Un loc in care se ingroapa si oameni, si case

Autor: Camelia Tabacu

Peste crucile strambe din cimitir se zareste un pustiu de lunca. La marginea pustiului, creasta unei paduri despuiate de frunze prin care serpuieste panglica de ape a Ialomitei.

Glia acoperita cu fasii de zapada si chiciura, argintate de razele plapande ale soarelui, a ramas singura companioana permanenta a bisericutei batrane asezate, in urma cu aproape 200 de ani, la marginea satului Panduri (initial Paduri, astazi parte a comunei Axintele, IL). Cu trecerea timpului, minusurile demografice au mutat marginea putin cate putin, astfel incat satul propriu-zis e, de la an la an, tot mai departe de bisericuta sa.

Gospodariile din apropiere au disparut la scurta vreme dupa ce batranii truditori s-au mutat rand pe rand in tintirimul crucilor strambe. Pamantul hulpav a inghitit, felie cu felie, casutele cocosate din paianta, acoperind urmele cupiditatii sale cu maracinis. Aici natura dicteaza arhitectura locului! Pana si clopotnita e inclinata intr-o parte, fie de asprimea vanturilor care isi sufla cu putere gerurile de la est, fie de indolenta mesterilor locali care, asa cum le sta in fire, nu s-or fi ostenit indeajuns sa infiga bulumacii temeinic in pamant.

E o margine de sat si de viata unde o lumea nestiuita isi ingroapa sub tarina zgomotele si toate urmele trecerii sale discrete printr-o asezare minuscula din Baragan. Un taram care agonizeaza si devine, cat amintirea il pastreaza nediluat, ideal pentru proiectarea cosmarurilor nocturne. Copaci batrani cu trunchiuri groase infipte ca niste gheare in pamantul vascos, garduri putrede cu sipcile smulse, fantani pe fundul carora bolborosesc maluri vascoase, cu ghizduri din care vanturile musca bucata cu bucata, cu galeti al caror fier e rontait centimetru cu centimetru de apetitul frenetic al ruginii. Un loc in care, ca intr-un descantesc stravechi pentru alungarea deochiului, nici cainii nu latra, nici cocosii nu canta. Bisericuta ar fi pierit si ea de n-ar fi fost parintele Bogdan. Dar asta e o alta poveste pe care o voi depana curand cu binecuvantarea sfintei sale…

Glodul din cimitir, inasprit de gerul noptii, se inmoaie si isi agata cleiurile de cizme. Dar nu ma tem pentru ca am cizme noi din cauciuc iar “Animal”-ul inscriptionat in dreptul calcaiului luneca neinfricat, desi e supt cu lacomie de foamea vascoasa a pamantului. Si cand ai zice ca gata, l-a inhatat, “Animal”-ul se opinteste, se ridica in aer, planeaza si se infige intr-un loc mai putin ostil, acoperit ici-colo cu smocuri de iarba (inca) verde.

Iar fiecare pas ma duce tot mai aproape de zidurile fantomatice ale unei case cu ferestre fara geamuri, cu usi cazute, o casa cu pridvor din lemn, sculptat cu migala, care isi striga prin toate crapaturile neputinta de a rezista chemarii mieroase cu care pamantul isi atata foamea. Si urletul ei reverbereaza in gradina din fata nefiresc de verde si umple toata valea. Ma cutremura o jale care e cu atat mai zguduitoare cu cat la poarta cu scanduri lipsa sau rupte de la jumatate, zaua unui lant e agatata intr-un ciot de cui mancat de rugina. Ca si cum stapanii zidurilor jupuite, de care buruienisul se apropie amenintator, se vor intoarce curand sa puna ordine in ograda. O iau agale catre satul sambetelor mele – doua ulite mai incolo – incercand sa-mi urnesc totodata si gandurile care se incapataneaza sa se mire continuu de lantul care atarna cinic la poarta si sa se intrebe prosteste “Cine l-a pus? Cine l-a pus?”. Si nu stiu daca pustiul de afara e mai mare decat pustiul dinlauntrul meu…

Fetiș

Stoian stă pe balcon, rezemat de balustradă, mestecând în colțul gurii o țigaretă Lucky Strike. A schimbat de curând țigările, are el impresia că așa pare mai bărbat, mai viril, că aduce cu acei cowboy vânjoși, curajoși, bruneți, nerași, cu zâmbet frumos, dintr-o reclamă de demult. Dar el nu seamănă cu personajele pe care și le imaginează din spotul publicitar făcut de fapt pentru Malboro.  Stoian nu stă bine cu memoria, este mărunt, îndesat, cu ochii prea apropiați pentru chipul său fără vreun rid, cu nasul puțin borcănat și buzele groase. Este blond, cu sprâncene și gene blonde, până și părul din nas este galben. Își scoate țigarea din gură, o rotește între degetele sale groase, cu unghii boante, și o privește în timp ce oftează.

