recitiri.ro

Albastrul fraged şi dulce al podelei din sala vastă şi luminoasă de dans cu ferestre largi pare că se topeşte în amiaza galbenă, amorţită de soarele ce plezneşte de foc pe orizontul verde…

✽

Aştept cu picioarele amorţite de la atâtea ore albe, umede, scurse nebune pe lângă trupul meu înţepenit pe un scaun moale, negru, fără spătar, cu spatele proptit de perete. Ochi-mi se clătina din când în când, privind cu irişii înfometaţi de culoare şi viaţă corpul plăpând ce se contorsionează ciudat, dar frumos pe podeaua albastră, de sticlă. Braţele şi picioarele păr să se mişte pe ritmul unei melodii grave şi vesele în acelaşi timp, mijlocul subţire unduindu-se cadenţat, armonios, în tempoul vibrant al melodiei. Faţa dansatoarei străluceşte de sudoarea plăcută a pasiunii, ochi-i închizându-se şi deschizându-se lent şi lăsând să se intretavada globii negri- verzi aproape purpurii ai irişilor.

✽

Sala geme uşor, doar câteva priviri fiind aţintite către dansatoarea suplă ca-şi prezintă numărul în faţa unui juriu plictisit şi totuşi violent în priviri. O oază mare de căldură de vară timpurie înlesneşte feţe supte de emoţie şi aşteptare, de nervi şi teamă dulceagă. Trupul mlădios îşi aruncă membrele în direcţii diferite pe ritmul sunetelor, acum, uşor tandre, se roteşte în cercuri largi, acoperind cu paşi mari şi drepţi aproape toată podeaua. Lâncedă de căldura căzută din tavanul maro al sălii privesc de printre gemetele şi şoaptele palide, umbra proiectată de soarele imens ce se propteşte de ferestre, a corpului dansatoarei. Tot dansul ei frenetic , voluptos îmi pare o ameţeală nebună de plăcere, de pasiuni asimetrice înşirate simetric pe albastrul liniştitor al podelei lucii. Figura feţei, albă ca luna prăfuită de însemnele aştrilor, rămâne statică, indiferentă la şoaptele vagi din primele rânduri:” Mai are mult?!” Un plictis ciudat zace în minţile celor ce-şi aşteaptă rândul…Cu spatele lipit de peretele ce miroase a vopsea proaspătă încerc să stau trează şi să privesc minunata dansatoare care îşi zvârcoleşte în variaţii de ritm bruşte toate pasiunile , toate focurile interioare, toate energiile trecute şi viitoare. O fascinaţie sumbră mi se împleteşte cu fibrele minţii şi mă ţine trează, cu ochii aţintiţi asupra umbrei ei multicolore ce se învârte halucinant pe albastrul pur, obsedant al podelei mate. Încerc din răsputeri să nu adorm pe scaun şi să o privesc în continuare, dar chipul ei prea alb, îngrozitor de alb emite spre mine un şir lung de vise de întrebări:” Doamne, faţa ei e atât de palidă deşi dansează ca o nebună. De ce? Şi e un palid pur, adevărat, nu e o pudră ieftinaa€¦” Tresar sufocată de amorţeala ce pare că-mi invadează până şi porii creierului umectat de lichide vâscoase, alburii. Cu glasul răguşit de somnul viclean ce-mi joacă în pântece şi în celulele minţii mă aplec spre un dansator nervos, tremurând de emoţie, şiroind a sudoare pe fruntea încreţită de nelinişte şi teamă:

- E prea albă…

Tânărul îşi întoarce ochii scoşi din orbite, îngrozitori de  mari, maro, bolborosind foarte nervos:
- Faţa…albă…Aaaaa…

Se uită repede şi fix la dansatoarea care nu conteneşte să acopere podeaua cu paşi nebuni de dans, cu mişcări greoaie, aproape fantastice:

- Da…E foarte palidă…

Tresar din nou de o nelinişte ciudată ce se încheagă încet în vârtejul somnului şi a oboselii din pieptul meu. Spatele-mi se retrage bolnav de aşteptare pe peretele parfumat de vopsea şi praf proaspăt, iar buzele întredeschise rostesc ca pentru ele firav, moale, rar: “Aia nu poate fi pudră…nu poate.” Pe nesimţite pleoapele-mi acoperă nestingherite şi plăpânde, crem-rozalii, irişii sticloşi, de piatră verde- albastră ce luptă neputincioşi cu soarele imens, strălucitor agăţat de perdelele cerului de vară, de geamurile largi, căscate ale ferestrelor sălii. Adorm…Nelinistea vagă mă sugrumă şi mă adoarme şi mă răpune curând în somnul ceasurilor întregi, galbene de aşteptare palidă, ncordată

✽

Tot negrul lucios al lemnului cutiei îmi străpunge capul, îmi sparge înlăuntrul stacojiu şi bolta mare şi sufocantă de stele de deasupra mea şi a mulţimii funebre îmi toacă în minte un ritm nebun cu sunete alerte, covârşitor de triste şi vesele în acelaşi timp. Simt cum timpul cu orele şi clipele de chihlimbar se aşează în valuri de spumă neagră împrejurul meu şi luna plină, trandafirie suge neprihănită din ea cu lopeţi argintii, cu tuburi de braţe de marmură, de sticlă albastră, curate. Murmurul umed, fragrant al nopţii de lapte negru, călăi îmi şopteşte nelinişti nebune, intense ce zvârcolesc cu înţelesul lor material încă vie din ungherele bolnave din corpul meu, din mădularele-mi fragede, stinse, purpurii.

Percep în cojile pântecului, pieptului dureri imense, nebănuite pe care mintea, cu zale verzi, coapte, nu le poate pricepe, pe care inimă de pară parfumată, dulce, zemoasă, le simte sia€¦totusi nu le simte. Şi nici un crâng de întrebare nu-mi albeşte conştiinţa, şi nici placenta vitregă, spumoasă a subconştientului nu naşte urme de carne, de înţelesuri, doar fructul crud şi vesel al inconştientului zbiară unde portocalii de sunete, de simţiri de vis negru, persistent, sâcâitor în ochii grei acoperiţi de pleoape de piele moale, uşor cutată…

✽

Tresar violent, lungită pe scaunul moale, pe care pieptul pare că şi-a lăsat înebunit neliniştea din vis…

O forfotă şi agitaţie întreagă acoperă sala. Se aud plânsete înăbuşite, ţipete, cuvinte groase împletind cuvinte subţiri, icnete disperate şi sunete stridente de telefoane. Cu greutate şi amorţeală îmi ridic corpul de pe scaun şi cu inima înghiţindu-mi firele esofagului îmi fac loc prin laţurile pestriţe ale mulţimii în agitaţie…
Tresar din nou înspăimântată de murmurul aprig, înfricoşător al lichidelor din corzile vaste, mov ale trupului. Pe geamul pur ca lacrimile de copil, soarele rânjeşte rece, cu dinţi-i încleştaţi mormanul de membre fulgerător de albe, făra suflu, de pe podeaua albastră, mâncată de focurile orange ale soarelui de sticlă galben…

(foto)

Recomandari