recitiri.ro

Autor: Ioana Vișan

Luni. Ora 4:00 AM.

Întotdeauna mă deprimă serile de luni. Săptămâna abia a început, iar eu mă simt de parcă aş fi trudit un an întreg. Din cauza nopţilor nedormite oboseala nu dispare niciodată complet. Barul pustiu, clienţii picotind în faţa paharelor goale, patronul pufăind într-un colţ nu sunt de natură să mă trezească la viaţă, iar saxofonul răsună trist căutându-mă printre norii de fum. Am pierdut noţiunea timpului tot ascultându-l şi iarăşi m-a prins dimineaţa aici. Într-o oră răsare soarele. Oare să mă mai duc acasă?

Aseară a plouat zdravăn, dar pe la miezul nopţii s-a oprit. Abia dacă mai picură din când în când. Străzile sunt umede şi şiroaie de apă tulbure se scurg de-a lungul trotuarelor. Este răcoare şi miroase a liliac înflorit.

Nu sunt mulţi trecători pe stradă. În faţa mea merge agale o tânără îmbrăcată într-o haină de ploaie. Sunt la doi paşi în urma ei şi continui să păstrez distanţa. Nu-i văd chipul, dar gândurile îi sunt plecate în altă parte pentru că tresare când o maşină trece în trombă pe lângă ea împroşcându-i gleznele cu un val de apă strâns de pe şosea. Face un gest violent cu mâna în direcţia şoferului imprudent şi pentru o clipă coboară de pe trotuarul umed, fără să vadă autobuzul greoi care se îndreaptă spre ea. Reuşesc să o înşfac la timp şi să o trag din calea monstrului argintiu, care-şi vede de drum fără să încetinească măcar.

Mă priveşte dezorientată şi se eliberează din braţele mele. Se încruntă uşor, apoi îmi zâmbeşte şi se îndepărtează încet. O mai urmez o vreme, până când dispare pe una din străduţele ce împânzesc cartierul.

Marti. Ora 3:56 AM.

Am ratat recitalul. M-am dezmeticit tocmai când răsuna ultima notă şi mi a părut rău pentru că era una dintre bucăţile mele preferate. Clienţii n-au observat nimic, iar patronul a fost mulţumit. Poate într-o zi am să fiu în stare să o ascult de la început până la sfârşit.

Iar picură şi prevăd o aversă scurtă în următoarele câteva minute. Mă uit în jur încercând să străpung bezna cu privirea în căutarea unui adăpost. Ştiu drumul din instinct, dar la lumina zilei nu sunt sigur că aş recunoaşte ceva, iar întunericul nu mă ajută deloc. În schimb recunosc silueta din spatele meu. Acelaşi mers, aceeaşi privire absentă, acelaşi zâmbet când ni se întâlnesc privirile. M-a recunoscut, nu m-a recunoscut…

Ploaia ne ia pe nepregătite şi ne refugiem la adăpostul unei streşini înguste. Locul este strâmt, iar spatele îmi rămăne afară, la dispoziţia ploii înverşunate.

- Se opreşte repede, îi spun.

Ea ridică din umeri.

- Nu mă grăbesc, o aud şoptind.

- Treci des pe aici? întreb, deşi cunosc deja răspunsul.

Ea dă uşor din cap. Ochii întunecaţi mă fixează îndelung şi este ceva ciudat în felul în care mă priveşte, dar nu-mi dau seama ce.

- Lucrezi în apropiere? insist eu.

- La spital, îmi răspunde ea şi îmi aduc aminte că la distanţă de câteva străzi este un spital de psihiatrie.

- Doctoriţă?

Neagă cu o mişcare absentă, fascinată de reverul hainei mele. Ce-o fi găsit atât de interesant la el nu înţeleg, probabil este o manevră pentru a-mi evita privirea.

Ploaia se linişteşte la fel de brusc cum a început. De pe acoperişul înclinat se scurg şiroaie de apă şi câteva picături îmi alunecă pe gât şi de acolo se preling pe spate lăsând în urma lor o senzaţie acută de frig.

- Eşti ud tot, râde şi mă întreb ce găseşte amuzant în asta.

- Pentru că am încercat să te feresc pe tine, mormăi eu, dar ea îşi dă seama că glumesc.

Se uită cu coadă ochiului la ceasul meu şi o umbră de nemulţumire îi traversează faţa.

- Trebuie să plec, se scuză ea.

Se îndepărtează grăbită, oprindu-se din timp în timp să-mi arunce o privire fugară peste umăr. Îmi face semn cu mâna înainte de a dispărea la colţul străzii.

Miercuri. Ora 2:30 AM.

- Bună seara, îi spun când o văd apărând de după trunchiul gros al unui copac.

Nu-mi răspunde, se mulţumeşte doar să dea din cap în direcţia mea.

- Azi ai terminat mai devreme, observ eu.

Mă priveşte contariată, fără să înţeleagă la ce mă refer.

- Serviciul…

- Ah!… Da, sigur… De fapt încep abia în zori… îmi place să mă plimb…

- Ce noroc că azi nu mai plouă! glumesc şi ea schiţează un zâmbet.

Nu plouă, în schimb picură mărunt şi s-a lăsat frig. Poate altcineva n-ar înţelege cheful ei de a se plimba pe o asemenea vreme, eu însă nu mă mir. Aşa cum nu mă mir nici de faptul că spitalul este în cu totul altă direcţie, că ea este îmbrăcată într-o rochie subţire de vară pe sub haina de ploaie şi se comportă bizar.

