Eram atât de viu
că nu mă mai ţineau
nici cataligele şi nici pereţii-n loc.
Fugeau speriaţi din calea mea,
ieşeam pe bulevarde şi-ncepeam să joc.
Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale,
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,bivol sau mânz.
Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii
și când căscam înţepeneau ei şi norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de-odată orașul şi aeroportul.
Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele şi oasele şi totul.
Visam planete şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.
La cap aveam urechi ca tufele de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă, pielea unui prunc.
Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme.
Îmi aruncam privirile ‘nainte şi ‘napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri
dar peste tot vă vedeam pe voi.
Recomandari
Fereastra de gheata | vreau să te distrug mamă | Hamartia | Cerneala | Tarziu
Comenteaza