Se uită în spate, spre dormitorul sărăcăcios mobilat, și o urmărește pe Lucica cum își împachetează lucruri. ”Și măgar, și ciudat. Picioare, tălpi, degete, iar picioare, iar tălpi, iar unghii, am devenit un picior! Un picior! Nu vede cât de nurlie sunt, nu vede ce fripturi și negrese prepar, nu vede că numai eu fac cumpărăturile, nu vede câți bani aduc în casă, nu vede că vreau copil, nu vede când vin de la coafor! Nu, el vede că nu mi-am tăiat unghiile de la picioare așa că, ce face? Ce face? Tânjește la degetele alteia! Nici măcar nu erau date cu ojă roșie, nici măcar atât! Ia, să iau și prosoapele astea, că eu le-am cumpărat. Da, iau și pasta de dinți, și ce dacă a cumpărat-o el? Și bureții de bucătărie. Da, și zacusca de la mama”.

Lucica e furioasă. Stoian e confuz. Pe de o parte, o pereche de tălpi, nu tocmai fine, ce este drept, vor dispărea din viața lui. Pe de altă parte, se pare că universul întreg al gleznelor fine, al pantofilor cu toc înalt și cu puțină platformă – nu contează culoarea – al mirosurilor de degete proaspăt spălate și al unghiilor proaspăt date cu ojă i se deschide în față. Nu va fi subjugat unei singue perechi de picioare, ci el va subjuga lumea membrelor inferioare. El, Stoian! Gândind așa, parcă se mai destinde, parcă îi mai trece golul din stomac, începe să tragă puternic aer în piept. Aruncă mucul de țigaretă peste balustradă, pe mașina vecinului, nespălată de vreo două luni, moment care corespunde cu cel al ușii trântite de furioasa și nurlia Lucica.

Stoian intră în dormitor, după ce închide ușa de la balcon. Este singur, camera e goală, e liniște, atâta liniște. Dar nu îl sperie acest lucru, ci îl face să răsufle ușurat. Se uită prin camera sa de parcă o vede pentru prima oară. Ar vrea să dea drumul la teveul Panasonic de pe măsuța sub formă de picior, din lut, pe care el cu mâinile sale mari, cu unghii boante, l-a făcut acum doi ani. Pe Teve stă telecomanda și o scrumieră sub formă de botină cu toc, pe care nu a folosit-o niciodată, scrumieră furată cu ceva timp în urmă de pe masa din fața unei crâșme din centru. Se trântește în patul cu lenjerie galbenă, pictată cu mici pantofi roșii, cumpărată de ziua lui, dintr-un exces de iubire, de Lucica. Credea că dacă îi astâmpără poftele de picioare, chiar și printr-un așternut de pat care a costat mai mult decât o țineau pe ea buzunarele, Stoian nu va avea pofte noi, nu va simți nevoia atât de acut să atingă, să miroase alte și alte picioare.

Stoian se trântește în pat. Își pune mâinile după cap și privește tavanul. Din tavan coboară nu o lustră sub formă de gheată, cum poate e de așteptat, ci un bec simplu agățat de un fir. Becul începe să pâlpâie, iar Stoian șuieră printre dinți un scurt Paștele mă-ti. Ar vrea să se ridice din pat, să se ducă la sertărelul din bucătărie și să ia un bec de 40 de volți, nou-nouț, să apuce tamburelul de la masă și să schimbe nenorocitul ăla de bec care pâlpâie și care devine chinuitor ca picătura chinezească. Ar vrea asta, dar nu se poate mișca din poziția sa inițială, fiindcă o toropeală nebănuită îl îmbrățișează mai ceva ca o ibovnică plină de dorință și patimă. Stoian cade într-o visare precoce, care îl cuprinde așa, cu ochii săi spălăciți deschiși, pironiți în tavan, cu privirea uitătă la becul pe cale să se ardă.