- Ce zici de o cafea? o întreb, pornind de la ideea că n-ar putea refuza o băutură caldă.

O clipă am impresia că nu m-a auzit, ca imediat după aceea să accepte invitaţia:

- Dacă faci cinste…

Şi uite aşa ne trezim căutând un local care să fie încă deschis la ora asta târzie din noapte. Nu durează mult până găsim unul acceptabil într-o intersecţie. Nu vrea la bar, aşa că ocupăm o masă lângă geam, de unde putem supraveghea ambele străzi, deşi în afară de farurile maşinilor nu se vede mare lucru.

Un timp ne mulţumim doar să stăm în linişte şi să ne uităm unul la altul. Sau cel puţin asta fac eu, n-aş putea preciza exact la ce priveşte ea chiar daca se află doar la jumătate de metru în faţa mea. Şi-a scos haina de ploaie şi a rămas într-o rochie înflorată, fără mâneci şi cu un decolteu ispititor.

- Vii de la o petrecere? o întreb în timp ce mă debarasez de geaca mea, care s-a transformat într-o platoşă scorţoasă din cauza umezelii. Nu ţi-e frig?

- Îmi place frigul, mărturiseşte ea după un moment de aşteptare. Mă face să simt că trăiesc. În schimb, căldura mă scoate din minţi. Prefer de o mie de ori o ploaie rece în locul unei zi cu soare.

Mă abţin de la orice comentariu, totuşi nu cred că i-ar păsa prea mult de părerea mea. Îmi aprind o ţigară, dau să o servesc şi pe ea, dar mă refuză. Nu e fumătoare. Mă întreb la ce metode recurge pentru a-şi calma starea de agitaţie care din când în când pune stăpânire pe ea.

Nu pare să fie o fire vorbăreaţă, cu excepţia unor izbucniri scurte, iar eu mi-am pierdut capacitatea de a comunica normal cu oamenii, dar lucrul acesta nu pare să o deranjeze. Tot ce îşi doreşte este să stea cu ochii pierduţi în muntele de gheaţă din farfurie, a renunţat la cafea, şi să urmărească cu coada ochiului farurile maşinilor care se perindă la nici doi paşi de noi.

Joi. Ora 3:20 AM.

Ne ţinem de mână şi ne plimbăm de-a lungul străzilor pustii. Discutăm banalităţi, evitând orice subiect mai serios. Intre timp, mâna liberă i se joacă nervoasă cu o crenguţă de liliac alb. În urma noastră drumul e presărat cu flori micuţe pe care le ronţăie până dă de seva dulceagă. Undeva în spatele ceţei care îi învăluie ochii, este tot ea şi sunt clipe în care o recunosc pe deplin. Dar sunt şi momente când izbucneşte într-un râs necontrolat care o sperie. O singură dată surprind urma unui zâmbet adevărat.

Vineri. Ora 5:45 AM.

- Te-am aşteptat, vine reproşul şoptit.

Ne oprim în conul de lumină al felinarului, unde ne simţim izolaţi de tot ceea ce ne înconjoară. Se uită lung la mine, cu privirea sticloasă care mă sfredeleşte până în adâncuri.

- N-am putut să plec mai devreme, încerc eu să mă scuz, dar nu mă aude.

Priveşte agitată în jur şi clatină din cap:

- Te-am aşteptat…

Pleacă în fugă, odată cu zorii care inundă brusc pereţii umezi, la fel ca obrajii ei.

- Pe mâine… poate… strig după ea şi nu-mi dau seama dacă m-a auzit sau n-a vrut să mă audă.

Sâmbătă. Ora 4:10 AM.

Refac traseul cunoscut. Merg pe mijlocul trotuarului fără să mă grăbesc. Una dintre străduţele care îmi întretaie calea o să mi-o aducă în drum. Becurile sparte n-au fost înlocuite şi calc cu grijă ca să nu mă împiedic în crengile de liliac care zac împrăştiate la tot pasul. Cineva întârziat şi-a amintit să cureţe copacii de uscături şi a făcut-o cu multă râvnă.

Râsul ei răsună în noapte. Un râs straniu care nu mai are nimic uman în el. Îmi dă târcoale din toate părţile, ameţindu-mă. O simt aproape ca o adiere, dar întunericul nu mă lasă decât să-i ghicesc prezenţa. Nu mă opresc, continui să merg mai departe ignorând chicotele ascuţite. Nu vreau să o văd. Acum înţeleg ca întâlnirea noastră s-a amânat. Pe o perioadă nedeterminată…

Ceva mă ţine în piept, însă mintea mi s-a limpezit complet. Este ultima dată când mai străbat pe jos traseul acesta. Începând de mâine am să iau autobuzul. Acum mă duc să mă culc. S-a terminat cu plimbările nocturne.

Duminică.

De data aceasta nu mai am probleme să găsesc saxofonul. Degetele mele strâng cu blândeţe metalul rece şi melodia se scurge lin din gâtul arcuit. La mese s-a făcut linişte. În penumbră zăresc sclipirile perechilor de ochi plini de surpriză care mă privesc de parcă acum m-ar vedea pentru prima oară. Ca niciodată, de data asta mă ascultă pe mine şi nu doar un saxofon oarecare. Îmi spun că sentimentul este plăcut, umple golul lăsat de o apariţie în noapte. Minciuni frumoase.

Recomandari

Singurătate urbană | E noapte în Bucureşti | Cant de noapte buna | Fluture de noapte, tu | Noapte de iarna