Autor: Nina Costea
Cel mai adesea se întâlneau în casa doamnei Mateescu, văduva scriitorului Valentin Mateescu. Femeia îi primea pe toţi cu drag şi se aștepta ca ei să vină aici cu idei noi, cu scriituri interesante, de oameni tineri cu imaginație bogată, să-şi spună unul altuia unde ceva nu e bine, unde s-ar mai putea lucra, şi nu în ultimul rând îi primea pentru senzația pe care i-o dădeau ei aceste întâlniri. Prin ei continua ea să trăiască, păstrând ceva din farmecul întâlnirilor din tinereţe, când soţul ei se întâlnea aici, cu ceilalţi aspiranţi la statutul de scriitor al vremii, din oraşul lor de provincie.
Erau un cerc relativ restrâns de circa 16 oameni. Veneau de plăcere în fiecare joi, unii doar pentru a asculta o lectură plăcută, scriitori începători fără mari aspiraţii, ceilalţi şi pentru a expune ce-au mai scris, aşteptând păreri şi sperând la o creştere de valoare care să-i aducă în lumea buna, a scriitorilor cu ceva publicat.
Într-o zi, printre ei au apărut trei figuri noi, două femei şi un bărbat. Au venit neanunţaţi într-o joi şi timp de câteva săptămâni doar au ascultat tăcuţi, fără a emite păreri, fără a se alătura celorlalţi mai mult decât prezentările făcute de gazdă la prima lor vizită, prezentări care nu au dezvăluit mai mult decât numele persoanelor în cauză şi faptul că au venit recent în oraş.
Una dintre femei lua notiţe de fiecare dată când cineva lectura. Scrisese de exemplu despre Damian, tânărul acela cu păr sârmos, îmbrăcat întotdeauna cu haine croite parcă special cu o măsură mai mare decât el. Părerea ei era că Damian începuse prea devreme şi scrierile sale erau, la suprafaţă, lipsite de esenţă. Trebuia să fii un ascultător pătimaş pentru a citi cumva printre rânduri, ceea ce ascundea de fapt textul luat ca atare. Avea potenţial băiatul, e drept, dar viitorul sigur şi-l va rata, din vina actriţei de cabaret cu care se lăuda că are o legătură.
Bărbatul necunoscut avea o privire dură, care-i înăsprea figura fără a-l urâţi deloc. Nu puteai însă citi ceva dincolo de privire. Privea participanţii cu acelaşi interes cu care se uita la cel care-şi citea textul, fără a lăsa vreo urmă de impresie să-i scape.
Cealaltă femeie era, parcă, din altă poveste. Lăsa impresia că de fiecare dată e obligată să participe la întruniri şi are întotdeauna un aer de “ce caut eu în viaţa mea”.
Doamna Mateescu, o gazdă desăvârşită de altfel, lăsase la început să se înţeleagă, cum că necunoscuţii nu vor poposi mult în oraşul lor. Maxim o lună. Cum luna era spre sfârşite, tinerii au început să-şi pună întrebări legate de scopul vizitei celor trei. De unde au venit, pentru ce au venit şi mai ales, ce vor face în continuare?
Iată că sosi şi ultima joi în care se presupunea că vor veni cei trei. Trebuie să remarcăm că aceştia, datorită lipsei de socializare în cadrul acesta restrâns, au dat naştere la polemici nesfârşite, de care aflaseră şi ei, dar pe care, desigur, nu le comentau în niciun fel.
Toţi tinerii scriitoraşi se aşteptau, să se întâmple măcar de data asta, ceva. Au venit cu toţii curioşi să vadă ce va fi. Erau acolo Angelo Calomfirescu, Doriana Duma, si chiar veteranul acestui cenaclu, cel care îi dăduse ideea doamnei Mateescu de a găzdui în casa dumisale aceste seri literare, domnul Petrache Giurgiu. Acesta din urmă lipsise de la întruniri în ultimul timp, mai exact de când acestea au început a fi frecventate de cei trei.