Visarea îl aruncă pe blondul Stoian într-o sală de bal, cu un candelabru mare coborând trufaș fix din mijlocul tavanului pictat cu chipuri de îngeri bălai. Sala este plină ochi de doamne subțirele care se mișcă delicat pe un cântec în surdină, un cântec domol care te invită să fumezi cu nesaț o țigaretă de foi pe un divan moale. Iar el, fetișistul, este un cățel mic la picioarele acestor doamne, un cățel cu limba scoasă, dând cu coada repede în dreapta și în stanga, apoi în stânga și în dreapta. Stă la picioarele lor, a acelor doamne elegante și distinse, și le miroase. Trece cu nasul umed pe lângă sandale cu barete fine și ștrasuri, unde se oprește asupra unghiilor lungi, fie roșii, fie French. Miroase călcâie fine, frecate riguros cu piatra ponce, adulmecă degete subțiriri și delicate, cu piele fină și mirosind a vanilie sau a petale de trandafir. Vede pantofi de toate culorile cu crăpătură delicată în față, numai cât să se vadă ispititor unghia roșie a degetului mare. Adulmecă botine din piele fină, cu șiret și toc înalt. Îi plac atât de mult botinele, pentru că dau farmec și mister piciorului. Vrea să îl vadă și nu poate, vrea să îi simtă mireasma și nu poate, totul ține de imaginație, piciorul ia forma pe care o vrea Stoian, pe care și-o dorește. Stoian cățelul se entuziasmează într-atât în fața perechei de botine din piele neagră, fină, încât tot corpul începe să-i tremure, dă din coadă rapid și nervos, ochii i se umezesc, ridică lăbuța din spate și un jet subțire de urină caldă țâșnește pe frumoasele ghetuțe ale cucoenei fără chip – căci fața nici nu mai contează. Dar cucoana simte, se enervează și, intrigată, dă un șut cățelului Stoian, cu atâta violență încât aceste zboară prin aer, fiind trântit de perete. Moment în care Stoian-omul se ridică din pat panicat. Clipește de câteva ori nedumerit, își scutură ușor capul, se freacă cu palmele lui mari pe chip, de parcă s-ar spăla pe față și își dă seama că are o poftă nebună de picioare. Trebuie să vadă, să simtă, să facă ceva căci altfel înnebunește. Se ridică brusc din pat, apucă haina din cuier și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.

Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.

Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.

Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva….orice, cumva, acum.

Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?

Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.

Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!

Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”

Cântec rece (sau Coldplay)

Când simţi întunericul muscându-ţi piciorul, şoseta ta îi rămâne în gură şi tu scapi… din nou. Când plămânii îţi explodează în palme şi inima ţi-e cât un purice sau mai mică decât un păduche, ţi-ai da viaţa pentru o fântână de rouă brăzdată de o viţă nobilă. Îngenunchezi cu speranţa pe buze şi crezi în viaţă şi în moarte mai tare decât in tine. Nu-ţi mai asculţi gândurile ci îţi umplu pavilionul urechii greieri de cristal şi cântă…aşa cum n-au cântat pentru nimeni, la viori de muşcate cu arcuş de diamant. Ţi-e milă să îi opreşti, ţi-e frică de ce s-ar putea să auzi.

Mirosul de migdale cotropeşte celulă după celulă, poliesterul până şi bumbacul.

Silă, un strop de silă te mai salvează din când în când, la fel cum lipsa durerii nu prevesteşte însănătoşirea. După o gripă puternică, o pneumonie sau o durere de măsea, vezi fiecare zi vibrând în culori proaspete şi sunete curate…

Simţi uneori nevoia să te ascunzi în căştile mari cu muzica preferată, în chitara ta acordată cu inima , în cartea care te-a alinat la ultima despărţire sau pe care ai citit-o alături de cineva drag, în peisaje care nu te lăsau să îţi pierzi credinţa.

Bucură-te, ai putea să fi închis ca o stâncă în propriul corp sau minte, ai putea fi mai singur decât un vârf de munte sau mai uscat decât un perete vechi. Ţi-e greu , mai greu decât ţi-a fost ultima dată? Fii fericit, cineva crede că ai devenit mai puternic şi poţi suporta mai mult.

