recitiri.ro

Să ştii că am suferit mult când am renunţat la televizor în urma acelui vis (se făcea că trenul ce trebuia să mă ducă acasă avea vagoane roşii cu Coca-Cola mare scris pe ele).
Pentru că televizorul era singurul mod de a păstra legătura cu tine…Beyonce. Şi eu te-am înţeles de fiecare dată. Te-am înţeles, în ciuda bârfelor despre tine şi Jay-Z, iar dacă Etta James te-ar fi bătut la fund aşa cum a promis, ţi-aş fi luat apărarea.

sursa FOTO
În fine…după treaba cu televizorul am mai făcut câte ceva. Am cunoscut o tipă…de două ori cât mine…mi-a dat repede papucii. Cică n-am fost destul de spontan pentru ea. Eu! Spontan? Da’ ce mă, ţi-am reproşat eu vreodată că aveai păr pe unde nici nu credeam că o femeie ar putea avea? Părul nu trebuia să fie acolo. Mă rog…

Mai apoi, mi-am petrecut marea parte a timpului în gară. Ştii, gara e un loc ciudat. Oamenii vin să plece. Sunt prea grăbiţi ca să observe cât de interesantă e gara. N-au răgaz să împartă priviri în stânga şi-n dreapta. Nu socializează, nu ridică tonul, nu se îndrăgostesc, nu sunt nici măcar luaţi ostatici…
Aş vrea să mor în gară. Rezemat de automatul de cafea. Să mă descopere o blondă idioată venită să-şi ia frappe. Şi poate atunci urletul ei ar întoarce privirile călătorilor care şi-ar da imediat seama de greşeala lor şi-ar plânge…

În cele din urmă m-am urcat într-un tren aleatoriu ales. Acolo, am avut ocazia să văd un personaj ciudat. Murdar, cu un pet de Golden în mână, trăncănea neînţeles oricărui pasager dornic să-l asculte. Nimeni nu-l asculta, mirosea urât şi toţi strâmbau din nas dorindu-l plecat din lumea lor. Existenţa lui printre ei, nu se potrivea. În cele din urmă plecă, luându-şi chitara. Mă înşelasem, pe tot parcursul călătoriei crezusem că e a pletosului din faţa lui.
Odată ce a plecat jovialul beţivan, m-am simţit brusc singur printre toţi acei oameni tăcuţi şi încruntaţi. Aşa că la următoarea oprire am coborât şi eu.

În noua gară, m-am pus să dorm pe o bancă privind plictisit anunţul umanitar lipit pe unul din stâlpii ce sprijineau gara. Cică unul Mihai avea nevoie de 100 de mii de euro pentru o operaţie ce-i va salva viaţa. În C. sunt vreo 300 de mii de oameni. Făcând un simplu calcul observăm că dacă o treime din locuitori ar dona un euro, Mihai ar fi scăpat. Puţină mediatizare, puţină mobilizare, că oricine ar fi dat un euro să salveze o viaţă.
Am încercat apoi să adorm, dar gândul că ştiu cum pot salva viaţa nefericitului îmi dădea brusc o responsabilitate ce n-o doream. M-am simţit vinovat de parcă am gândit ceva greşit, nepermis. Nu trebuia să am acel gând!
Oricum mi-era lene. Eram prea comod să fac o faptă bună.

Comoditatea…Vezi ceva neplăcut, întorci privirea, mâine vei uita. Nu-ţi place canalul? Schimbă-l! Ai telecomandă, puterea e în mâinile tale.
Faci burtă stând în fotoliu şi schimbând canalele. Dar nu-i niciun stres, pentru că televizorul îţi va spune cum să slăbeşti. Îţi va spune bancuri, îţi va da sfaturi, te va face chiar şi să plângi. Ai plâns destul? Schimbă canalul. Nu te ridica, pentru că dacă o vei face vei vedea că nevastă-ta nu-i Angelina Jolie, rabla de pe trotuar nu e un merţan CLK-Class Coupé, iar tu…n-ai putea juca veci într-o reclamă de la Gilette…

***

Anii au trecut şi ne-am reîntâlnit. La mall, secţiunea de electrocasnice. Vreo 50 de Beyonce dansau lasciv în faţa mea aşa cum le-a spus instructorul să facă, gătite şi fardate de o armată de oameni. Erau atât de perfecte…

Mamă… să laşi televizorul aprins când pleci…

Recomandari