Seara a început în nota obişnuită, cu lecturi recente de pe caiete cu cerneala încă neuscată, deşi atmosfera era uşor tensionată şi un murmur străbătea încăperea neîncetat. La un moment dat domnul Giurgiu se ridică molcom de la locul pe care-l ocupase toată seara şi ceru permisiunea audienţei de a lua cuvântul. Cererea sa fu acceptată şi dânsul se adresă astfel adunării:
- Dragii mei, ştiţi cu toţii că eu, mai mult decât oricine, vreau ca voi să ajungeţi acolo unde meritaţi. Mie îmi sunteţi dragi cu toţii deopotrivă, însă atunci când domnul Avram, de care aţi auzit cu toţii, şeful editurii Tinere Talente (în sală, rumoarea a căpătat cote înalte) mi- a cerut să-i trimit un manuscris al celui mai talentat scriitor al cenaclului nostru, mi-a fost imposibil să aleg. Am hotărât atunci sa fac tot ce-mi stă în putinţă, ca scrierile voastre să fie ascultate şi citite de către oameni influenţi din lumea literară, care vă pot aprecia sau denigra opera, mai obiectiv decât mine. Este vorba, după cum probabil v-aţi dat seama, de cei trei oaspeţi pe care cenaclul îi are în ultimul timp, respectiv doamna Liliana Măgura profesor universitar la Facultatea de Litere din capitală, domnişoara Mateiaş cea care va plăti cheltuielile cu publicarea cărţii, aşa cum tatăl dumneaei, regretatul profesor Dorin Mateiaş şi-a dorit, şi cu voia dumneavoastră, acum cred că aţi înteles cu toţii cine este al treilea nostru oaspete, domnul Iancu Avram directorul editurii care va publica manuscrisul unei carţi scrise de unul dintre voi. Domniile lor v-au urmărit şi au ajuns la o concluzie. Am să-l rog pe donmul Avram să v-o comunice.
Directorul editurii se ridică de la locul său şi cu paşi siguri ajunse imediat la pupitru, îşi drese glasul şi rosti:
- Dragii noştri, v-am ascultat cu mare atenţie pe toţi şi vă putem spune acum că ne-a fost practic imposibil să alegem unul dintre voi. Sunteţi toţi buni, aveti stiluri de a scrie diferite şi timpul a fost scurt. Ca urmare am hotărât aşa: peste şase luni vom reveni aici şi aşteptăm din partea fiecăruia dintre voi să vă prezentaţi atunci cu cea mai bună lucrare a voastră. Vom alege, din cele cincisprezece lucrări, una, cea mai bună, care să fie publicată în memoria bunului nostru prieten Dorin Mateiaş. Aveţi începând de azi, şase luni în care, dacă nu aţi scris până acum ceva, cu adevărat memorabil, ar cam fi timpul s-o faceţi.
În rândul celor prezenţi murmurele s-au transformat în voci: Cum şase luni? Despre ce să scriem? Ce i-ar fi plăcut domnului Mateiaş? Va fi o competiţie între noi? Dar noi suntem prieteni, ne susţinem unii pe alţii, nu concurăm…
- Dragii mei, vorbi de data asta din nou domnul Giurgiu, ştim că sunteţi prieteni, ca vă susţineţi şi vă citiţi unul altuia scrierile, dar acum este timpul să vedeţi şi cealaltă faţă a lumii noastre. Competiţia duce în cele din urmă la performanţă şi noi avem nevoie de aceasta performanta de la voi. Asta trebuie să aveţi de acum în minte. Performanţa. Vă urăm succes şi cel mai bun dintre voi să fie publicat!
Cincisprezece perechi de ochi au privit atunci unele către celelalte, pentru prima dată, cu egoism. Competiţia începuse…
Recomandari
Cenaclul | Cenaclul Recitiri: Marea Provocare | Omul cu nuca | Ultimele nefericiri ale lui Arturo Exakta | Jurnalul unui călător
Comenteaza