Caută-te în oameni, nu în tine când te simţi mai plin decât o cupa cu venin. Aşează-te cu capul pe asfalt şi priveşte oamenii de la nivelul cel mai de jos ca să reuşeşti să te înţelegi, „capul plecat nici sabia nu-l taie”, te vei mira când o palmă va devenii mângâiere. Dacă tristeţea nu-ţi mai lasă o pală de somn şi ţie, priveşte-i pe cei care îţi caută privirea la fiecare colţ de stradă. Privind în ochii lor goi şi adânciţi în mormanele minţii, tristeţea ta li se va închina ca unor idoli.

Somnul în care te-ai părăsit de ani, nu ţi se potriveşte. Omului îi e dat să  trăiască nu să hiberneze. Doza de somnifere administrată zilnic cu precizie , e doar veninul ce se scurge în colţurile întunericului tău. Trezeşte-l pe cel ce doarme pe umerii tăi şi vei scăpa de o povară.

Înghiţită de aceeaşi eternă conştiinţă îmi plâng de milă şi de dor. Lipseşte, dar ca o bucată ce nu poate fără cealaltă despărţirea nu ne e eternă , nu în ani ci în kilometrii te măsor. Ţi-s secundele stăpâne şi zâmbetele mele toate le plătesc pentru al tău. Numai el mi le aduce înapoi.

Priveşte-ţi podul palmei şi vei găsi calea de a spera pentru doi, priveşte-ţi fruntea şi vei găsi toată dragostea din lume ascunsă. Printre genele tale ar putea trăi mii de ego-uri ce se hrănesc din zâmbetele tale sau din lacrimile tale, aşa că nu le lăsa flămânde. Ridică-ţi ochii spre cer când aşteptările celor din jur sunt prea mari şi vei vedea măreţia. Speranţa?

O găseşti mereu pe umărul drept, acolo unde îţi laşi prietenii să plângă şi duşmanii să te judece. Nu te limita şi vei găsi adevăratele limite ce se vor impune singure fără ca măcar să îţi dai seama.

Fii, şi va fi mereu de ajuns dacă şti să trăieşti.

Portret

Aici sunt eu
Dincolo de mine nimic,
Caut spaţii frânte şi curbe de timp
Omniprezenţa nu înseamnă să fii în toate,
ci toate să fie în tine.
Mă las vânată, să ard pe rugul celor care cred.

Spune-mi ceva,
Ce ştii doar tu despre mine,
Inventează-mă,
Uită-mă şi creează-mă iar,
Până am sa fiu
din nou

ceea ce trebuie.

invocaţie de toamnă

mai vino toamnă, şi-ţi tăvăleşte trupul prin vise,
vino să trecem prin porţi nedeschise,
să ne iubim nebuneşte şi mistic doar noi,
de ploaie, de plânset, de râsete goi.

du-mă în sus şi afundă-mi sufletul in infinit,
să mă simt uitat de timp şi neiubit,
doar tu să mă iubeşti, în frunze arse-ascunsă,
doar tu, doar tu, minune nepatrunsă.

mai vino s-alergam prin galben, ca leii-nfometaţi,
şi pradă să ne fie doar sori neinventaţi…
revino toamnă dulce, chiar dacă mă-ntristezi,
sădeşte-n mine ploaie şi iarba şi livezi.

revino-n frunze sparte, minune adorată,
să ne iubim feeric, o dată şi-nc-o dată.
să ne iubim aşa cum nimeni nu mai poate,
nimic să fie-ntre noi şi noi să fim în toate.

Eseu impotriva abstractului

(O piesă de teatru ce nu ar trebui niciodată jucată)

Motto:

“La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era concret…
Parcă îl şi văd, stând acolo, marele nimic.
Şi din el ieşeau alte cuvinte, ca dintr-o peşteră adâncă…”

