recitiri.ro

George s-a aşezat pe scaunul umed şi ruginit din metrou şi a oftat. Ochii săi scrutau tunelurile întunecate, viile amprente ale erorilor umane. Aerul era jilav, greu, şi m-am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi pus o mână fermă pe umăr. O strângere caldă, intimă, precum cea a unui prieten plecat pe care l-ai crezut pierdut pe vecie, dar care de-abia ce a sosit acasă, la timp pentru cină. Ceasul digital spânzurat de zid nu se grăbea nicicum, lăsa să treacă cinci secunde-n şir şi apoi lua o pauză. După cele cinci secunde îşi schimba numerele roşii şi aştepta răbdător următorul ciclu. Iar şi iar, până ce timpul sta în loc, până ce rămâneau doar trei zerouri uriaşe pulsându-ţi în pupile, cifre bizare ce anunţau că metroul urma să sosească în curând, metroul care te va fura din acest loc uitat de Dumnezeu.

Când uşile glisante s-au deschis ne-am ridicat mecanic, am păşit de cealaltă parte a şanţului abisal şi ne-am aşezat pe primele două scaune libere la vedere. În faţa noastră stătea o blondă delicioasă de vreo 20 de ani. Arăta de parcă de-abia ar fi terminat o şedinţă foto pentru Vogue, prea extenuată pentru un zâmbet de curtoazie, prea importantă pentru o banală conversaţie. Ne uitam amândoi la ea, asemeni unor liceeni scăpaţi din lesă. Avea un râs catifelat care rezona parţial de-a lungul vagoanelor, un zâmbet ce nu părea menit doar pentru tipul de la telefon, ba chiar, mai curând, pentru mine şi George. Sau, cel puţin, aşa ne plăcea să ne minţim. Parcă o şi vedeam exersându-şi catwalk-ul pe podium, o privire sexi de felină aruncată peste umărul drept, fotograful extaziat stând în genunchi pentru a-i elogia frumuseţea, luând vreo 15-16 cadre pe minut.

-          Ce zici? îi şoptesc amicului meu şi aştept nerăbdător răspunsul.

-          Să vedeeem…, a început. Puştoaică răsfăţată, a şters-o de-acasă ca să-şi urmeze cariera în modelling, drăguţă foc dar proastă de bubuie, consideră că viaţa este nulă fără frumuseţe fizică, s-a vopsit brunetă pentru a evita deconspirarea – e, de fapt, o blondă sub acoperire, tată bogat, mamă exploatată, prieten gras şi urât cu o grămadă de bani, stă singură într-un apartament fâşneţ chiar în inima oraşului, are o pisică sau un căţel pe care uită mereu s-o/să-l hrănească, nu a spălat o farfurie în viaţa ei, ştie doar să “gătească” sandvişuri şi ouă ochi, iar, de obicei, mănâncă în oraş. Am sau n-am dreptate? a întrebat după discursul lung, epuizant, şi şi-a ridicat sprânceana dreaptă cu un aer de vanitate binemeritată.

-          Oamenii tind să-şi piardă esenţa atunci când îi reduci la stereotipuri ordinare, i-am spus. Chiar n-ai pic de ruşine?

-          Ruşinea este refugiul celor slabi. Mi-am renegat viziunile puritane acum câţiva ani buni.

-          Poţi să te opreşti din a vorbi în aforisme şi să mă asculţi pentru o secundă? George a zâmbit înfumurat. Şi eu pot spune că i-am văzut pe cei de-o teapă cu tine peste tot în juru-mi. Nu sunteţi altceva decât nişte laşi fără coloană vertebrală, vă petreceţi timpul scormonind scuze pentru viaţă, pălăvrăgiţi în faţa paharelor cu whiskey şi vă impuneţi părerile drept motto-uri revoluţionare, de necontestat, menite să ne lumineze pe noi, muritorii de rând. Eu, cel puţin, sunt fericit în pielea mea. Tu ce poţi zice?

-          Sunt mulţumit că trăiesc. Cel mult asta pot să zic fără a minţi, întrucât perfecţionismul cronic de care sufăr nu-mi permite să fiu fericit. Poate doar… ok. Până la urmă nimeni nu poate atinge adevărata fericire înainte să-şi fi ucis conştiinţa.

Aerul proaspăt al nopţii ne-a înghiţit cuvintele cu supunerea unui vechi complice. Mergeam precum doi eschimoşi pe trotuarul nins, fiecare aşteptând ca celălalt să spună un cuvânt pentru a sparge tulburătoarea linişte. Eu mi-am băgat mâna-n buzunar şi-am auzit vântul rece şi nemilos complotând. Picioarele-mi îngheţate îmi amorţiseră de secole.

Eram sigur că o ţigară ar fi în stare să-mi arunce inima-n aer şi că nimeni nu m-ar ajuta să-i culeg rămăşiţele. Totuşi, m-am aplecat după brichetă, şi mi-am semnat certificatul de deces cu fum gros, cenuşiu, intrigat fiind de aroma dezgustătoare ce-mi umpluse cerul gurii. Pesemne că limba lui George îngheţase, căci încerca disperat s-o folosească fără vreun rezultat inteligibil. Tot ce puteai auzi erau sunete extraterestre, asemeni celor ale unei rase superioare sforţându-se în zadar să imite limbajul uman. Într-un final a zis:

Citeste continuarea. Pagini: 1 2 3 4

Recomandari