recitiri.ro

Merg des la alergat. Prefer singură şi, oricât de buni prieteni am fi, nu vreau să te văd în ochi când o fac. Nu pot vorbi când vreau să alerg.

Ies în stradă. Până la prima zebra număr cel puţin 10 feţe „nu deranjaţi, ocupat să mă spăl pe creier”.

Arăt ca un boschetar şi mă doare la başcheţi de ce crezi despre mine când mă vezi. Pentru mine nu exişti. Îmi pun căştile şi sunt doar eu şi muzica din capul meu.

Uneori te văd că zâmbeşti sau că întorci capul. Nu mă întreb de ce. Sunt banală ca o frunză cazută. Sunt complexată şi am slăbiciuni. Mă dor lucruri. Fug de greşeli. Sunt om. De-aia alerg.

Nu ai ce să vezi la mine. Decât faptul că nu am probleme să-ţi susţin dispreţul, curiozitatea, interesul, privirea.

După prima tură mirosul ierbii mă zgârie pe gât. Nu mă opresc, nu mă împiedic, nu cad. Alerg ca să pot alerga în continuare. E simplu.

În clipa asta sunt în drum spre parc. Tocmai am traversat şi văd lângă intrarea dintr-o curte o fetiţă de 5-6 ani. E şatenă închis şi se mozoleşte cu ciocolată, cârlionţata. Genul de copil care îţi sparge geamurile cu privirea dacă nu-i iei îngheţată asortată. Mi-a plăcut drăcoaica.

Fac 10  paşi şi simt ceva pe picior. Mă opresc şi întorc capul. Era o nuia iar la extremitatea ei se afla agăţată într-un rânjet însăşi maimuţica.

Alergase după  mine dar nu mă lovise efectiv. Fusese mai mult ca o atingere de baghetă.

Îmi scot o cască pentru că văd că îmi vorbeşte: „cât e ceasul?”.

Scot telefonul din buzunar: „şase jumate”.

Îi sclipesc ochii iar zâmbetul îi e mobil ca un arc de dormeză: „mulţumesc, zâno”.

Mi-a îngheţat sângele în vene; mi-am amintit că în altă viaţă îmi zicea altcineva aşa. Mi-am pus casca la loc dar în capul meu replica rula, nu se mai termina, nu mai terminam eu să o aud. Cuvântul „zâno” îşi scosese colţii la mine. Am închis ochii şi m-am prefăcut că nu simt muşcătura.

Alerg des.

Alerg în cerc.

Uneori, alerg ca să îmi amintesc, alteori ca să uit.

De cele mai multe ori, alerg pentru simplul fapt că pot.