Decor: -
Personaje: ea, el, alt el, ele
Spectatori: eu, tu

Scena 1

El: Aaaaaaa….!!!
(această vocală trebuie să fie cea mai deschisă cu putinţă, astfel încât să încapă într-însa foarte multe altele; la început lent şi cu o voce joasă, spre sfârşit acest a trebuie să fie înalt şi înţepător, încât publicul cititor să se întrebe ce mare durere, uimire sau suferinţă i-a fost produsă personajului.
Personajul trebuie să se uite în partea dreaptă sus a sălii, arătând chiar cu degetul în acea direcţie. Spectatorii îşi întorc privirea într-acolo, timp în care pe scenă apar ele, ea şi alt el).
Alt el: Hmmm…
Ea: Hmmm…
El: …sunt un erou, la naiba!
Alt el: Ooo….da!
Ea: Daaa…
El: Don Quijote e nebun!
Ele: Don Quijote e nebun!
Alt el: Cine e Don Quijote?
El: Un nebun!
Al el: Un nebun!!!
Ele (privind uimite unele la altele, întrebându-se fiecare în gândul ei cine e don quijote şi de ce e nebun? Întrebându-se fiecare în gandul ei cine e el şi de ce e erou, întrebându-se fiecare dacă durează mai mult de 80 de minute până la terminarea piesei, când vor pleca acasă la ele unde le aşteaptă soţii lor şi copii lor şi viaţa lor): Un nebun!!!
El: Eu vreau să lupt cu morile de vânt, ştiind că sunt mori de vânt!
Ea (da, acea EA, care nu se gândea cine e don quijote şi de ce e nebun, cine e el şi de ce e erou, dacă piesa durează mai mult de 80 de minute): Aici nu sunt mori de vant!
Ele (uitând să se mai gândească la ceva, puţin speriate de siguranţa ei, puţin obosite de repetat de atâtea ori aceasta replică): Nu sunt mori de vânt?
El: Luptele se pot duce oricând, oricum. Important e să ştii.
Alt el: Important e să ştii…
Ele (ies pe rând pentru a se duce în spatele scenei pentru câteva zeci de minute unde vor bea o cafea şi îşi vor aminti să gândească, să se gândească,  însa la ce ştiţi şi voi prea bine, pentru că la asta vă gândiţi şi voi în acest moment, că dacă nu riscăm nu facem nimic, că dacă mă opresc aici sunt multe care nu vor mai fi, iar tu, cititorule, pentru că eşti personajul naratorului naratorului, nu vei mai exista nici tu. Da, asa e, nu te grabi, o să-ţi placă de tine, esti un personaj fenomenal, nu iţi uiti niciodată replicile pentru că înveti de prea mult timp cum să faci să fii mereu la timp): Important e să ştii…
Alt el: Să ştii ce? (bineînţeles că El nu ştie să răspundă la această întrebare, de aceea e important să ştii, şi publicul ştie asta, dar nu ştie ce trebuie să ştie el, El.)
Ea: (spectatorii au văzut desigur că Ea nu a ieşit odată cu restul, a rămas gândindu-se , numai ca gândirea aceasta continuă o oprea pe loc, timpul ei murea, încremenea, şi se trezea mereu unde fusese cu mult timp înainte. Apoi trebuia să alerge, să nu mai se gândească, să prindă din urma tot, să închidă ochii şi să simtă doar. Ea vru să îi spună că trebuie să ştii când să nu lupţi, dar se opri, văzându-l atât de hotărât.)
El: Da, de lupte vorbeam, dacă nu există mori de vânt le voi construi eu. Voi dărâma acest copac pe care îl voi sădi chiar eu şi voi construi mori de vânt în acest loc în care nu există mori de vânt. Şi apoi  le voi   învinge  în mod sigur, pentru că le voi face înainte să fie slabe, mai slabe decât mine, pentru ca aşa se cade, să câstig eu, eroul vostru, să plecaţi veseli de aici, să fiţi multumiţi, spectacolul vieţii mele să fie şi spectacolul vostru.
(Să vă spun ceva, un secret…Mă gândeam să fie Ea personajul principal aici, dar m-am răzgândit, ea nu poate lupta cu lucruri concrete, ea e ocupată cu lupta ei cu timpul, câstigă şi pierde în acelaşi timp, aţi văzut şi voi.) Voi lupta, aşadar, dar nu înainte de a sădi această sămânţă.

In cautarea sufletului

Personaje: Zache (un nebun); Vera (o oarbă).
Decor: o peşteră întunecată, se văd doar feţele celor doi. Zache ţine o făclie într-o mână, iar cu cealaltă mână o ţine pe Vera de braţ. Vera este puţin în urma lui Zache.

