu tăiatul porcului, cu stropul de ţuică fiartă îndulcită cu zahăr şi aromată cu coajă de portocală din care aveam voie să gust, cu dimineţile în care mă trezeam cu nasul direct pe geamul rece ca să văd cât a mai nins… Şi ce bine că a nins! Aveam voie să fac pârtie până la poartă şi în plus, încă o porţie de săniuş! Cu Moş Crăciun, cu sacul plin, în persoana unchiului din partea mamei (pe care oricum l-am dibuit cine e, dar m-am făcut că nu pricep) care aducea bradul gata împodobit, în seara de Crăciun. Nu pricepeam eu cum întotdeauna numărul poeziilor pregătite de mine coincidea cu numărul de cadouri ce le avea în sac… De unde ştia el câte poezii ştiu eu? Şi… Doamne! câtă groază când mă chema să vin la el în braţe să mă sărute… “nu…că me fică de tine!”

Lumea mea era plină de bucurii, de vise frumoase, dar aproape închisă pentru alţii. Puţini mă ştiau aşa cum sunt… mama era cea care ştia, simţea trăirile mele şi mă iubea pentru asta.

Toate acestea îmi lipsesc acum. Legătura mea cu natura a fost brusc întreruptă, odată cu plecarea de acasă. Oare de ce nu am mai reuşit niciodată să revăd locurile, copacii, dealurile, apusul soarelui, atât de iubite în copilarie? Atât de mult să mă fi schimbat? Anul acesta am tânjit atât de mult să le revăd, pentru a prinde puteri, pentru a simţi că trăiesc. Oare natura mă pedepseşte că am părăsit-o? Şi totuşi, de ce nu a fost vreme frumoasă anul acesta la Câmpulung? (6 octombrie, 1991)”

…de câţiva ani am schimbat locuinţa. Mi-am refăcut colţul meu de natură. Acum am din nou şezlongul meu (puţin mai modern), în care stau şi privesc, în puţinele clipe libere, cerul senin, frunzele din copaci, florile din grădină şi porumbeii care şi-au făcut cuib în prunul din mijlocul grădinii. Soţia mă priveşte cu dragoste, ne iubim ca la început… fiul nostru e student… suntem mândrii de el. E frumos la noi, acum văd din nou semnele anotimpurilor… Totuşi, lipseşte ceva… oraşul natal, apusul soarelui? Poate… Sau…poate copilăria?

Pot insa sa va impartasesc doua din “practicile” la care la mine in proportie de 90% dau rezultate.

Sa luam un exemplu de vara… udatul gradinii… Se scoate furtunul, se monteaza la instalatia de apa, se uda bine gradina de zarzavat. Se scoate al doilea furtun, se prelungeste cu primul, pentru a putea uda si rondul cu flori din fata casei. La finalul operatiei se strang toate furtunele, se pun la loc si in mod sigur, in cel mult o jumatate de ora incepe ploaia. Nu injurati, nu va ganditi ca fir-ar sa fie, ca mai bine faceam altceva in timpul asta, ploaia e buna, racoreste si purifica atmosfera. Ce daca ati facut un pic de sport…

Al doile exemplu, valabil pentru toate anotimpurile: spalatul masinii.

Asa un noroc ca al meu, mai rar… astazi am luat din nou teapa! Ce-mi zic? Iata astazi este senin, soarele straluceste, bate putin vantul, dar ce conteaza? Ultima data cand am spalat masina, nici nu am ajuns acasa, ca s-a si pornit ploaia. Atunci mi-am zis ca eu sunt de vina, ca nu m-am uitat pe cer, sa estimez cum va fi vremea, ca n-am fost atent la meteo, ca…ma rog, asta e! Asa ca ma duc tinta spre spalatorie… ma reped direct in boxa (culmea, era liber, nu era coada… Uraaaa!). Ies si comand, plin de hotarare: “Interior-Exterior-ceara… ” Gata Sefu’ “zice baiatul, care a si pus mana pe “pistolet”… am sesizat un zambet subtil pe care atunci nu mi l-am explicat. Cand totul a fost gata, platesc si multumit de calitatea “lucrarii” imi iau la revedere de la baiatul din boxa, caruia ii strecor in buzunar o mica “recompensa” pentru zelul cu care freca noroiul de pe capacele rotilor… Baiatul se uita la mine cu acelasi zambet subtil… apoi se uita la cer… ma uit si eu… simt racoare pe sira spinarii. Pe cer nori negrii de ploaie! Cum e posibil? Trebuie oare sa schimb spalatoria? Ala micu’ din boxa e vrajitor? Nu se poate… Cu gandul la toate astea ma grabesc sa ajung macar acasa… dar nu… la mijlocul drumului se porneste o ploaie torentiala, apoi lapovita…apoi ninsoare… Doamne!!! Toate dintr-o data!

…asadar… ce paparuda… ce “sfantulica”… e deajuns sa duc masina la spalat… vine sigur ploaia…

Vantu-o ia, o poarta-n brate
Si-o aseaza-ntre surate
Cand pe cer, un stol de rate
Se grabesc spre tari uitate

Codrul si-ambracat vesmantul
Colorat, apoi in soapte
Vantu-acopera pamantul
Cu un strat de frunze moarte

Un stejar batran priveste
La minunea colorata
Veveritei ii sopteste:
“Toamna asta-i minunata!”