Citeste »

Fluturi argintaţi îmi vântură prin gene aripi mari de plută. Cenuşă de zmeu cade prin hornul ca o păstaie şi întunecă întreaga cameră. Timpul stă. Fuge. Stă din nou. Ca un casetofon mânuit de un copil ce se joacă. Bătrân. Tânăr. Adult. Amintirile se transformă în post-it pe un panou metalic. Îmi zgârie privirea.

Pe colţul mesei o ceaşcă fără toartă adăposteşte un cub de zahăr. Raiul şi iadul fierb în ceainicul de pe plită. Cântecele corului bisericesc şi-au prins notele în perdeaua vernil ; nu-şi pot elibera punctele , semnele, iar cheia sol mărşăluieşte ca un general fără armată. „stâng, drept, stâng…” Pe lambriurile din lemn tocat de carii, un păianjen şi-a ţesut spânzurătoare… la celălalt capăt o înaripată bâzâitoare îi ţine pânza.

Tapetul s-a desfăcut la colţuri încercând să îşi urmeze stăpânii. El mort în război, i-a împreună cu cei cinci copii într-un lagăr.

Pe faţeta cu patru cadrane lăcuite supuse de vernilul autoritar se desfăşoară imagini diferite. Un copil murdar de galben îşi numără degetele de la picioare ; o statuie de ipsos îşi întinde braţele spre văzduh ; balconul colorat de rufe întinse la soare şi ultimul cadra se lărgeşte cuprinzând întreaga casă.

Culorile generoase de mai devreme se transformă acum în sepia. În târgul ce pare decupat dintr-o poză cu bunici zâmbitori, se-aşterne la picioarele mele întreaga magie a necunoscutului. Dar paşii mei de uriaş străbat uşor târgul şi numai tristeţea de a fi nepotrivită mă opreşte să mă întorc.

Peisajul îşi schimbă din nou costumul. Strada pe care mă aflu acum bălteşte de oameni. Zeci de feţe schimonosite în grimase neştiute până atunci, bolborosind cuvinte fără înţeles pentru ei în încercarea de a consola inconsolabilul. De-a stânga şi de-a dreapta blocuri cenuşii , identice ca dinţii unui piaptăn vechi şi folosit. Numai că unul lipseşte , iar în oglinda lui, Vitali. Lacuri, deşert , puritate şi vinovăţie în ochi de copil.

I love New York.

Cerul îşi despică fruntea şi universul meu se prăbuşeşte.

Mă regăsesc pe divan în faţa ferestrei crestate în ceară. Afară se scrie a x-a simfonie. Sticla se transformă în vitraliu cu modele complicate. Din prag mă pândesc doi ochii albaştri şi cercetători. În mâini poartă vulcan de smoală cu gust de flori de noapte zdrobite cu iasomie. Aceeaşi ceaşcă fără toartă. Cartea cu miros de naftalină şi tămâie îmi încreţise rochia de fâş vernil iar în cutele ei stoluri de fluturi argintaţi îşi închideau aripile de plută.

(Voteaza)

 Loading ...

Comenteaza »

Despre autor »

Silvia Maria Netedu

Interese sau pasiuni : scrisul, actoria , fotografia si calatoriile (si nu numai ). Imi doresc sa primesc critici in legatura cu scriitura mea pentru a ma forma. O surpriza placuta: sa intalnesc pe cineva care sa imi poata da un citat din poeziile mele. Un regret : Acela de a nu-l fi descoperit pe domnul Octavian Paler mai devreme. O dorinta : Aceea de a-l intalni pe domnul Mircea Cartarescu pentru a-i strnge mana si a-i multumi pentru scrierile sale ce m-au inspirat si captivat.

Alte articole scrise de Silvia Maria Netedu

Mai mult »

• Camelia Enachioiu: Fetiș

• Silvia Maria Netedu: Cântec rece (sau Coldplay)

• Raluca Gruia: Ingeri cu colti

• Vali Busuioc: Discografia completa a formatiei Jeg Tzappeshlitz

• Camelia Enachioiu: Fata cu par roscat si multi pistrui

» Vezi toate articolele din categoria Proza