Actul I

- Vera: Mai este mult?
- Zache: Aproape am ajuns.
- Vera: Crezi că o să pot să le văd sau să le simt?
- Zache: Ooo! Păi da cum! Normal că o să le simţi. Or să dea năvală peste tine! Să vezi cum or să dea năvală…
Or să vină de o să zici că-s…
- Vera(întrerupe): Dar este incredibil! Nu îmi vine să cred că mă aflu pe tărâmul sufletelor fericite!
- Zache: Nu încă! Nu am ajuns. Dar ne apropiem. Uite, acum am ajuns. Abia acum am ajuns!
- Vera: A! Am ajuns. Dar nu văd nimic!
- Zache: Eşti oarbă! Cum să le vezi?!
- Vera: Dar nu ar trebui să le văd? La câtă lumină spui tu că este în ele… Dar tu? Tu le vezi?
- Zache: Nu, nu le văd, dar ar trebui să fie pe aici, pe undeva. Doar se ascund de noi. (strigă) E cineva aici?
(răspunde ecoul) Aici, aici, aici… (Către Vera): Ai auzit? Mi-au răspuns! Sunt acolo, în faţă! Să mergem acolo. Hai!
- Vera: Ah! Ecoul acesta! Nu le-am putut auzi din cauza lui!
- Zache: Nu-i nimic. Acum ajungem la ele. Să vezi ce o să mai vorbim atunci cu ele. Şi să vezi ce o să ne joace!
- Vera: Cum să ne joace? Au picioare?
- Zache: De toate au: şi picioare, şi mâini, şi munţi, şi sori, şi frunze, şi ierni, şi primăveri. De toate au în ele.
- Vera: Hai, spune-mi, le vezi?
- Zache: Le văd doar cu jumătate de ochi.
- Le auzi?
- Zache: Cu un sfert de ureche.
- Vera: Dar acum? Acum le vezi? Că parcă ne-am mai apropiat acum.
- Zache: Da! Acum le văd! Le văd cu doi ochi şi le aud cu toate urechile. Ba nu! Chiar cu trei ochi, şi cu ochiul ciclopului, sau măcar cu monoclul lui.
- Vera: Şi… cum sunt?
- Zache: Sunt şi mici, şi mari; şi albe, şi negre; şi reci, şi calde; şi triste, şi …
- Vera: Cum? Sunt şi triste? Dar mi-ai spus că nu o să fie nici un suflet trist aici!
- Zache: Trebuie să fie şi suflete triste. Altfel cum ţi-ai mai da seama că celelalte sunt fericite?
- Vera: Deci sunt şi din cele fericite, nu?
- Zache (nehotărât): Daaa… sunt câteva…
- Vera: Doar câteva? Cum e posibil aşa ceva?
- Zache: Nu, nu sunt doar câteva. Sunt multe. Incredibil de multe. Abia avem loc printre ele.
- Vera: Chia aşa, Zache?
- Zache: Chiar aşa!
(Zache dă drumul mâinii Verei şi începe să alerge)

À bout de mots

“When we talked, I talked about me, you talked about you, when we should have talked about each other”(Michel Poiccard, À bout de souffle)

Vino cu toată liniştea ta dar nu te apropia, nu mă întreba nimic, nu-mi cere nimic şi nu aştepta nimic. Atunci îţi voi da totul chiar de ar trebui să împrumut de la alţii ca să am ce. Mi-e frică de tine cu neputinţa omului care, imobilizat, a văzut prea mult pentru că nu-şi putea închide ochii. Nu ştiu cine eşti şi mi-e teamă să aflu, să te cunosc, de ce să te cunosc? M-ai întrebat dacă vreau să merg cu tine la Roma ca în filmul acela cu “New York Herald Tribune, New York Herald Tribune!” ţi-aş fi răspuns că vreau într-o limbă în care Da seamănă atât de bine cu Nu încât nu ţi-ai fi dat seama ce am spus şi nu ar fi contat oricum. E doar un joc.

Un joc era şi când ţi-am spus să nu te îndrăgosteşti de mine chiar dacă cerul e alb, negru, verde sau albastru. Aş fi înregistrat asta pe un disc iar dacă l-ai fi ascultat vreodată invers, ai fi auzit cel mai groaznic mesaj subliminal: “Iubeşte-mă, iubeşte-mă, iubeşte-mă”, moment din care ar fi început să ţi se pară că toate păsările vorbesc în franceză iar oamenii în păsărească. Ce transformare dramatică în cotidianul tău. Aş fi inventat un dans pentru tine şi l-aş fi numit balet ţigănesc, tu în timpul ăsta mi-ai fi arătat cum se pregătesc vulturii pentru vulturoaice pe muzică grecească, până când trupurile noastre nu ar mai fi simţit nevoia de ele însele.

