recitiri.ro

Cap

Dacă s-ar fi paraşutat cineva (să zicem Mike Nazarov – o să vedeţi cine este el) în spatele Mercurului (singurul magazin cu cinci etaje din Craiova), pe una dintre platformele din zona altui magazin, Mocheta, ce se găsea la parterul blocului-turn de pe-acolo, ar fi văzut o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau. Ţineau şi bere la ei, dar cu multă atenţie, din cauza comunitarilor – acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri puteau fi lesne numiţi „mentori”, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă respectivii nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, iar nu ca aceştia despre care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”.

Din fericire, nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri la bâză, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, spunând, uneori, monologuri comice, mai mult sau mai puţin spontane. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, pe lângă faptul că stăteau şi contemplau, lenevos, priveliştile de verdeaţă şi beton din jurul lor (lăsând a se-nţelege că nu le păsa de nimic mai mult decât ar fi trebuit), mai făceau un lucru: chiar dacă vedeau că vreo fată se dădea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se combine cu ea, ci doar stăteau şi priveau; sau se combinau, totuşi, dar pentru perioade scurte. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea, el însuşi făcând parte din categoria de mai sus.

Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005 şi 2006 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care cântaseră omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince). Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) jucase pe post de chitarist armonic. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îl dăscălise pe Mishu:

– Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu – să nu stai ca martoru’!
Dar, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, i se întorsese împotrivă: fusese poreclit „Mircea Martoru’”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”.

Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de la Mocheta: nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele de deasupra magazinului.

Oameni erau şi ei – atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist – om care pune botu’), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier periferic, cu mulţi ţigani, unde abia dacă găseai zece rockeri.)

Recomandari