E prea simplu să cunoşti adevărul, lasă-mă mai bine să te învăţ liniştea, nu pe de rost, să fie nevoie să te mai uiţi uneori în tăcere ca să ţi-o aminteşti.

Soosh

Mi-am proptit scara

la poalele cerului

şi mi-am odihnit picioarele

pe marginea mării de nori.

Degetul mare a îngheţat ,

iar cel mic clocoteşte.

Dedesubt roşu, negru,

pensule înecate,

fotografii sepia şi

ziare pătate.

Maşini galbene , ruginite, americane

se dezintegrează în început.

Contururi de cărbune,

profiluri de sihaştri,

umbre de verde

şi de galben.

Toate umplu locul

dintre pielea capului meu

şi creierul brăzdat şi roz.

Greierii de lumină şi

gândacii de ceaţă

mişună în coatele

şi genunchii mei.

Mă întind pe spate

şi de aici… nimic nu mai e la fel.

4,3,2,1….

Fluturi argintaţi îmi vântură prin gene aripi mari de plută. Cenuşă de zmeu cade prin hornul ca o păstaie şi întunecă întreaga cameră. Timpul stă. Fuge. Stă din nou. Ca un casetofon mânuit de un copil ce se joacă. Bătrân. Tânăr. Adult. Amintirile se transformă în post-it pe un panou metalic. Îmi zgârie privirea.

Pe colţul mesei o ceaşcă fără toartă adăposteşte un cub de zahăr. Raiul şi iadul fierb în ceainicul de pe plită. Cântecele corului bisericesc şi-au prins notele în perdeaua vernil ; nu-şi pot elibera punctele , semnele, iar cheia sol mărşăluieşte ca un general fără armată. „stâng, drept, stâng…” Pe lambriurile din lemn tocat de carii, un păianjen şi-a ţesut spânzurătoare… la celălalt capăt o înaripată bâzâitoare îi ţine pânza.

Tapetul s-a desfăcut la colţuri încercând să îşi urmeze stăpânii. El mort în război, i-a împreună cu cei cinci copii într-un lagăr.

Pe faţeta cu patru cadrane lăcuite supuse de vernilul autoritar se desfăşoară imagini diferite. Un copil murdar de galben îşi numără degetele de la picioare ; o statuie de ipsos îşi întinde braţele spre văzduh ; balconul colorat de rufe întinse la soare şi ultimul cadra se lărgeşte cuprinzând întreaga casă.

Culorile generoase de mai devreme se transformă acum în sepia. În târgul ce pare decupat dintr-o poză cu bunici zâmbitori, se-aşterne la picioarele mele întreaga magie a necunoscutului. Dar paşii mei de uriaş străbat uşor târgul şi numai tristeţea de a fi nepotrivită mă opreşte să mă întorc.

Peisajul îşi schimbă din nou costumul. Strada pe care mă aflu acum bălteşte de oameni. Zeci de feţe schimonosite în grimase neştiute până atunci, bolborosind cuvinte fără înţeles pentru ei în încercarea de a consola inconsolabilul. De-a stânga şi de-a dreapta blocuri cenuşii , identice ca dinţii unui piaptăn vechi şi folosit. Numai că unul lipseşte , iar în oglinda lui, Vitali. Lacuri, deşert , puritate şi vinovăţie în ochi de copil.

I love New York.

Cerul îşi despică fruntea şi universul meu se prăbuşeşte.

Mă regăsesc pe divan în faţa ferestrei crestate în ceară. Afară se scrie a x-a simfonie. Sticla se transformă în vitraliu cu modele complicate. Din prag mă pândesc doi ochii albaştri şi cercetători. În mâini poartă vulcan de smoală cu gust de flori de noapte zdrobite cu iasomie. Aceeaşi ceaşcă fără toartă. Cartea cu miros de naftalină şi tămâie îmi încreţise rochia de fâş vernil iar în cutele ei stoluri de fluturi argintaţi îşi închideau aripile de plută.